Când nu te aştepţi la nimic... de la mine!

Încep luna din an care, din prea multe semnificaţii personale, devine o nebăgare de seamă. Primăvara sufletului singur care aşteaptă să-şi închine zeii unui pământean orb. De azi ar trebui să mi te arăţi în forma ta brută ( brutală poate). De azi ar trebui să încetez visarea şi să mă grăbesc pe străzi, spre uşi, spre tine. Nu am încă niciun fel de imbold. Încep şi eu petrecerea singură, deşi aş vrea să-ţi trimit o invitaţie la un pahar cu vin. Dar pentru că eşti orb, n-o vei putea citi, iar pentru că nu mai exist, nu vei veni.

"Mai bine să te mai am o dată, decât niciodată", îmi spunea el cu ceva timp în urmă. Mă ai acum cu o prea mare uşurinţă. Dacă simt e treaba mea. Dacă mă iubeşti e numai treaba ta. Îmi place cum mă atingi şi cum te simţi ameninţat de eşec sau de pierdere. Îmi place pasiunea pe care o laşi să-mi străpungă trupul. Îmi place cum mă strângi cu impresia că doar aşa mă poţi ţine lângă tine. Ameninţarea este cheia dezlănţuirii tale, observ. Eu o să mă joc mult cu indiciul ăsta şi, ca o femeie netrebnică ce sunt, mă voi folosi cu uşurinţă de toate slăbiciunile tale care mi se dezvăluie fără voia ta.

Dar azi îmi doresc patul meu. Doresc să fac dragoste în gând, în somn, în beţie. Azi îmi doresc să ascult La Traviata până voi ajunge să ţip. Pentru că decăderea a început aici, nebunia a prins rădăcini în aşternuturile astea, cu parfumul cărnii imprimat. Azi vreau să te regăsesc aici, plăpând, dornic, misterios, dar absent. Vreau să beau paharul meu, paharul tău, să fumez ţigarea mea, ţigarea ta, să te dezbrac, să mă dezbrac, să te iubesc în toată absenţa ta. Mimez plăcerea atingerii tale, poate o voi simţi. Azi... începutul reapariţiei, al ştergerii regulilor jocului tău şi al impunerii regulilor mele.

Ar trebui să ştii de azi că dragostea nu poate fi abandonată, la fel cum nici pasiunea începută nu poate fi întreruptă brusc. Ar trebui să ştii de azi că ambiţia unei femei îndurerate nu încetează când vrei tu.