Totalul afișărilor de pagină

joi, 13 decembrie 2012

Gol şi-atât


 Simt deseori nevoia să mă detaşez- să mai citesc şi tâmpenii, kitsch-uri de doi lei, să fac şi glume proaste, să arunc cu zăpadă în geamurile oamenilor, să fiu nesimţită. Să beau din ce în ce mai mult vin pentru ca mi-e dor de gustul lui- să am cel puţin două pahare pe masă şi sticla între ele, ca să pară grosolan şi burlesc. Să mă simt curtată, un target al unei noi cuceriri, să primesc şi să nu dau decât ce vreau în schimb.

De ce mă simt în plus câteodată? Nu ştiu... dar îmi vine să urlu când simt asta. Şi deschid o sticlă de vin, ca să mă abţin să vorbesc, îmi aprind în tihnă o ţigară- deşi nu are falsul rol de a linişti oamenii, mă uit pe geam şi-mi văd imaginea. Uşor tristă, cu cearcăne adâncite din cauza asta, pe care nu le agreez. Schiţez un zâmbet, aşa de mult îmi place să râd, să cânt, să mă ştiu fericită. Ochii îmi sunt adânciţi, se întrevăd două licăriri a căror flamă ardea acum câteva ore. Mie îmi place să fiu fericită. E aşa de greu de înţeles? Îmi place să vorbesc, dar îmi aştern buzele pe marginea paharului şi apoi pe nenorocita de ţigară care-mi arde sufletul... ca să nu vorbesc. Mie îmi place să îmbrăţişez, să iubesc, să mă comport prosteşte, dar îmi strâng hanoracul pe lângă corp, într-un tremur al pielii şi stau ca şi când aştept să simt cum nicotina îmi arde celulele. Nu fac nimic. Sunt fericită- sau împlinită în mica mea lume detaşată, unde nu pot să fac ce îmi place, dar mă consum- sunt fericită cu mine, realizări, etcetera. Dar confuză, pierdută... cu tine.

Ţie ce pot să-ţi dau mai mult din fiinţa mea ca să fii fericit? Când ştiu că toată, dar toată... sunt a ta!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 23 septembrie 2012

Un alt Adam, o altă Evă

Îţi simt mâna înconjurându-mi mijlocul. Respiri cu greutatea iubirii în părul meu; câteva fire îmi taie chipul ca şi când ar fi mânate de cel mai puternic vânt. Îmi închid ochii şi-mi las capul să cadă dezertor pe umărul tău drept. Eşti în spatele meu. În faţa mea e lumea. Eu te apăr sau tu mă aperi?

Privesc înainte, nu clipesc. Ochii îmi strălucesc în soare. Buzele întredeschise, umezite de ultimul tău sărut, murmură parcă, o nouă Evanghelie. Pomeţii tremură nişte mişcări - freamăt sau pace, devin actorii care se transformă în mimi peste noapte, din cauza prea multor simţăminte care le încearcă talentul. Rochia mi se ridică la fiecare încercare a vântului de a mă seduce- trupeşte, carnal. În spatele meu eşti tu. Ridici piciorul până deasupra pulpei mele şi-mi ţii voalurile rochiei aproape de corp. Îţi ating chipul, fără să te privesc, în semn de mulţumire. Eu te apăr sau tu mă aperi?

Grădina lumii îşi naşte şi creşte oamenii, din ce în ce mai vegetativi, în faţa noastră. Şi nu-l aud pe Wagner, ca să mă liniştească peisajul. Şi nici chitara, ca să pot să mă întorc cu faţa către tine, să-ţi sărut gâtul şi să mă urc în braţele tale. Şi n-o aud, ca să pot să fac dragoste cu tine chiar acolo. Sfidător. Îţi simt pieptul bătând în spatele meu- mişcări de flux şi reflux ale inimii. Avem acelaşi ritm- pieptul tău are armură coastele mele de femeie. Şi cum... când eu sunt făcută din coasta ta?

Eu te apăr sau tu mă aperi? 



Mai aromat si mai personal aici

vineri, 14 septembrie 2012

Amintirea şi dorinţa

Construiesc viitorul aici şi acum; merg la pas vioi prin prezent pentru că ştiu că punctul de plecare şi destinaţia trebuie sa fie nedespărţite. Precum amintirea şi dorinţa.

Voi fi întotdeauna cea de acum? Dacă nu, mă vei ajuta tu să fiu. Mă va ajuta momentul ăla din noaptea aia în care am simţit că vei fi, pentru totdeauna, cu mine. Amintirea şi dorinţa. Momentul erotic şi existenţele noastre împreunate.  Surprinsă de propria plăcere, uimită că mă plac, mă merit şi mă simt vie, netedă şi parfumată, metaforic vorbind, alături de tine. Surprinsă de nevoia stabilităţii şi a echilibrului. De plăcerea de a mă maturiza emoţional- în favoarea responsabilităţii, angajamentelor, încrederii şi a implicării.

Momentul ăla din noapte m-a surprins. Au trecut patru luni- dar amintirea lui îmi e temelie. Atunci am înţeles că mă iubeşti. Atunci m-am surprins iubindu-te. Profund. Curat. Cu toată vocea, cu toate lacrimile, tremurul, mişcările şi cu toată tinereţea. Atunci am găsit justificarea iubirii mature, pasionale- uniunea, cumva totală.
Obişnuiam să joc teatru. Să cred că jocurile mele atrag şi excită. Era chiar singura manieră de a trăi felul ăla de amor pe care-l consideram iubire. Şi, Dumnezeule, nu ştiu de ce, dar sunt sigură că am trecut prin tot Iadul şi prin tot Raiul dragostei- de la pur-carnal, animalic, până la seraficele momente de emoţie, timidă emoţie sexuală. Am fost rece ca o piatră de mormânt şi am rănit. Am fost ispititoare şi voluptoasă în toată goliciunea mea precum o nimfă. Am fost, dar pe rând. Niciodată n-am trăit un sentiment de mulţumire, de plenitudine. Şi dacă- era doar o impresie, efemeră, ca toate impresiile.

Scriam mai demult că sunt o fiinţă ciudată- o Diană al cărei însuşi nume invocă ambiguitatea. Luna, metamorfozele - la un moment dat plină, ajunsă apoi la jumătate cu repeziciune şi apoi ca o seceră - acoperită, care dispare în câteva săptămâni. Poate că nu degeaba sunt fascinată de mitul acestei zeiţe- vânătoare, nocturnă, Evă, de neoprit, adorată la răspântii. Ca o adnotare- aş prefera ca răspântiile că fie cea din Times Square, ori cea de pe Champs-Elysees. Şi desigur, Diana care se dă doar bărbatului care aleargă mai repede decât ea. Iar acesta e un adevăr cât se poate de verificat, demonstrat- în sensul lui propriu, fizic.

Voi fi întotdeauna această Diană. Voi avea întotdeauna aripile mele deschise către lună, ogoliul şi îndrăzneala femeii fără prejudecăţi şi temeri. Amintirea şi dorinţa. În schimb, ea n-a ştiut să iubească până acum, a fost incapabilă, ori n-a vrut, ori n-a avut pe cine. Se simţea tânără şi, după câteva aşa-zise iubiri, simţea că îmbătrâneşte într-o clipă, sătulă, dar nesatisfăcută- agonie. Am descoperit în acea Diană că ea nu era îndrăgostită de iubire, ci de ea însăşi. Această iubire perversă de sine a fost pentru această Diană, subsemnata, o capcană necesară- mai mult întinsă decât aceea a demonilor iubirilor mici, consumate diferit.

Capcana- veninoasă, dar necesară, mi-a deschis ochii-" Diana, nu ai dreptul să răneşti pe nimeni în afară de tine." Trebuie să fiu conştientă că viaţa, mai presus de orice, nu este niciodată generoasă de două ori şi că amintirea şi dorinţa trebuie să fie nedespărţite. E adevărat, temerile îmi dau târcoale- iubesc, dar mi-e frică de topire, de dezintegrarea iubirii ăsteia pe care o simt atât de adânc. Tocmai pentru că e atât de bine înfiptă în mine, tocmai de aceea teama creşte- pentru că eu eram învăţată să nu împart şi să nu împărtăşesc sentimente, cuvinte şi viaţă. Eram echilibrant de egoistă - parafrazând, ziceam, în glumă desigur- am terminat o carte, am iubit un bărbat.

N-am mai apucat să termin nicio carte- am preferat să trăiesc foarte mult. Să-mi găsesc laguna mea, refugiul în care să pot să trăiesc iubirea liniştită. S-o învăţ, că de simţit o simţeam, dar atât de nou îmi era sentimentul, încât mi-era frică să mă avânt. Undeva, tu eşti filtrul tuturor celorlalte experienţe ale vieţii mele. Şi o ştii. Pregăteşti şi ţii cald, ca un foc permanent, căminul iubirii mele. Mă aştepţi întotdeauna, orice s-ar întâmpla. Mă ajuţi să fiu eu. Cu tot cu amintire. Cu tot cu dorinţă.

Pentru tine, cu tot ce pot să ofer, spun: Te iubesc!





Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 30 iunie 2012

Copacul

Îmi spui că dacă ai putea să zbori până la mine...

Tot dorul s-ar închide într-o îmbrăţişare, în spaţiul sugrumat de trupurile noastre care-şi caută neîncetat vibraţia! Iubirea nu e perfectă, însă momentele sunt! 

Îmi las capul pe spate. Îmi pregătesc mintea pentru o seară lungă şi aglomerată. Las muzica să-mi adune cât mai multă linişte şi cât mai mult echilibru- să mi le stocheze în cardul ăla afurisit din minte, invadat de viruşii neobosiţi ai zilelor grele! Sunt departe de tine. Mesajele curg, convorbirile divaghează. Ne căutăm unul pe celălalt într-un spaţiu în care fizic nu suntem. Mă uit în cameră şi aştept să apari de la duş, învelit în prosopul alb, cu părul ud, spunând o glumă, cântând, jucându-te... Şi poate că-mi apari pentru o secundă, dispărând imediat ce aud telefonul că sună. 

 Am fumat mult azi. Mai devreme am ieşit pe balcon, în mână ţineam MP3-ul şi ascultam Little Miss. Păşeam dezordonat, ori dansam... ori levitam. Am cautat zece minut o brichetă, nervoasă că niciodată nu găsesc măcar una dintre cele 6 pe care ştiu că le am. Într-un final, mi-am aprins ţigara cu flacăra tremurată a unui chibrit. Presimţeam- aveam să intru iar în starea aia de agonie, de nesiguranţă, de nevoia să am o mână pe care s-o sărut şi peste care să plâng. Alta decât a mea, care tremura de la exces de nicotină şi cafeină. Mă uitam pe stradă... mereu mă inspiră aglomeraţia, mai ales atunci când am nevoie de linişte. Una e s-o priveşti de sus, ca şi când nu te-ai integra, ca şi când ai fi un observator neutru, alta e să faci parte din ea, să-i atingi pământul, oamenii şi s-o adulmeci de aproape. 

Luminile oraşului începeau să se distingă în noapte, trotuarul era din ce în ce mai întunecat şi mai secretos cu privirea mea şi totuşi, trăgând cu nesaţ din ţigară, am observat un cuplu care ieşise la promenadă. Se ţineau de mână şi mergeau încet, uitându-se în părţi diferite. Mi s-a părut ciudat. Îi pierd din vedere, s-au oprit în spatele unui copac. Eram curioasă ce fac, ce- şi spun, de ce atât de brusc. Imediat ce i-am revăzut, erau separaţi. Ea gesticula. Mâinile lui sprijineau aerul. Ea se îndepărta. El a vrut s-o îmbrăţişeze, ea l-a împins. Doi paşi mai în faţă, mâinile lor se întâlniseră din nou, la fel ca şi gurile... 

 Acum stai în faţa mea. Te văd! Te-ai aşezat pe pat, ţi-ai sprijinit coatele de genunchi şi mă priveşti. Ce fac? Scriu despre tine, cu tine, lângă tine, uneori fără tine. Vrei să vorbim? Bine, de acord. Uite, de ce să pierdem, să consumăm momentele certându-ne, când putem să ne iubim? Ştii bine că ne certăm pentru că n-avem cum să ne iubim acum. Dar o să putem mâine. O să pot să te pălmuiesc dacă văd că te pierzi, o să pot să te zgârii atunci când mă atingi, o să pot să te sărut când începi să spui prostii care n-au legătură cu ce avem noi de fapt. O să pot să-ţi şoptesc atunci când intri în mine cu putere, sau să-ţi zâmbesc cu subînţeles atunci când îmi mângâi sânii. Cearta nu e nici preludiu, nici postludiu. E un fel de sex sălbatic făcut din când în când doar ca să mai elimini din tensiune. Dragostea însă, e sex sub toate aspectele, în toate stările, cu toate puterile, fără niciun scop. Curge, dar nu e perfect. Dragostea te dezbracă de tot ce ai, te goleşte şi te împodobeşte în acelaşi timp, te zgârie, te muşcă, te strânge, te loveşte, ţipă sau râde, e imperfectă.

De ce ne certăm când pur şi simplu putem să ne spunem că ne e dor? Ştiu, mă scoate din sărite când îmi e dor de tine, când sunt geloasă, când sunt ironică din cauza asta, când mă apucă depresia... mă cert cu tine pentru că aşa îţi spun asta fără s-o rostesc neapărat. Îmbrăţişează-mă, ştiu că uneori mă iubeşti şi mă urăşti în acelaşi timp. Înainte de copac ne certăm, după ce trecem de copac... ne sărutăm şi ne iubim. Ai dispărut! 

Poate că acum am apărut eu în spaţiul tău. Am intrat pe uşa cafenelei în care eşti acum, cu rochia fluturând aerul din jur, părul despletit, parfumul iscoditor. M-am aşezat la masa din colţ, am comandat un cocktail şi mi-am aprins ţigara... Ţi-am făcut cu ochiul şi ţi-am trimis un mesaj. Citeşte-l!

 " Hai să trecem împreună de copacul ăsta nesuferit!" Şi aşa am putut să zburăm amândoi- unul către celălalt, în spaţiul fiecăruia în aceeaşi zi!

Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 23 iunie 2012

Sfârşitul jocului

Rujul roşu zăcea fără capac pe masuţa din camera Andrei. Noaptea trecută a fost una în care a întrecut toate limitele. Îşi îmbrăcase rochia cu spatele gol şi cizmele din piele. Un pic de parfum aruncat pe gât şi pe încheieturile mâinilor, buclele atent definite şi rujul ei roşu- ştia că asta e reţeta unei nopţi reuşite. A pus un pariu cu o prietenă că o să cucerească pe majoritatea tipilor de la acea petrecere. Acum, Andra îi zâmbea prietenei destul de sfidător. -Uite, astea sunt numerele de telefon primite aseara! I-a spus ea în timp ce-i arăta un tenculeţ de hârtii, mâzgălit cu destul de multe cifre. -Am pierdut, damn it! Oricum am pus pariul la mişto, eşti o divă, să nu crezi că m-am îndoit vreodată de asta! A zis amica, dându-şi ochii peste cap. Acum zi-mi, cu el te-ai întâlnit la petrecere? Andra ştia că o să apară şi C. la un moment dat în toiul petrecerii, când ea probabil că deja stătea agăţată de gâtul unui tip înalt şi vorbăreţ. Plecase de acasă cu imaginea asta în minte pentru că ştia că doar aşa putea să-şi doboare nervii şi emoţiile. Ştia că C. avea să vină îmbrăcat elegant ca şi ea, infatuat ca şi ea şi că nu aveau să se intersecteze deloc, nici măcar cu privirile. -Da, a fost! M-a privit lung când a ajuns, ca şi când nu mă mai recunoştea. Eu i-am zâmbit şi i-am dat mâna tipului care îmi trăncănea nu-ştiu-ce în ureche. Atât! Apoi a venit V. , prietenul ăla pe care l-ai întâlnit şi tu la mare, m-a luat de mijloc şi mi-a zis: Marilyn, ăsta-i dansul nostru! I-a zis Andra prietenei ei care asculta consternată. Îşi desfăcea uşor părul împletit, stătea pisicoasă picior peste picior, aproape dezgolită de chimonoul ei, în faţa oglinzii şi cuvintele pe care le rostea parcă nici nu-i mişcau buzele. Era obosită şi se alinta, în acelaşi timp. Cu o vânătaie evidentă pe pulpă şi cu cearcăne, Andra se ridică şi-şi dezbrăcă în faţa prietenei chimonoul, cu spatele la ea. Un tatuaj se întindea pe toată coloana. -Eşti dusă, aseara s-a întâmplat asta? A întrebat aceasta, apropiindu-se. Uau, „I am the hero of this story, I don’t need to be saved”,- foarte potrivit ţie. Dar cum naiba, pe bune acum? -Am dansat cu toţi tipii de aseară, toţi aveau cel puţin câte un tatuaj, toţi mi l-au arătat, mândri şi am tot vorbit, şi am tot dansat, de băut nici nu mai ştiu ce am băut. Unul dintre ei era maestru în arta asta şi, pentru că eu eram suficient de ameţită, m-am lăsat convinsă şi mi l-a făcut. Nu mi-a luat bani, un număr de telefon şi un sărut i-au fost deajuns, spunea Andra, făcând cu ochiul şi îmbrăcându-se. În timp ce vorbeau, telefonul Andrei suna în continuu. Andra se uita scârbită pe ecranul mobilului, apoi îl atingea anevoie, respingând toate apelurile. La un moment dat, unul dintre numere i-a atras atenţia fetei. Cu faţa mirată şi cu o grimasă de deplină satisfacţie pe chip, aceasta i-a făcut semn prietenei cu degetul, să se oprească din vorbit. A răspuns, afişând un zâmbet triumfător. -Bună, stimabile, ce surpriză plăcută. Cu ce ocazie am această onoare să te mai aud? Întreba Andra arogant. La capătul celălalt al liniei era C., fostul ei iubit, care nu a vorbit deloc cu ea cu o seară în urmă. Prietena fetei s-a apropiat de telefon şi i-a făcut semn acesteia să pună dispozitivul pe speaker. Andra a făcut întocmai. -Andra, aseară m-am îmbătat. Mă uitam cum agăţi tot ce mişca la petrecerea aia. Am fost foarte furios. Mi-am amintit de noi. Te urăsc, dar n-am cum să te uit. A trecut un an, un al naibii de întreg an în care am ezitat să te întâlnesc. Aseară mi-am făcut tatuaj cu numele tău, ce zici de asta? A zis C. părând extrem de furios. Andra se uita la prietena ei şi zâmbea. Ştia că poate să-l aibă înapoi chiar în momentul ăla, dar nu voia. -C., e prima dată când vorbim de când ne-am despărţit, mai ştii de ce am făcut-o? Sunt flatată să aflu că stau scrisă pe corpul tău, dar, dragule, ştiam deja că am numele şi toată istoria noastră bine scrijelite în inima ta torturată. Te-am înşelat C., de- asta ne-am despărţit, te-am înşelat cu prietenul tău cel mai bun, chiar ţii să-ţi reamintesc asta?! Şi asta fac şi acum, cu oricine, pentru că trăiesc periculos. Ce vrei de la mine? Andra spunea toate astea pe un ton calm, prea calm poate, dureros. La capătul liniei nu s-a mai auzit nimic. C. i-ar fi dat o palmă sau mai multe prin telefon dacă ar fi putut. Era rănit şi rana continua să se adâncească. -Şi vreau să mai ştii ceva C. Aseară ştiu că mă voiai ca un animal, ştiu că mă evitai pentru că nu te-ai fi putut abţine, dar dacă te-aş fi avut aseară, te-aş fi rănit şi mai tare pentru că l-am cucerit pe actualul tău cel mai bun prieten şi povestea s-ar fi încheiat la fel. Vezi tu, cred că eşti blestemat, a spus fata păstrându-şi calmul vocii şi mângâindu-şi mătasea care-i învelea frumosul corp. Cu asta închei tot, iubitul meu fost, îmi pare rău pentru tine că ai fost fraier şi m-ai tatuat, vestea bună e că se poate modifica. Acum poţi să-ţi suni prietenul şi să-i spui că e de doi bani, asta e. Îmi place prea mult să mă joc cu mintea oamenilor. Prietena Andrei se uita şocată la fată. Nu-i venea să creadă cât de crudă era, cât de parşivă şi de egoistă. Aproape că plângea, îi cunoştea pe amândoi la fel de bine. Convorbirea s-a încheiat brusc cu o înjurătură din partea lui C. Andra s-a dus la budoirul ei şi ridică rujul rămas neatins de aseară. Se uita atent în oglinda ei mare analizându-şi zâmbetul, încruntarea, furia, satisfacţia, ca într-o piesă de teatru bolnavă. -În seara asta mă duc cu fostul lui prieten cel mai bun la cină. Cred că mi-am găsit sufletul pereche. Întotdeauna am fost un pic atrasă de el mai mult decât de ceilalţi. Sunt îndrăgostită şi nu mă interesează ce bolboroseşti, cui îi vei lua apărarea sau ce şi pe cine judeci. Acum chiar îmi place de tipul ăsta, mă adoră! A spus Andra în timp ce-şi alegea din şifonier o rochie elegantă şi sexy. Îmbrăcată, frumos fardată, cu un parfum ameţitor, Andra urca dogorind de pasiune în taxiul din faţa blocului. Spre La Scena, te rog! A comandat aceasta în timp ce-şi scoase portfardul din geanta ei de firmă. Îi suna telefonul. Era prietena ei. Îi răspunse extrem de jovială. În următoarea secundă, Andra scăpă telefonul din mână şi ţipă. -Andra, m-a sunat C să-mi spună că prietenul lui a avut un accident. A murit, Andra, a murit acum 10 minute!
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 9 iunie 2012

Noaptea aceea din zi

- Mulţumesc, păstraţi restul! Ies din taxi cu o mină surâzătoare, taximetristul- un tâtăr necioplit şi singuratic- mi-a făcut curte până la destinaţie. Ce noutate, îmi spuneam! Îmi aşez rochia pe lângă corp, se ridicase ostentativ, dezvelindu-mi picioarele şi lăsând să mi se vadă un pic din jartieră. Ştiam numărul de la interfon, era 53, mi-l notam de fiecare dată în palmă ca să nu formez 35. - Eu sunt! – uşa de la bloc se deschide şi o împing cu greutate. Liftul mă aştepta. Mă lipisem de peretele cu glinda şi simţeam cum îmi bate inima din ce în ce mai tare. Andrei mă aştepta la uşă, zâmbind. I-am spus că sunt veselă şi că mi-era dor de apartamentul ăsta micuţ şi boem, în care miroase a muzică de la o poştă. Eram singuri. Vinul roşu aştepta să fie deschis pe masa din sufragerie, o ţigare afuma de una singură o scrumieră plină, iar muzica nu contenea să încarce camera cu lumină, aşa cum era întotdeauna acolo. - Hai să-ţi arăt ceva! îmi spuse el, cu emoţiile unui copil care urmează să recite o poezie. A oprit muzica şi s-a aşezat în faţa clapei, cu spatele la mine. Sorbeam din paharul de vin ca şi când aş fi băut ambrozie. Obrajii mi-au luat foc. Ştiam ce avea să urmeze, deşi nu se mai întâmplase vreodată până atunci, dar vai, de câte ori nu mi-am imaginat... De la primele acorduri am ştiut- Thinking of you- piesa lui pe care o ascultasem înnebunită şi cu el, şi singură, şi pe Ipod şi pe telefon- oricum şi oriunde. Sunetele senzuale ale acestui orgasm cu esenţe de jazz, m-au făcut să-mi aprind o ţigare, să închid ochii şi să mă gândesc la prima dată când ne-am întâlnit. Îi zisesem că e arogant şi că nu mă epata deloc. De fapt, mai tare îmi plăcuse de prietenul lui care îmi oferise geaca de piele după minunatul lor concert. Era târziu şi mi-era frig, mă făcusem mică în geaca aceea uriaşă şi stăteam faţă în faţă cu el. Mă interoga, mă plăcea, la sfârşit_după jumătate de bere băută pe fugă_ îmi lasă numărul de telefon. „Sună-mă când ajungi în Bucureşti, fată friguroasă!” În Bucureşti am întâlnit parcă, un alt om- un bărbat cu care împărtăşeam atât de multe lucruri şi gânduri frumoase, un bărbat atent şi grijului. Un artist pe care un alt artist îl simţea atât de special sufletului său. Ne-am iubit fără să respirăm, de fiecare dată altfel, cu altă energie, cu altă dorinţă. Ne-am iubit fără să ne-o spunem vreodată. Doar că ne eram dragi unul altuia. Am refuzat să vin în apartament prima dată. L-am rugat să mă ducă acasă. Azi râde de mine, dar nu eram speriată, băusem cam mult- ăsta era adevărul. Clapele se auzeau languros, simţeam cum o atinge pe fiecare în parte, ca şi când mi-ar atinge pielea. Cânta ca şi când am fi făcut dragoste. Se apleca cu toată greutatea pe clape, se ridica încet, îşi întorcea capul şi-i vedeam ochii închişi şi pleoapele strângându-se. Îl simţeam atât de aproape şi atât de sincer. Simţeam cum, printre acordurile minunatului jazz, se aude Te iubesc, copilo! M-am dus lângă el, mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi l-am sărutat fugitiv pe gât. Piesa se sfârşea, lumina camerei părea din ce în ce mai difuză. Televizorul dezordona nişte imagini mute. S-a ridicat şi m-a luat în braţe. Nu ne mai văzusem de câtva timp. Asta era frumuseţea noastră. De fiecare dată când ne vedeam, era ca pentru prima dată- un pic mai personali, dar la fel de emoţionaţi. -Mi-a fost dor de tine, să ştii! – îi şoptesc în timp ce piciorul îmi urcă exact pănă deasupra coapsei lui. Mi-l strânge şi scrâşneşte din dinţi:- Şi mie mi-a fost dor!- îmi spune el sălbatic, cu o poftă teribilă de dragoste, de dans, de beţie, de mine. Am vorbit mult, am râs la fel de mult, canapeaua ne cuprindea pe amândoi, dar noi stăteam fiecare în câte-o margine. Se strânseseră trei sticle de vin goale, două scrumiere umplute până la refuz, două suflete care abia aşteptau să-şi spună poveştile şi privirile, privirile care ardeau în spatele fiecărui cuvânt. Ăsta e primul nostru fel de a face dragoste, nesfârşitul şi minunatul preludiu care nu mai cere şi altceva atunci când ajungem să simţim vârful degetelor celuilalt pe piele. Dimineaţa începea să apară în camera încă luminată de veioză. Trage draperiile- începem să confundăm ziua cu noaptea, începe să ne placă noaptea atât de tare încât să vrem s-o avem şi ziua. Şi noi, de fapt, am făcut dragoste o noapte întreagă, râzând de soarele care nu reuşea să pătrundă între îmbrăţişările noastre.
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 27 aprilie 2012

Tu eşti nebună mereu

Studioul era gol. Monica ajunsese prea devreme. Îşi notase pe agenda ei îmbrăcată în puf roz- ora 18:00. Era abia 17:07. Îşi lăsă geanta să cadă pe parchet. Îi omorâse umărul. -Misha, ce fac eu până la 6? Punctualitatea mă omoară. Poţi să vii până la studio să-mi aduci şi mie cea mai bună cafea de la Starbucks? Hai, te rog, ştii bine că sunt moartă fără ea. Şi am nişte cearcăne încât nici o tonă de corector nu mi le poate îndepărta!- Monica ţinea telefonul în mână şi cocheta cu oglinda. Făcea cele mai actoriceşti grimase. - Da, draga mea. Cum să nu fac eu asta pentru tine?- îi răspunse băiatul, linguşindu-se. Încheie convorbirea şi trânti telefonul pe o canapea. Dădu drumul la muzică. „Oh, ce stupid, oamenii ăştia numai Rihanna şi Beyonce ascultă.”, îşi spuse ea în timp ce căuta C.D.-ul ei preferat în geantă. Îl luase special din maşină ca să-şi facă încălzirea ascultându-l. 17:30! Sună interfonul şi fugi repede ca să se strâmbe în camera care înregistra imaginile de la intrare. Ştia că e Misha. -Femeie, dă drumul la uşă azi sau îţi arunc cafeluţa ta fix în geam. –spuse Misha uşor iritat. Când ajunse la etajul 2, acolo unde se afla studioul, băiatul fu surprins s-o vadă pe Monica în uşă, aşteptându-l. Era îmbrăcată în paltonul gri metalizat, cu o pereche de ochelari cu lentile rotunde şi imense şi cu o eşarfă din fulgi coloraţi în roz. Arăta ridicol. A sărit în braţele lui, râzând ca un copil. Îi luă cafeaua ca o adevărată vicioasă şi îi zise să aştepte puţin. În două minute ieşi din studio îmbrăcată la fel, dar cu o pereche de tenişi în picioare. -Nu te uita urât, dă-o dracu de şedinţă. Hai să mergem cu trenul la mare. Am în geantă de toate. Dar trebuie să te îmbrac corespunzător. Nu spune „nu”, hai să fim nebuni azi!- zise Monica cu o faţă de căţel care cerşeşte atenţie. -Dumnezeule, tu eşti nebună mereu, nu doar azi. Şi eu am treabă. E marţi. Cine pleacă marţea la mare?! Ţi-am adus minunata cafea şi acum plec. Baftă la şedinţă. Fii ravisantă, draga mea!- spuse Misha în timp ce cobora sprinten scările clădirii. -Eşti prostănac! Am o sticlă de Jack în geantă şi ceva bun, bun- cum îţi place ţie. Vrei să ratezi aşa ceva?- replică fata în timp ce făcea reclamă celor două produse, ca un manechin adevărat ce era. Băiatul înghiţi în sec. –Pentru asta, tu plăteşti cazarea şi încă ceva: dacă plecăm acum, atunci când o să ne întoarcem o să fii a mea şi doar a mea. Să nu comentezi, ori o să te am, ori nu mai plecăm. Monica îşi defăcu încet paltonul ei cel gri şi dezveli o frumoasă lenjerie neagă, dantelată. Zâmbi satisfăcută şi zise fără ezitare: -Putem să începem de pe-acum, dar hai repede în maşină. Trebuie să ajungă fotograful!- îşi luă rapid geanta şi telefonul şi coborâră amandoi scările cu cea mai mare viteză posibilă. În timpul ăsta, fata îşi încheia neglijent paltonul . La uşă, fotograful şi PR-ul tocmai îşi făcură apariţia. -Hei, Mona, e 6, unde arde? Avem treabă, hai sus, fetiţo!- îi spuse, părinteşte, PR-ul ei. -Duceţi-vă naibii cu toţii, îmi iau libe azi! Să trăiţi, El Comandante, am fugit spre mare!- spuse fata şi sări în cârca lui Misha făcând un gest zeflemitor cu mâna şi rânjind.
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 25 martie 2012

Le Tabou

Nu am cum să vorbesc despre dragoste fără să mărturisesc totul... Nu am cum să scriu despre dragoste fără să o desenez mai întâi; şi aş vrea să fac din ea un animal, dar iese când femeie, când fetiţă. Mă resemnez, trag un fum. Ochii mi se încreţesc, iar cele două riduri profunde care-mi încadrează gura ca două paranteze, se adâncesc. Oftez- oftatul acela obosit, trecut prin sita unor amintiri catifelate şi bordo, negre şi ucigătoare. Simt cum îmi apare pe buze întreaga amărăciune, întreaga disperare. Închid ochii şi-mi eliberez privirea de graniţele unor lentile înceţoşate. Îmi şterg tacticos ochelarii, afumându-i cu duritatea ţigării nescrumate şi simt năvalnic dorinţa de a mă dezbrăca de dragoste, de cea mărturisită, de cea nespusă, de cea dorită, de dragostea în toate formele ei. Aşa de tulburată şi de intimidată m-am simţit, încât nu am observat până acum maliţia formelor ei.

O întreagă curte de admiratori nu echivalează cu minunatele magnolii sau cu răvăşitoarea iasomie înflorită. Florile mă intrigă şi mă minunează mai tare decât o gloată superficială de carnivori. Eu trebuie să fiu contrazisă, am nevoie de asta. E seva mea, e jocul meu, din plăcerea pentru paradox. Şi uneori simt că florile mă contrazic mai puternic decât conversaţiile de amorul artei. Am nevoie să ridic întrebări cărora să le simt apăsarea- acele întrebări adresate acelui străin cu ochi splendizi şi nocturni cărora să vreau să le amân momentul şi să nu îndrăznesc să le spun cu glas tare, acele întrebări care să-mi ardă buzele ( de dorinţă, de nerăbdare). Am nevoie de vibraţii, să le simt angajându-mi întreaga fiinţă, să mă oblige să mă dăruiesc fără nicio restricţie. Întotdeauna am evitat ca sufletul să-mi rămână static şi întotdeauna mi-am ocrotit imaginaţia. Pentru că ştiu să iubesc deplin, uneori e mult prea greu să mai şi poţi vorbi despre asta. Sau scrie. Sau gânguri. Sau mima.

Şi cred în continuare că singurele mele legături cu superficialii carnivori sau cu pământul ferm sunt râsul... sau dragostea în starea ei fizică. M-a bucurat teribil un detaliu pe care mi l-a evocat un stimabil domn de curând- mi-a spus că i-a plăcut foarte mult să-mi zărească umbra în spatele unei ferestre, apoi licărirea chibritului a cărui flacără a fost urmată de floarea roşie a ţigării aprinse. Un detaliu intrigant, vizual, sonor, misterios- o percepţie care mi-a lansat invitaţia către acele întrebări, către acele atenţii direct îndreptate spre el, către contradicţii. Mi-am amintit de noaptea aia cu umbre- era una mai blândă ca zorile. Aveam un evantai de cedru pe care mi-l legănam leneş dinspre piept, spre gât. Scrisesem pe o agendă un vers care m-a răcorit: Sânul meu cu flori îl păstrez întreg doar pentru tine. În noaptea aceea, paharul devenise stăpân al tuturor grijilor mele. Amintirea acelei nopţi îşi va căuta întotdeauna locul.

Mărturisesc puţin din totul promis la început- mărturisesc fragmente nelegate, haotice despre dragoste; sunt femeie, sunt boemă, trebuie să fiu târâtă prin mâlul ei ca mai apoi s-o înşfac, s-o adulez, s-o las să mă îmbrăţişeze. Dragostea trebuie să mă contrazică întotdeauna ca să o pot numi aşa- iar ăsta e singurul meu subiect tabu.
Cât de târziu poate să strălucească soarele şi iată, cât de multe umbre şi lumini schiţează...
Mai aromat si mai personal aici

luni, 5 martie 2012

Trebuie să-ți deridiculizezi numele

Când o femeie privește un bărbat dormind, se întreabă cum o să-l poată distruge mai bine. Sfârșitul unei nopți- îți privești trupul plin de țepi sfâșiat de țepii celuilalt... goliciunea tristeții!

...

Avem vieți care par în întregime scrise de numele tuturor femeilor sau al bărbaților care ne-au animat clipele. Mi-e teamă ca o sa mă repet sau că o sa reuşesc să schiţez mai degrabă un profil psihologic în loc să scriu liber, fără de teama clişeelor. Totuşi, oare nu teama faţă de fericire explică toate gingăşiile şi toate bădărăniile, toate declaraţiile derutante şi cele mai radicale schimbări!? Trebuie să-mi folosesc a doua faţă atunci când mă arăt interesată să-ţi vorbesc; faţa de şarpe, curat melusiniană care-mi îngăduie să te înţeleg. Faţa aceea căreia i se citeşte cruzimea în rărunchiurile fiecărui rid şi care nu dă socoteală decât unor zei ascunşi: chip farsor, sfidător, dispreţuitor şi finalmente, răzbunător. Şi te-aş invita la dialog, pe tine, prieten al meu pe care-l iubesc cu tot cu urile tale şi cu mizeria ta, cu tot cu furia ta care ajunge să fascineze absurdul. Te simt mai şovăielnic ca niciodată între două destine diferite, mai slab, fiindu-ţi aproape tot atât de frică să râzi pe cât îţi e de eşec. Şi dacă ar fi să am un rol în viaţa ta atât de abracadabristă, ar fi acela de a-ţi dezvălui prin privire câteva aspecte ale tine-lui derutător, încordat şi dureros, ale bărbatului care se teme de fericire.

Ştiu că pentru mine "întotdeauna" a pornit de acum aproximativ un an şi că de atunci această veşnică măsurătoare a timpului mi-a transformat viaţa într-un precedent de legende. Voi fi întotdeauna precedată de aceste legende, eu- adoratoarea teatrului, eu- cea care plânge de fiecare dată când vede "Viaţa boemei"- ajung să am un rol în propria ta viaţă. Unul de scamator, ar zice lumea, unul de sufleur, sau de recuziter- şi niciodată nu-ţi voi îngădui să mi-l faci principal. Iubesc să văd din separee cum se desfăşoară piesa, s-o aplaud sau să arunc cu roşii, să citesc nefericirea pe chipul dragului actor sau să-l ajut să culeagă nonşalant laurii prestaţiei lui. Actorii blestemaţi(cumva, legendele îmi spun că şi eu fac parte din categoria lor) trebuie să rămână blestemaţi; dacă sunt binecuvântaţi, nu mai sunt actori, sunt doar oameni...

Am întrebat pe un bătrân în urmă cu cinci ani, ce m-ar sfătui să fac atunci când o să am douăzeci de primăveri. Mi-a răspuns senin, fără să se arate gânditor: "Copilă, dacă întâlneşti un băiat frumos, iubeşte-l!" Şi am întâlnit atâţia, unii frumoşi, alţii speciali, pe care i-am iubit diferit, dar nu plenar. Îmi dau seama abia acum că "întotdeauna" mi-a fost frică de legături şi că fiecare astfel de dragoste e o cupă de amintiri din care azi nu mai am chef să beau, nu am chef s-o sparg, nu am chef s-o deretic. Tu ai fost ultima cupă din care încă mai iese un abur parfumat de regrete, curiozităţi şi vin, un abur negru, ca sufletele care şi-au consumat instabilitatea acolo. O cupă pe care aproape în fiecare seară o transform în iarbă proaspătă şi-n ură.

Spuneam că schimbările radicale reprezintă teama de fericire. Se pare că amândoi suntem laşi şi dezertori şi totuşi, mi-ar plăcea să te privesc măcar o singură dată dormind...
Mai aromat si mai personal aici

luni, 20 februarie 2012

Cândva am procreat iubirea!

Cândva am dansat împreună. Mi-am amintit de curând asta. Acum zâmbesc, atunci mă îndrăgosteam. Mi-ar plăcea să-mi amintesc și melodiile, dar nu știu altceva decât că ele erau un simplu ecou care murmura o invitație. O provocare pentru două trupuri pregătite de joc, de priviri, de erotism. De două ori am dansat- atunci când te-am ispitit și atunci când m-am lăsat ispitită. De nenumărate ori am făcut dragoste dansând, deloc stângaci, deloc inhibați de vreun anume ritm sau de anumiți pași...

De câteva ori ți-am dansat. M-ai adulmecat, eu m-am jucat. Umbrele trupului meu tremurate de flacăra unei lumânări topite, te îmbătau, fiecare unduire te făcea să șoptești. Etta James, vin și o piele arămie, spontan și spumos. Mâinile îmi alunecau prin părul despletit, se jucau cu fiecare buclă. Eșarfa de mătase îmi îmbrăca și-mi dezbrăca dunele trupului, amăgindu-te, chemându-te. Și tu dansai cu mine, în gând, în vis, închipuirile tale păliseră demult în fața realității mele. Eram acolo, caldă și copilă, rece și femeie, cu toate voluptățile minții și sufletului meu care șlefuiau priceput un trup aidoma lor. Mă respirai, te cuceream- mă îndrăgosteam și te uram.

Cândva am dansat împreună! Păstrează ultimul nostru dans pentru atunci când ne vom reîntâlni în vis, acolo unde trupurile nu se urăsc așa cum se urăsc astăzi și unde mințile încă tânjesc după profunzime și nu după consum. Acolo unde încă mai vrem să dansăm fără să știm cum să dansăm de fapt!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 5 februarie 2012

Requiem-

Vocea ți se rupea ca-ntr-o răpire
atunci când, la marginea gurii mele
găseai tot extazul și toate miresmele,
toate formele poftei- tropotul turmei
de cai alergând în ploaie; muzica
a două buze care nu șopteau, doar
fremătau...
trupul ți se rupea ca-ntr-o cădere
în semi-paradis- levitație
în iadul brațelor mele, aceste coarde
ale unei harpe uitate de fecioare
între lumi.
și te iubeam tăcut, și tu spuneai
prea multe, și gândul mi-l atârnam
de tâmpla ta ca să adormi,
ca să-l visezi, și gura mi-o lipeam
de sufletul tău zbuciumat,
ca să-l mai dresez,
ca să-l mai curtez,
ca să-i arăt și lui cum se iubesc
muritorii și-apoi...
cum se rănesc!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 30 ianuarie 2012

Ce mă fac cu un regat de regine, când nu sunt rege?



Mincinoșii obișnuiau să mă atragă, să mă intrige; acei bărbați tăcuți care ascund în minte cel mai nevisat purgatoriu. Acum mă amuză și, într-o manieră totalmente nedemnă, mă strâng de gâtul meu fin cu povești spinoase, ascuțite de personaje necunoscute. Trecutul, iată, se transformă în ciudă și nu în regret- în ciuda aceea pe care o simți atunci când te așteptai la altfel de fapte din partea cuiva, și te-ai ales cu mărunțiș- într-un fel de milă, într-un fel de râs, într-un fel de renegare. Urăsc oamenii ipocriți care nici măcar nu știu să-și șlefuiască minciunile înainte să și le expună. Urăsc cuvintele mari și teatralitatea, jocul nereușit pe mai multe planuri și flancuri- le urăsc pentru că și eu am fost acolo-- been there, done that-- cum ar zice turcul. Urăsc să-mi bat joc de oameni, deși te-aș înțelege dacă, de exemplu ai face asta doar ca să-ți mai cântărești egoul din când în când. Și mie îmi place să seduc, să rănesc, să simt ca lipsa mea din spațiul cuiva crează haos, să simt că cineva e gata să plângă și să mă implore să fiu cuminte, ascultătoare și docilă-- well, been there, done that and actually i m still in there -- cum ar zice tot turcul, dar cu alte cuvinte.

Nu suport să mi se plângă pe umăr, să-mi ceară cineva consolare, un sfat prietenesc, o mângâiere, o asigurare !de viață și de moarte!- nu pozez în bunul samaritean și nu-mi pierd timpul cu poveștile altora. Cine se complică- intrigă, dezbină și despică vieți/ personaje/ roluri- cine se complică, să se rezolve singur- știu, nici măcar un joc nu se rezolvă singur, nici macar un al naibii de lego sau de puzzle, din contră, e al naibii de ușor să începi, când există curiozitatea, challenge-ul, și al naibii de greu să vezi cum te împotmolești după doi pași. Îți chemi fratele mai mare în ajutor, îți chemi gașca, dar nimeni nu poate mișca un deget pentru tine. Și apoi distrugi până și gloriosul început, de ciudă, nu de rușine, și încerci să pozezi în victima propriului complot, atârnându-te măcar de o persoană, sclavagistă care să-ți rămână aproape după toți demonii împărțiți în jurul tău. Și poate că rămâne cineva, cineva care acum cere ajutor să te înțeleagă, cineva care nu-ți înțelege tactica, dar îți rămâne fidel, cineva pe care l-ai sfătuit mai demult să sape în trecutul tău (săpatul asta însemnând un apel/două, un mesaj, o smiorcăială) și să caute indicii despre complicata ta personalitate greu de lepadat.

Dar cum se va termina jocul ăsta nimeni nu știe; eu pot doar să anticipez anumiți pași, pot să-i și visez, să-i și desenez pentru că sunt sigură de validitatea lor... Curând, ochii își vor revedea minciunile în oglindă și vor minți în continuare cu fermitate și cu bărbăție. Ceva din retina aceea lucioasă- serpentes- se va fi deformat, spart sau cumva se va fi schimbat. Privirile care obișnuiau să fie reci, arogante și teribil de provocatoare, se vor fi înghețat reciproc. Mincinoșii nu mă vor mai atrage, și nu pentru că nu o să le intru în lista lor de-- heartbroken girls-- turcism împrumutat, pentru că nu sunt din acel peisaj, ci pentru că vor fi reușit deja să mă înciudeze cu fiasco-ul luptei lor pentru propria demnitate. O să-ti fie dor de acel nevisat purgatoriu, pentru că știi că n-o să-l mai parcurgă nimeni așa cum l-am parcurs eu. O să-mi fie dor de minciuni și de acei oameni care obișnuiau să le adauge toată frumusețea și strălucirea din lume!
Mai aromat si mai personal aici