Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 21 decembrie 2011

... în timp ce restul lumii tace

Se deschid obloanele sufletului. În lumina drapată a nopții, o răcoare parfumată își face cărare până pe pielea mea. Mi-e somn și mi-e dor să te visez, așa cum te visez mereu când dorm lângă tine. Mâinile lungi și palide aprind cu nesaț un tutun bine bătut din pipa de lemn pe care am lăsat-o zăcând lângă divan. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce fuge ca-ntr-o cursă de cai sălbatici către tine. Și sângele îmi arde, dar, leneș, curge ca printr-o țeavă ruginită, îi simt fiecare alunecare, ca un șarpe abia trezit, în căutarea prăzii. Venele îmi pulsează și se reliefează înfricoșător, ca și când ar fi gata să spargă epiderma fără nicio remușcare.

Se deschid obloanele sufletului. În margine de divan îmi așez trupul ca pentru recunoaștere, în zgomotul minții și-n liniștea nopții, în momentul în care toată ceata de îngeri deschide aprigul război cu demonii acestui suflet. Pătat, dar fără regrete, rece, dar cald ca o piatră încinsă. Și închid ochii și mă trezesc cu o grimasă care vrea să semene cu un zâmbet. Satisfacție, încredere, dorință, deplinătate și mândrie. Răutatea și otrava verde care mi-au îmbrăcat inima cum strangulează lichenii trunchiurile copacilor- ele mă fac să zâmbesc. Să fumez tutun tare, să crispez aerul din jur cu voalurile unui fum murdar, care pe mine mă purifică. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce restul lumii tace.

Se deschid obloanele sufletului ca să te primească, simplu, fără așteptări, fără speranțe. Se deschid ca să-l poți îmbrățișa din când în când sau să-l strângi cu puterea unor brațe pe care le sărut ca și când le-aș vindeca de răni. Zâmbesc crud, nu mi-e teamă, zâmbesc pentru că după tine va rămâne șocul acela fericit despre care-ți spuneam, după ce plec, înainte să vin, în timp ce mă iubesc cu tine... O constantă frumoasă, neașteptată care-mi demonstrează că sunt om și că otrăvurile verzi se pot distila cu acest fel de dragoste pe care n-o pot explica. Și dacă e pur și simplu instinct, atunci prefer să-l trăiesc decât să-l analizez în detaliu, și dacă e pur și simplu fericirea pe care o găsești în zâmbetul altcuiva, atunci prefer să fumez și să închin pahare decât să întreb ”de ce?”.

Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce tu îmi mângâi și-mi săruți trupul cald...
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Adagio in G Minor

Caută-mi trupul în altă femeie, adaugă-i muzica
pe care obișnuiam să ne iubim, înneac-o în durerea
dorului de mine și uită-mă iubindu-te cu ea!

Ascultă-i tocurile cum îți izbesc pieptul
așa cum numai eu știam să fac, miroase-i părul
și atinge-l și mușcă-mă iubindu-te cu ea!

Nu te opri la margine de sân, ci strânge-l
cu puterea urii către mine, sărută-i pielea
ca-ntr-o amintire și simte-mă iubindu-te cu ea!

Servește-i seva vinului din noapte, arde țigara
în brațele ei, sărut-o, povestește-i despre mine,
atinge-mă, iubindu-te cu ea!

Pe buze noi poți să-mi ghicești aroma, s-o bei
și să transpiri visând, iubitule
eu nu-ți mai sunt demult...
Acum tu ții la piept cu remușcare alt trup
pe care
știu că-l vei iubi curând,
durerea vine de la sine
când îți șoptesc că vreau doar să mă uiți
iubindu-te șiret cu ea,
în timp ce
te urăști cu mine!
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Mixed madness


Nu mai am deloc memorie. Am păstrat simpla retrăire a clipelor. Instantanee delicioase care mă fac să tremur numai la atingerea primului gând care mă îndreaptă către ”acolo”. Uneori văd multă lume în colțul acela al memoriei, multe personaje care-au marcat până acum povestea vieții unei femei care-ar vrea să trăiască mai intens decât îi poate organismul de muritoare. Dulce ca vinul acela care pătează, rece ca pietrele pe care-și așază isprăvile, simplă ca un vitraliu care se sparge la prima răsuflare, crudă ca premonițiile și pasională ca... nimfa care nu poate face dragoste, dar se visează făcând. Memoria mea este memoria cioburilor, unele mai strălucitoare, altele mai prăfuite, cioburi de atingeri care prefac fiecare zi într-un ritual al trupului lângă un alt trup pe care ajung să-l vrăjesc.

Clipele îmi dansează în privire, îmi ard pe un ring în care simplele îmbrățișări duc la procreere, facerea și desfacerea lumii așa cum o simt, nu cum o văd. Scriu după-amiaza, nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. Sunt acompaniată de cafea și nu de vin. Este o culme în ceea ce mă privește. Am abandonat viciul în schimbul unei ”clipe” de luciditate. Știu, luciditatea asta care se așterne acum în cuvinte este de nedeslușit, este un ghem de linii strâmbe și curbate, un ghem de memorie care e suflat de fiecare cădere a serii ca un biet ciuline în pustiu. Profit de timpul cafelei ca să-mi amintesc de gustul vinului de aseară. Cu buzele pătate de burgundy, cu mâinile care-mi tremură pe zi ce trece mai tare, întorc ceașca de cafea și las aburii să-mi îmbete memoria. N-o să prind, în nicio viață pe care am avut-o și o voi mai avea, 30 de ani. Sunt sigură că, dacă am mai trăit până acum, n-am apucat să mă simt sau sa mă văd îmbătrânită. Acum, în episodul ăsta al numărului incert de vieți trăite, îmi simt trupul incapabil să ducă toate exploziile pe care i le produc, să trăiască atât de intens pe cât vreau, să se lase corupt de minte, să-și facă datoria față de instincte. Extremele impuse îl doboară, inima îmi bate până în adâncul timpanelor, repede, alert, apoi stagnează pentru câteva ”clipe” și îmi dă impresia că zac, trăind. Trupului nu-i plac păcatele savuroase la fel de mult cum îi plac conștiinței mele. E un paradox, dar bucuria e interioară și flambează în vârful țigării aprinse, ținută strâns între două buze inerte care nu-și fac decât datoria de a acoperi niște dinți tăioși. Mi-e din ce în ce mai greu să mă ridic din pat, atunci când ajung să mă întind efectiv pe el; întâi mă văd ridicându-mă și apoi trag de funii imaginare ca să pot urma viziunea. E ca un indigo bolnav, trupul real este cu câteva secunde în urma trupului pe care l-aș vrea. Câteva secunde în timpul real, înseamnă o adevărată depresie, prea mult ca să fiu mulțumită, mult prea departe ca să am bucuria lui. Din cauza asta mă bucur că nu mai am decât memoria clipelor și nu toată caseta detaliilor. Și totuși, în dimineți/ după-amiezi ca aceasta mă simt datoare față de clipă să-i reamintesc propriile detalii.

Am dărâmat toate camerele minții mele și i-am păstrat o simplă mansardă, boemă în care să-și înșire tablourile pictate de-a lungul timpului. N-are nevoie de mai mult, imaginația depășește posibilul. Mi-era dor să scriu despre depravare, slăbiciuni, bolnăviciuni. Mi-e și mai dor să aprofundez subiectul, dar n-am mai încercat să gândesc în acea direcție decât în glumă, undeva în crepusculul unui sfârșit de noapte. Când trăiești prea mult, când iubești prea intens, când ura devine indiferență și nu te mai interesează arabescurile ci doar materia primă, uiți de efecte și bei ca pe o licoare magică ”clipa”. O bei cu sete, ca să simți că te îmbată de dinainte ca prima înghițitură să-ți ajungă în vene. 30 de ani? Da, și eu cred că am exagerat, întotdeauna am fost prea indulgentă cu mine însămi și prea a naibii cu restul lumii. Cifrele nu au valoare, au mesaje. 30 e o cifră seacă, prea rotundă, prea curată, prea plictisitoare... O să fac ceva în privința asta începând de azi. Cafeaua mi se răcește, iar eu încep să fac sacrilegii cu ”clipele” pe care le ador... le transform în ani, în banal, în uman. Cu ce scop?! Ca să aud mut un tic-tac? Culmea, ticăitul ăla e atât de tâmp și de contratimp, încât e amuzant... iar abanosul cafelei începe deja să-mi șteargă de pe buze pasiunea vinului roșu care-mi mai întreținea vibratoul venelor. E timpul pentru muzica somnului în care clipele mă ajută să mă ridic întotdeauna dintr-un pat și să trăiesc.
Mai aromat si mai personal aici