Copacul

Îmi spui că dacă ai putea să zbori până la mine...

Tot dorul s-ar închide într-o îmbrăţişare, în spaţiul sugrumat de trupurile noastre care-şi caută neîncetat vibraţia! Iubirea nu e perfectă, însă momentele sunt! 

Îmi las capul pe spate. Îmi pregătesc mintea pentru o seară lungă şi aglomerată. Las muzica să-mi adune cât mai multă linişte şi cât mai mult echilibru- să mi le stocheze în cardul ăla afurisit din minte, invadat de viruşii neobosiţi ai zilelor grele! Sunt departe de tine. Mesajele curg, convorbirile divaghează. Ne căutăm unul pe celălalt într-un spaţiu în care fizic nu suntem. Mă uit în cameră şi aştept să apari de la duş, învelit în prosopul alb, cu părul ud, spunând o glumă, cântând, jucându-te... Şi poate că-mi apari pentru o secundă, dispărând imediat ce aud telefonul că sună. 

 Am fumat mult azi. Mai devreme am ieşit pe balcon, în mână ţineam MP3-ul şi ascultam Little Miss. Păşeam dezordonat, ori dansam... ori levitam. Am cautat zece minut o brichetă, nervoasă că niciodată nu găsesc măcar una dintre cele 6 pe care ştiu că le am. Într-un final, mi-am aprins ţigara cu flacăra tremurată a unui chibrit. Presimţeam- aveam să intru iar în starea aia de agonie, de nesiguranţă, de nevoia să am o mână pe care s-o sărut şi peste care să plâng. Alta decât a mea, care tremura de la exces de nicotină şi cafeină. Mă uitam pe stradă... mereu mă inspiră aglomeraţia, mai ales atunci când am nevoie de linişte. Una e s-o priveşti de sus, ca şi când nu te-ai integra, ca şi când ai fi un observator neutru, alta e să faci parte din ea, să-i atingi pământul, oamenii şi s-o adulmeci de aproape. 

Luminile oraşului începeau să se distingă în noapte, trotuarul era din ce în ce mai întunecat şi mai secretos cu privirea mea şi totuşi, trăgând cu nesaţ din ţigară, am observat un cuplu care ieşise la promenadă. Se ţineau de mână şi mergeau încet, uitându-se în părţi diferite. Mi s-a părut ciudat. Îi pierd din vedere, s-au oprit în spatele unui copac. Eram curioasă ce fac, ce- şi spun, de ce atât de brusc. Imediat ce i-am revăzut, erau separaţi. Ea gesticula. Mâinile lui sprijineau aerul. Ea se îndepărta. El a vrut s-o îmbrăţişeze, ea l-a împins. Doi paşi mai în faţă, mâinile lor se întâlniseră din nou, la fel ca şi gurile... 

 Acum stai în faţa mea. Te văd! Te-ai aşezat pe pat, ţi-ai sprijinit coatele de genunchi şi mă priveşti. Ce fac? Scriu despre tine, cu tine, lângă tine, uneori fără tine. Vrei să vorbim? Bine, de acord. Uite, de ce să pierdem, să consumăm momentele certându-ne, când putem să ne iubim? Ştii bine că ne certăm pentru că n-avem cum să ne iubim acum. Dar o să putem mâine. O să pot să te pălmuiesc dacă văd că te pierzi, o să pot să te zgârii atunci când mă atingi, o să pot să te sărut când începi să spui prostii care n-au legătură cu ce avem noi de fapt. O să pot să-ţi şoptesc atunci când intri în mine cu putere, sau să-ţi zâmbesc cu subînţeles atunci când îmi mângâi sânii. Cearta nu e nici preludiu, nici postludiu. E un fel de sex sălbatic făcut din când în când doar ca să mai elimini din tensiune. Dragostea însă, e sex sub toate aspectele, în toate stările, cu toate puterile, fără niciun scop. Curge, dar nu e perfect. Dragostea te dezbracă de tot ce ai, te goleşte şi te împodobeşte în acelaşi timp, te zgârie, te muşcă, te strânge, te loveşte, ţipă sau râde, e imperfectă.

De ce ne certăm când pur şi simplu putem să ne spunem că ne e dor? Ştiu, mă scoate din sărite când îmi e dor de tine, când sunt geloasă, când sunt ironică din cauza asta, când mă apucă depresia... mă cert cu tine pentru că aşa îţi spun asta fără s-o rostesc neapărat. Îmbrăţişează-mă, ştiu că uneori mă iubeşti şi mă urăşti în acelaşi timp. Înainte de copac ne certăm, după ce trecem de copac... ne sărutăm şi ne iubim. Ai dispărut! 

Poate că acum am apărut eu în spaţiul tău. Am intrat pe uşa cafenelei în care eşti acum, cu rochia fluturând aerul din jur, părul despletit, parfumul iscoditor. M-am aşezat la masa din colţ, am comandat un cocktail şi mi-am aprins ţigara... Ţi-am făcut cu ochiul şi ţi-am trimis un mesaj. Citeşte-l!

 " Hai să trecem împreună de copacul ăsta nesuferit!" Şi aşa am putut să zburăm amândoi- unul către celălalt, în spaţiul fiecăruia în aceeaşi zi!

Mai aromat si mai personal aici

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări

E implorabil când stai și aștepți să se nască măcar un aspect al lumii ăstei care la un moment dat să poată să te inspire. Nu mă inspiră nimic. Iar cuvintele pe care le mai am sunt din ce în ce mai sărace și mai incolore. Aștept un tapaj, o degringoladă, o înnebunire. (exceptându-le pe ale mele, desigur)

Tot ce mai aud (vorbindu-se, gândindu-se, făcându-se) e fie de un mauvais-gout ordinar, fie teribil de obtuz. Sunt într-o plutire în care extremele s-au redus la îngustime, în care ele nu mai există ca extreme, ci ca amici care, peste noapte și-au dat seama că se atrag. Mi-e teamă de sindromul Crusoe, mi-e teamă că atunci când o să naufragiez, n-o să-mi mai doresc vreodată să mă întorc, iar naufragiul ar deveni subit, evadare. O evadare necesară spiritului. Un spirit pe care, acum și mai mult ca sigur și mâine, mi-l simt și mi-l voi simți îngrozitor de emasculat.

Rea și dăunătoare este și tăcerea- tăcerea mea care instigă la cabale, la revoluții cuvântate. Iar când tăcerea mea tace, atunci înseamnă că nu mai văd lumea ca printr-un filigran, frumos lucrat și amintindu-mi de lubricitatea anumitor episoade trecute, ci printr-o tablă, undeva ruginită, undeva subțiată. Tăcerea înseamnă saturația. Am spus atâtea ”adevăruri”, atâtea butade despre dragoste mai ales, încât propria-mi gură s-a săturat să-mi redea, reiterat, aceleași vorbe devenite prozaice. Fiecare sentiment, care obișnuia să mă inspire, a devenit insipid, ca o rugăciune în care obișuiai să crezi, dar care s-a robotizat cu timpul. Când te cerți în gând cu tine sau cu altcineva, e dureros de sinistru. Când simți nevoia unei oglinzi și nu a unei fețe în ”fața” căreia ai știi că n-ai putea decât să plângi de nervi, viața devine înfometată după zgomot, după junglă, după alergare. Și când simți cât de retractilă îți devine judecata, te înspăimânți și cauți ieșiri...

Acuzele mă îmbătrânesc îngrozitor, iar singura mea reacție e aparent, grosieră. În fond, nu fac decât să ignor multe dintre acuzele care, în al 12-lea ceas, devin desigur, retrograde. Nu mai vreau să vorbesc acum despre ce-a fost iubirea, dacă a fost, pentru cine și cum. Nu vreau să mă plâng, să plâng, să mă cert, să dau explicații și să mă lamentez. Nu vreau, evident, nici să le aud din partea altcuiva. Sunt sătulă până la echilibru. Iar discuțiile în contradictoriu mă irită, nu mă dezechilibrează.

Îmi doresc să existe ceva pe lumea asta care acum să mă reinspire- ceva eufonic, ceva venal, ceva uman sau inuman ca un reviriment de care am nevoie. Nevoia pe care o simte narcomanul în fața drogului sau sălbaticul în fața cunoașterii.
Vreau un zgomot interior care să mă inspire, vreau să-mi regăsesc limitele acelea care s-au împreunat fățarnice și vreau fie să cad, fie să zbor...

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări.
Mai aromat si mai personal aici

Verde crud și câteva cuvinte

Erau sunetele care șchiopătau
între noi. Sau muzica unei lumi
neauzite. Era timpul care își visa
orele
prinse în hora spațiului
înălțat între noi. Era gândul_
mai rău decât un prădător,
mai fraged și
mai înfometat
decât un prunc.
Mai vinovat decât nevinovatele
cuvinte care sfidau timpul,
viața, moartea și credința
și își jurau_
într-o neliniște erotică_
iubirea trupurilor și,
în taină,
regăsirea.
Mai aromat si mai personal aici

Un fel de blagoslovire

Mi-ar plăcea ca toate începuturile să fie ușoare. Să curgă, așa cum curg gândurile unei zile peste memorie înainte să închizi ochii și să adormi. Mi-ar plăcea să pot să stau în fața ta acum, pe un scaun scorojit de vremuri și, doar văzându-mi ochii, tu să-mi cunoști toată viața. Dar, sigur, la ce-ar mai ajuta cuvintele și hieroglifele simțămintelor noastre, dacă fiecare poveste s-ar autosugera?! Într-un fel, pe mine rutina cea de toate zilele mă conduce exact către ceea ce credeam că am descoperit prea în amănunt, dar căruia i-am ratat esențialul.

Sigur că, în speță chipurile oamenilor, acele chipuri care par că-ți zâmbesc într-o întreagă mulțime cenușie de morocănoși, îmi redeschid câteva porți prin care reușesc să colorez rutina. Sau măcar să simt că-i aparțin, de fiecare dată altfel. Mi s-a întâmplat, în câteva zile, să întregesc un anumit mozaic din trăsături ale oamenilor dragi regăsite în necunoscuți, în străini frumoși și ușor sibilinici. E un sentiment care revine de fiecare dată când simt că nu mai aparțin acelor oameni dragi. E sentimentul care îmi dă, de fiecare dată când deraiez, o palmă strașnică. Și-mi revin, și mi se face îngrozitor de dor... Dar cum să înțeleg dorul, dacă singurele mele sentimente apar și dispar și-și cântă prea somptuasa splendoare ca într-un banal și neînsemnat arpegiu? Nu știu dacă mi-e dor de oameni sau de însușirile lor, deci de un tot sau de un ceva. Atunci când tresar și revăd clipe cunoscute pe fețe abstracte și neidentificate, mă simt ca un temerar, un mic beliver trăind în lumea lui john lennoniană. Colțurile gurii mi se ridică falnic și părțile din mine cele mai pacifiste reies, de nu-știu-unde și-mi inundă fața. Practic, niște străini reușesc să mă facă să anihilez răul din toată filosofia mea maniheistă. Și brusc, mă simt norocoasă pentru că aparțin unei rutine pe care uneori nu o cunosc, dar reușesc, nu-știu-cum, să o recunosc.

Dacă există ideea nemărginirii logosului, trebuie să existe și ideea aparținerii unui logos al fanteziei și al imaginarului. Acel logos-tabu, mai mult decât secretizat, acel logos care ține în exortația lui intrinsecă, toată obscuritatea teologală (referindu-mă aici la credința aceea strict intimă, personalizată) a Pandorei minții tale în care da, stă ascunsă și ferită de oameni, până și speranța. Logosul-tabu care-ți permite să decenzurezi realitatea vizuală și să ți-o asumi ca pe cea mai necunoscută și înspăimântătoare rutină.
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) ultima parte

Vrând să intru pe poarta curţii hotelului, m-am oprit consternată în faţa priveliştii care mi se dezvăluia. Nu mi-am închipuit nicio secundă, în momentul în care am păsit pentru prima dată în acea curte plină de chipuri ascunse, că păşesc într-un adevărat decor calaveresc, fără nimic cosmopolit în el, întins cât o imensitate, spartă în mijloc de o fântână arteziană incredibil de mică pentru cât spaţiu era. Ei bine, acea mică fântână culegea cele mai limpezi şi mai susurătoare ape care ar fi putut crea un asemenea ecou cristalin în toată întinderea aceea de piatră, cărămidă şi de fier. Nu recunoşteam nimic din ce lăsasem în urmă, cu câteva ore mai devreme. Mulţimea dispăruse, lăsând loc proaspetelor perechi care-şi plimbau trupurile amorţite de-a lungul şi de-a latul curţii. Părea mai degrabă o piaţă medievală, frumos şi romanţios luminată, împrejmuită de falnicii ulmi străvechi şi de magnoliile cochete. În aerul fumegândă a dragoste şi a linişte, a confesiuni şi a înţelegeri, a necunoscut şi a miraculos aproape, încă simţeam mireasma plăcută de mere caramelizate şi de punci cu rom. Încă speram că, pe undeva pe aproape, va fi trebuit să găsesc un colţ în care un comerciant cu chip de clovn îmi va fi oferit un măr înmiresmat şi un punci delicios. Eram atât de acaparată de acea scenă în mişcare, acel teatrum mundi spectaculos în dinamismul lui specific, încât, în momentul în care amicul care mă escortase cu seară în urmă la carnaval a venit din spate şi m-a strâns de talie, eu am tresărit în aşa fel încât, în nicio o secundă reuşisem să ajung la doi metri de el şi să şi plâng de spaimă şi de ciudă. Hohotele mele de plâns( aşa fac atunci când încărcătura sentimentelor mă copleşeşte) se înmulţeau cu hohotele lui de râs, fapt care mă enerva teribil şi care m-a făcut să-i arunc câteva lovituri de pantof pe braţe. Tot mai târziu aveam să observ că îi lăsasem omului urme clare şi vinete ale tocurilor mele pe piele.

Am depăşit cu brio momentul, luându-mă în braţe ca pe un copil şi râzând în continuare de starea în care mă aflam- fizică şi psihică. Arătam, ce-i drept, ca după o noapte lungă, prea lungă ca să mai fie şi povestită. Văzându-mă într-atât de răvăşită, tipul m-a întrebat, foarte convins de ceea ce spune : "Zi-mi, povesteşte-mi despre noua ta cucerire! Cum te-ai distrat?". Tot ce spusese avea pentru mine două înţelesuri: ori reputaţia mea era într-atât de covârşitoare, ori eu arătam intr-atât de mândră, falnică, satisfăcută şi euforică încât omul să fie atât de sigur că nu se înşală. M-am amuzat atât de tare, încât i-am povestit pe îndelete nu despre o singură cucerire, ci despre două- un italiano verro şi un prieten de-al lui, grec! Sigur că simţeam nevoia unor aplauze interminabile pentru magnificul meu talent de actriţă şi de autoare, asta pentru că amicul meu rămăsese surprins, invidios şi de-a dreptul convins de povestea mea, de trăirile pe care i le exprimasem, de cât de ravisantă eram. În timp ce eu îi povesteam toată piesa asta de teatru, nici nu realizasem că străbătusem curtea descrisă ceva mai devreme şi că ajunsesem în faţa unei grădini. "Iată şi grădina. Tu cu siguranţă că nu ai ratat flirtul, dar dansurile, concursurile şi artificiile de aici din grădină, sigur le-ai ratat.", îmi spunea el, cu un uşor sarcasm compătimitor. Nici nu mă interesa, atâta timp cât puteam să văd acum, nederanjată de mulţimea strânsă ca la coridă, toată splendoarea acelei grădini- acelui nepreţuit spaţiu, verde-crud amestecat cu penumbrele zorilor şi licăririle roşiatice ale lămpilor care sălăşluiau pe fiecare bancă. Era un spaţiu idilic care, în mod obişnuit mi-ar fi provocat greaţă, dar iată, în acel moment nu-mi doream decât să-l îmbrăţişez. Erau suple şi veridice toate acele cupluri de tineri care-şi petreceau idila în acel spaţiu, păreau serafice şi în acelaşi timp purtătoare de cele mai perverse şi defăimătoare gânduri, toate transmiteau un erotism inspirant, unul teribil, pe care realmente îl resimţeam, îl rememoram şi îl invidiam, ducându-i dorul şi reamintindu-mi de tine. Am început să mă plimb cu amicul meu prin acea grădină a Edenului pământesc, m-a cuprins de mijloc şi am savurat în tihnă culoarea şi sunetul paşilor noştri, urmându-i pe ai acelora ai libertinilor magici în toată crăţenia crepusculului dintre noapte înstelată, prea înstelată şi zori puri, prea puri. Mă simţeam blestemată şi fericită în acelaşi timp- că nu erai acolo, cu mine, dar că te simţeam în toată fibra trupului meu, în toată ceaţa şi minunea minţii mele- era jocul cu afecţiunea- mă simţeam blestemată precum corzile unei harpe şi fericită precum harpistul care-şi trece degetele peste ele. O senzaţie narcotică a jocului cu afecţiunea.

Câtvea ore mai târziu m-am trezit într-un spaţiu cunoscut, învelită stângaci cu un cearşaf pe divanul din balconul meu. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo, cert e că mă dureau membrele, mă străpungea pielea, mi se închideau ochii, iar capul... capul mi se învârtea ca cel mai de nestăpânit carusel. Mă simţeam bicoloră, aveam un gust sărat şi dulce în acelaşi timp, eram de-a dreptul şi fără dubii, mahmură şi răvăşită. Apa rece a duşului parcă m-a tăiat. Mă simţeam scăpată de o imensă povară în momentul în care m-am văzut fără ţinuta pe care o purtasem 12 ore. Mi-am luat o rochie scurtă şi vaporoasă, mi-am prins părul şi mi-am atârnat nişte ochelari de soare de nas, coborând în derivă holul ca să ajung la lift. Tot ce visam era o cafea amară, de nebăut, un şezlong comod şi un pachet generos de ţigări. La terasa hotelului, toţi prietenii mei erau în plină desfăşurare al aceluiaşi plan ca şi mine. Toţi cu ochelari şi cu râsete ruşinoase, cu poveşti credibile sau incredibile în buzunar sau în portfard vizavi de noaptea trecută, cu un rând de cafele de un negru bolnav şi cu ţigări care-mi miroseau atât de ademenitor că-mi venea să mă scald în dansul fumurilor amestecate a şase turci regăsiţi după "război" în cazarmă, veseli că au scăpat cu viaţă şi cu amintiri speciale.

În mai puţin de trei ore aveam să fim deja în avion. Am profitat cu nesaţ de tot luxul comod al acelei dimineţi şi de mai noua mea statură de cuceritoare. Până şi eu eram predispusă la glume de genul şi le dădeam apă la moară spunându-le că dacă alţii din istorie n-au reuşit s-o facă, eu am reuşit să unesc într-o noapte trei popoare diferite. Eram într-atât de amuzată de succesul poveştii mele, încât aproape că mă convinsesem şi pe mine. Sigur că, în definitiv, toţi veniseră cu poveşti de vitejie de tot râsul şi de tot penibilul. Atmosfera atât de blândă mă făcea să regret numărul zilelor care, ce-i drept puţine, trecuseră ca Orient Expresul şi acum aveau să se sfârşească. Înţelesesem atât de multe din acest periplu, descoperisem renunţarea, frumuseţea şi speranţa, îmi redobândisem visele şi demnitatea pe fondul unor bucurii juvenile, dar clăditoare şi frumoase. În timpul care-mi mai rămăsese până la plecare, mă hotărâsem să calc pragul unui magazin de antichităţi pe care-l zărisem cu o zi în urmă şi să-mi cumpăr un cufăr. Plecasem de la hotel hotărâtă să-mi cumpăr neapărat un cufăr, nimic altceva! Magazinul acela de antichităţi, de care m-am şi îndrăgostit, purta toate nevăzutele în el, din cele mai diferite epoci, mirosea a carte veche şi a porţelan lustruit, a lumânări arse şi a cedru şi era destul de cochet, dar în acelaşi timp, pentru faptul că era micuţ, părea un adevărat bazar înghesuit şi şifonat. Cu atât mai mult îmi plăcea acea dezordine, acea lipsă de snobism şi de etichetă. Am plecat de acolo cu o magnifică bijuterie de cufăr, de dimensiuni medii, dintr-un preţios lemn de santal, sculptat original şi aerisit. Acel cufăr a însemnat simbolul Renunţării. A însemnat preţuirea momentelor care au fost, păstrarea lor într-un spaţiu drag, dar şi depozitarea, împăcarea şi închiderea cufărului cu amintirile frumoase sau dureroase pe care le strânsesem până atunci. Aveam să preţuiesc acest cufăr pentru însemnătatea amintirilor din el. Fără acele amintiri, n-aş fi reuşit să te găsesc pe tine, iubitule, pe tine, cel care mi-a arătat adevăratele mele vise şi adevărata mea bucurie a vieţii.

M-am întors acasă deci, cu un alt halou, unul stigmatizant care mi-a reconstruit, cumva viaţa. Te vreau pe tine, dragoste, ca pe un anotimp oarecare, unul care vine şi care pleacă, unul care nu mă îmbolnăveşte sau îndurerează, un anotimp pe care l-aş simţi, cu toată candoarea şi intensitatea lui, într-o oarecare noapte, şi apoi l-aş părăsi pentru alte câteva nopţi de singurătate egoistă, de intimitate nedivizată. Asta sunt, asta vreau... să alerg lumea, s-o recunosc, s-o scriu, s-o citesc, s-o trăiesc autonom, într-un matriarhat atât de cunoscut ca independenţă, s-o iubesc când vreau, cum vreau, fără să mă certe, să mă întrebe sau să mă caute soarta în momentul în care sunt cu tine, iubitule, şi doar cu tine!

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(Fine)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VII parte

Aerul nopţii era cald, aproape înăbuşitor. Blamasem câteva secunde efectele celor câteva pahare de vin băute, dar, în toată frenezia evenimentului, simţeam atmosfera din ce în ce mai sufocantă. N-aveam timp decât să-mi pierd privirea şi aşa ascunsă în spatele măştii şi să mă gândesc la tine. Într-un fel tulburător, violent aproape, liniştea pe care o căpătasem zilele trecute vizavi de tine, se transformase atunci în spaimă şi-n singurătate. M-am hotărât instantaneu să urc în cameră, regretând încă de la început faptul că acceptasem să mă prezint la acel carnaval. Am înapoiat masca standului, fiind ultima care a închiriat-o şi prima care a adus-o înapoi după nici o oră. Aveam de gând să-mi arunc hainele de pe mine şi să ţip- simţeam în momentul ăla, în crâmpeiul ăla diavolesc de secundă, că tot echilibrul cules până atunci se spărsese într-o teribilă depresie. M-am avântat vijelioasă către balconul care dădea spre oraş şi nu spre curtea hotelului. M-am aşezat pe incomodul meu scaun de reverie, într-o poziţie aproape imposibilă şi m-am bucurat de liniştea acelei privelişti, de parcă aş fi stat la capătul opus al lumii faţă de petrecerea de dedesubtul meu. M-am liniştit timp de câteva minute, fumând orbeşte ţigări cărora le-am uitat numărul şi am tresărit în momentul în care a pornit, de undeva din apropiere, subtilul acord al piesei Tosca. Am înmărmurit. Era singurul moment plăcut, copleşitor aproape, al acelei nopţi. Tosca. Se auzea Callas mai clar ca oricând, cântându-mi direct în suflet. Am atins balustrada balconului şi m-am aplecat, furişându-mi privirea, în strada vag luminată. Era pustie, nici urmă de om sau de operă, sau de acord muzical. Sunetele de care aveam nevoie disperată în momente de panică sau de furie, opera pe care am devorat-o ca o bestie de fiecare dată când scoteam fum pe nas, îmi răsuna acum, parcă trimisă de către cineva, de undeva din imediata apropiere. Iată, la momentul potrivit!

Mi-am dat seama că melodia se aude din altă cameră, vecină cu a mea. Am zâmbit la gândul că, singurul lucru pe care l-aş fi făcut acum, într-o astfel de situaţie, dar cu alte unelte, ar fi fost să las în tandem, în liniştea nopţii, să cânte La Traviata, în acelaşi timp cu minunata Tosca. Ar fi ieşit un haos mult mai uşor de digerat decât ceea ce era afară şi, cine ştie, o nouă cunoştinţă cu gusturi muzicale comune. Dar nu la asta îmi stătea mintea. Noaptea mă invita să ies, să nu zăbovesc prea mult într-un loc, să nu ajung prea apropiată de cineva- gânduri care mi-au devenit deviză între timp. Am ieşit din cameră luând grăbită traista mea de drumeţie în care se presupunea că am câteva resurse prime de supravieţuire fizică şi mentală. Uitasem să mă mai schimb, să-mi las pantofii, să-mi iau ţigările. Uitasem multe! M-am strecurat prin curtea neîncăpatoare, sperând să nu fi fost luată în vizor de către vreun amic de-al meu şi am păşit, destul de zgomotos, pe străduţa pe care mai devreme o privisem de sus, din balcon. Nu ştiam încotro mă duc şi dacă aveam să fiu în siguranţă, mă gândeam doar la sutele de statui ale lui Amor care mă aşteptau pe undeva prin tot acel oraş debusolant. Mă calmasem, starea de nervozitate şi de eşec de mai devreme dispăruse. În lumina câtorva felinare forjate, pe o stradă pietruită şi caldă, am început să râd, nefiresc de fals şi uşor aplecată din cauza lui Bachus, la gândul că, oricât de candid mi-ar fi fost sufletul zilele trecute, n-a avut nevoie decât de o simplă ambuscadă de necunoscuţi ca să-i işte furtună. Sigur, de la necunoscuţi aceia a plecat un întreg lanţ al slăbiciunilor care te-a avut pe tine ca nucleu. Râdeam de cât de sensibilă devenisem, de cât de atârnândă la orice pas într-o mică sau mare depresie.

Mă oprisem pe o bancă în faţa unei atracţii turistice specifice zonei şi care ziua era de netrecut. Noaptea era pustiu locul. M-aş fi aşteptat, cred, măcar la o pereche de îndrăgostiţi, mahmuri în toată beatitudinea iubirii lor, trecând încolăciţi prin locul acela şi râzând fără să le pese de privirea lunii şi a cerului de deasupra lor. Dar, nimic! Linişte! Când spuneam la început că nu dorm nopţile doar ca să fiu martora trecerii de la linişte la viaţă din acest oraş, nu glumeam! Noaptea- liniştea e mormântală sau misterioasă, depinde de starea sufletului tău. Pentru mine, nicio noapte acolo nu a semănat cu cea de dinainte sau cu cea de după. Uitându-mă la propriile mâini şi amintindu-mi că le aveam îmbrăcate cu parfum, m-am lăsat pe spate şi mi-am închipuit prezenţa ta acolo. Voiam să te scot forţat din mintea mea, dar cum seara fusese un fiasco, am zis că până dimineaţă îmi permit să fac exces de tine, de sentiment, de nevoi, de... dragoste, poate! Mi-am amintit că citisem un prim vers din Dante, în italiană, cu o zi în urmă, interesată fiind de cartea respectivă într-un anticariat. Am rugat vânzătorul să-mi traducă acel vers care mi-a rămas pe retină ca tatuat cu tuş indian. Însemna: "Te rog, când te vei întoarce în lume... ", iar originalul, căci forma si melodia lui m-au fermecat, era aşa : "Deh, quando tu serai tornato al mondo..." - fascinantul Dante, fascinanta lume şi tu... fascinantul Anima!

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) II parte

Am intrat în librării şi-n anticariate, în ceainării dubioase care mă ameţeau de cum le păşeam cu mirosul pestriţ de ierburi necunoascute, dar pe care, dintr-un teribilism specific, le-am încercat, supusă fiind unui anumit ritual al locului. Rău nu mi-au făcut atâta vreme cât am ieşit de acolo mai îmbujorată decât după o noapte de dragoste în compania vreunui necunoascut. Toate chipurile îmi păreau aduse din nu ştiu ce crez sacrosanct, toate sunetele oraşului mi se prelingeau pe piele într-o melodie care ar fi aparţinut băştinaşilor, indigenilor şi pe care mi-ar fi transmis-o ca pe o rugăciune de mult timp ştiută. Am cumpărat cărţi, unele originale şi de-a dreptul rare, care mă trimiteau într-o livadă descoperită într-una dintre zile. Era la marginea oraşului, acolo unde cântul de mai devreme nu-şi mai regăsea vivacitatea, ci doar un ecou pierdut ca printr-o oarecare ceaţă. După-amiezile mele mureau mult prea repede în acea livadă, una cu pomi rari (nu am descifrat încă ce soi erau), dar cu iarbă nefiresc de moale şi de primitoare ca pernele din puf de gâscă îmbrăcate în brocart, de o fineţe şi de un lux evidente. Citeam pe nerăsuflate, întinsă pe un cearşaf alb pe care mi-l strecuram dimineaţa din şifonier, şi luam pauze scurte in care fumam parcă întru curăţenia sufletului. În tot acest paradox al gesturilor, am simţit că exact de aşa ceva aveam nevoie- de o îmbolnăvire trupească, dar care să mă extazieze şi pe care să o râvnesc mai mult decât aş râvni pielea bărbatului pe care îl iubesc.

Acolo, în desişul singurului pom matur din livadă, l-am descoperit pe Cehov ca om, ca om îndrăgostit, purtând povara timpului în care i-a fost dat să se nască, purtând povara unei iubiri separate de graniţe şi nu de sentimente. Am citit scrisori cutremurătoare pe care logodnica lui, Olga Knipper i le trimitea, iar cea asupra căreia am reuşit să zăbovesc îndelung purta titlul de Scrisoarea Temerilor, datată încă din 1901. Acele rânduri mi-au întărit credinţa vizavi de dragostea trăită aşa cum vrem noi şi nu cum vor ceilalţi, dragostea cu care faci cunoştinţă în cel mai bizar moment din viaţa ta, în cele mai neaşteptate circumstanţe şi care are cea mai imprevizibilă desfăşurare. În doar câteva zile am ajuns parcă, să cunosc legile trupului şi ale minţii mele, să descopăr nevoile şi rugăminţile lor, libertăţile şi durerile. Mă gândeam la dragoste ca la ceva veninos, purtând în acelaşi timp cea mai faimoasă armură împotriva ei. Mă gândeam fără să-i ancorez vreo imagine proprie, vreun chip cunoscut, doream doar s-o cunosc, din complezenţă, ca pe o doamnă schimbătoare precum zgomotele oraşului aceluia, în tot luxul ei, cu toate moravurile ei, cu toate capriciile şi pretenţiile. Mi-am dat seama că această doamnă nu ridică niciodată aşteptări şi nici nu le cere! Mai simplu de atât nici nu poate fi jocul ăsta al dragostei!

În una dintre serile petrecute în acest oraş al acestei ţări, să-i zicem Oraşul Renunţării ( unde renunţarea este sinonimă cu scăparea, evadarea de sub ghilotina acestui "chagrin", cum ar spune franţuza din mine), am căutat într-o disperare aproape animalică, prin împrejurimile hotelului, oameni de-ai locului care să mă îndrume către Cartierul Francez. Evident că nu mi-a fost deloc uşor, în primul rând pentru că am amestecat vreo cinci limbi şi frânturi de limbi ştiute, pe lângă simboluri şi imagini şi arătatul, evident nepoliticos, cu degetul ca să mă înţeleg cu un aborigen pe care l-aş fi văzut cât de cât şcolit, dar, în definitiv, nu era decât un conservator şi un nihilist al modernităţii. Dar, zău, de unde puteam să deduc asta?! Într-un final, cu un cârd de astfel de personaje în jurul meu, au reuşit să descifreze ce vrea o biată căprioară prinsă în mrejele vâtătorilor de la ei. Episodul a fost comic şi jenant, trebuia să vi-l împărtăşesc. Ajunsă în împrejurimile zonei căreia tot încercasem să-i găsesc coordonatele, mă apăsa o mireasmă plăcută de iasomie şi de nucşoară, de pâine caldă şi de ghimbir, un amestec de parfumuri care mă înapoiau ceainăriei amintite mai sus, dar parcă într-o altă epocă. Brusc, străduţele începeau să se îngusteze, iar nisipul şi pietrişul specifice oraşului se transforma într-un pavaj din piatră cubică bătătorită de la atâta apăsare greoaie. Din senin, bocancii mei deveneau mai uşori şi mai comozi, iar respiraţia mi-era parcă răsfăţată de împletitura acelor parfumuri. Oamenii treceau pe lângă mine, deşi mergeam în şir indian, încă nu reuşeam să nu-mi ating coatele cu individul de pe contrasens, atât de îngustă era strada. Deşi străini, cu feţe cărora nu puteai să le distingi naţia, erau de o jovialitate specifică franţuzilor, şi mi se părea cel puţin ciudat cum, într-un cartier care poartă hramul ţării octogonale, nu se vorbea franceza, nu exista nimic specific acestei naţiuni, în afara aerului discret, boem, în afara gesturilor de curtoazie, în afara cafenelelor din care răsuna veşnica "La vie en rose" a lui Edith. Şi totuşi, îmi regăseam atât de mult sufletul şi viaţa şi energia în acest spaţiu nerecomandat clautrofobilor, în acest spaţiu care pentru oricine ar fi putut părea hibrid sau defăimător sau chiar burlesc. Ei bine, pentru mine era înălţător. Mă uitam (în felul specific unui turist) lung la balcoanele îmbrăcate în fier forjat, de un negru lucios care îţi abătea privirea de la câteva fete care stăteau la cafea şi la bârfă, probabil, pe două scaune minuscule, în interiorul lor şi care, atunci când erau strigate de câte cineva, nu ezitau să fluture energic din mâini. Observam câteva croitorii care purtau faţada anilor şaizeci, cu perdele lungi, din mătase la ferestre. La fiecare pas, mirosul înţepător de tabac îmi reînvia poftele, venind din câte-o tutungerie dichisită în interiorul căreia observam, zâmbind, câtiva domni care probabil că discutau sau încheiau afaceri la un trabuc de calitate. Ca să nu uit ideea, am plecat şi eu de acolo cu câteva trabucuri mirifice pe care, într-o nonşalanţă deprinsă, mi-am permis să le fumez cu o plăcere erotică în balconul hotelului la care am stat.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Renunţarea senină şi Arta precauţiei( Jurnal de călătorie) I parte

Am citit de curând, un pasaj din Goethe care se încheia monumental cu următoarea afirmaţie, care, de altfel este şi celebră: " Am pierdut lumea întreagă, m-am pierdut pe mine însumi." N-am să readuc în povestea mea contextul în care a fost zisă o astfel de replică, dar, vă asigur că, în spatele durerii pe care o transmite se află, de fapt, o istorie cel puţin ilară a vieţii acestui mare om. E vorba despre curba descendentă sau contradictorie pe care filosofia acestuia de viaţă a desenat-o în ultimii ani de trăire, într-un fel uimitor de savuros şi de hazliu.

Am plecat de la însemnarea asta, tocmai pentru că m-am aflat printre persoanele care obişnuiau, până nu demult, să gândească în aceeaşi direcţie distructivă. Până când m-a bufnit râsul, cu un ecou năpraznic care încă îmi surzeşte timpanele şi mi-am dat seama că am gândirea unui om aproape de a atinge senilitatea. Desigur că încercările vieţii sunt dintre cele mai şirete şi neavenite, dar de ce să mă pierd pe mine sau, mai ales, de ce să pierd lumea întreagă din cauza asta?! Întrebarea s-a dovedit a fi existenţială într-un astfel de moment, următoarea mea dorinţă a fost pur şi simplu aerul, aerul lumii. Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine? Mă rog, mă îndepărtez. Cert e că mi-am dat seama, într-un moment în care amintirile îmi zvâcneau în imagini ca dintr-un perpetuum mobile, că viaţa mea e mai simplă decât pare, mai nelegată decât s-a vrut, mai liberă decât s-a crezut, mai puternică şi mai vie decât a fost vreodată.

Am decis, în urma unor invitaţii constante primite din partea unor prieteni care doreau să mă revigoreze, să accept să plec, pentru câteva zile, dar nu din oraş sau din judeţ, ci din ţară. Experienţa a fost definitorie pentru ceea ce eu numesc împăcare şi acceptare şi trecere peste( evident că n-am fost niciodată femeia căreia să-i trebuiască zile întregi într-un salon de Spa, sau cursuri de Ikebana, ori de Yoga, sau pur şi simplu întoarcerea la credinţă). Am fost femeia care, din păcate, s-a mulat ca o apă de munte pe tot ceea ce a însemnat fatalitate- am înghiţit cât să nu mă înnec şi apoi m-am reclădit din aceleaşi credinţe, uşor mai înfipte şi mai personale, din aceleaşi dorinţe, din ce în ce mai autonome şi boeme, din aceleaşi vise, din ce în ce mai nedefinite sau definite doar într-o aşteptare de copil, neştiind ce formă aveau să ia. Şi am plecat într-o ţară pe care, de fel, n-aş fi îndrăgit-o niciodată. Nu pot să spun că o îndrăgesc şi acum (deşi influenţa lui Goethe m-a făcut să iubesc orice colţ de lume), dar am explorat-o ca pe propria-mi palmă, ca pe liniile care par pe zi ce trece mai multe sau mai sucite. Un periplu minunat pe care, dintr-o sălbăticie de care am încercat să scap, l-am parcurs într-un procent majoritar de una singură, fiind dată dispărută de nenumărate ori de către grupul la care ar fi trebuit să ader, cu care ar fi trebuit să socializez, pe care ar fi trebuit să-l distrez sau să-l fascinez. Da, recunosc, am o reputaţie magnetică şi electrizantă, dar zilele alea mi le doream doar sufletului meu dintr-un exces teribil de egoism!

Plecam în zori, deşi m-am abţinut să dorm foarte mult pentru că, adorând luminile nopţii, m-am simţit şi mai atrasă de ele într-o altă ţară, deşi poate, erau aceleaşi ca peste tot. Mă trezeam în zori ca să fiu martoră la tot ceea ce înseamnă trecerea de la linişte la viaţă. Oraşul în care am poposit era neaşteptat de liniştit noaptea, ceea ce nu mi-a displăcut nici un pic, ceea ce m-a fermecat şi m-a împins să-i descopăr prima ivire a gălăgiei care îi spărgea calmitatea, prima apariţie sonoră a vieţii. Am descoperit astfel, că pot avea şi un pas neted, lent şi curat, fără de zgomot, plutitor aproape. Am descoperit câte chinuri aş fi adus pantofilor mei cu toc dacă i-aş fi plimbat pe drumuri nisipoase, amestecate cu un vălmăşag de pietre disproporţionate şi care păreau într-o continuă mişcare. Nu simţeam nevoia să-mi învelesc trupul cu nimic altceva în afara unei rochii lungi din olandă chihlimbarie, a unor bocanci lejeri, de vară şi a unui pandativ cu camee care-mi proteja parcă toată pielea de razele soarelui. După prima zi de hoinăreală singuratică în toată dogoarea oraşului, m-am oprit într-un boutique ca să-mi achiziţionez, răvăşită, o pălărie neapărat albă şi cu boruri cât mai ample. Ceea ce, pentru alţii, o excursie de genul poate părea total anodină, pentru mine era semnalul renunţării senine, cum predica Buda, al căii către înţelepciune. Desigur că nu căutam înţelepciunea pe străzile înfundate, unele purtând o miasmă de-mi schimba culoarea obrajilor, dar cel puţin descopeream ideea renunţării, a împăcării, a învăţării artei precauţiei pe care, după umila mea părere, oricine din tagma femeiască ar trebui s-o deţină.



(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Prăbuşirea lui Pygmalion

Eu însemn un pact faustian, un pact în care îmi aduc în faţa voastră nu numai imaginea, ci întreaga mea existenţă cu firidele sale cele mai intime, cu actele sale cele mai personale.

Astăzi mă descriu aşa cum mă văd şi mă simt în realitate, aşa cum modestia sau lauda nu m-au văzut niciodată. Mi-am descoperit sensibilitatea primitivă, ca aceea a unei creaturi sfioase din adâncul unei păduri. Iubirea mi-a netezit pielea până la înmărmurire, dar în nuanţa caldă a caisei, iar ochii mi i-a dezgolit şi mi i-a înfăţişat obsedaţi, ciudaţi, languroşi, melancolici, care par că aruncă o compătimire pentru fiecare om. Iubire, mi-ai transformat vocea într-o promisiune, într-una tăcută, care aminteşte de zgomotele celui mai îndepărtat pin. M-ai demascat treptat şi m-ai făcut să mă înfăţişez mie- femeie şi nu copilă. Femeia cu bustul înfierat, ca o crimă cu premeditare, un specimen care izbeşte prea des cu aerul lui de învăţătoare complicată şi pretenţioasă. Senzualitatea mea sugerează o mănuşă de catifea pe o mână de bărbat, iar patimile dezlănţuite de tine m-au transformat într-un şaman-feminin.

Chipul meu va purta o întrebare permanentă care va contamina privirile celorlalţi făcând să se nască aceeaşi nelinişte, aceeaşi tulburare, enervare şi atracţie pe care le exercită tot ce nu putem înţelege sau satisface. Tu îmi eşti şansa de a visa la cel mai costisitor lux pe care şi-l poate imagina o lume organizată după legile verbului a avea, la exorbitantul lux al sentimentelor, al iubirii netiranizate de niciun mobil, în afară de mobilurile iubirii. Am căpătat acea însetare de a-ţi ţine în palme capul, dorind să-l sorb ca dintr-o cupă într-o minunată pace narcotică a fizicului şi a spiritului. Pe tine te-am aşteptat să apari, să-mi descoperi natura şi să mă iubeşti!
Mai aromat si mai personal aici

Iliadă nefericită

În palme mă văd- zeiţă
protectoare a Olimpului tău,
teribila războinică
a Erosului nostru, fântâna
curată a lacrimilor
plebei. În sânge mă cred
şi mă lupt, sub nisip
mă trezesc după ploile
tale, în valul nostru
îmi las mareea să dezbine
malurile temerilor.
Peste tine mă botez
cu proprii picuri ai
trupului, peste tine cad
ultimele picături ale
secetei gândurilor.

În Olimpul tău mă păzesc
de arme, în el mă
despart de voalurile
transparente şi mă
acopăr cu armură grea. În Olimpul
tău, eu nu mai sunt demult
Zeiţă; mă îmbraci cu oameni
slabi, mă dezbraci de puteri,
mă arunci în mulţimea
decăzută. Mă arăţi cu milă,
mă strigi cu orgoliu şi
îmi orbeşti pasul.
În privirea ta mă las
cântărită, în mâna ta
îmi las armura, dar nu
şi armele. Spre tine pornesc,
şerpuind pe pământ,
în războiul cu mine,
cu fosta zeiţă, spre tine
închin trupul meu
sângerând, ca să cobori
şi să lingi ce-ai avut,
ce-ai pierdut...
Mai aromat si mai personal aici

Laleaua din cuşca Leului

Jocul meu e altul- uşor mai nervos şi mai orientat, neliniştit şi capricios. Sexualitatea mea străbate şi se trădează în gesturi care iscă ispita. Aceeaşi ispită care tulbură, strecoară îndoieli şi cheamă conştiinţa libertăţii. Cu toate astea, viaţa mea nu a fost furtunoasă, şi nici prezentul nu e calm marin. Furtuna şi neprevăzutul de abia acum le cunosc, din pricina faptului că pot nădăjdui să te înţeleg ca adevăr, iar tu vei putea pătrunde în lumina şi umbra "celeilalte" din mine. Aidoma celui mai fecund katharsis care nu e tocmai creaţia, ci neputinţa de a crea.

Au trecut luni de când mi-am descoperit trupul privit şi admirat din afară, indiferent de sexualitate. Ispita a devenit, de astă dată, sinceră şi spirituală- începută de mult timp, dar organizată târziu. Am ales atât calea libertăţii, cât şi pe aceea a robiei pentru că am fost adesea prinsă de alte încercări şi uluită de alte revelaţii în timpul purgatoriului nostru. Filosofia mea s-ar reduce până la urmă la o singură dogmă: joacă-te!- acel joc care păstrează singur instinctul realităţii, care trăieşte şi se mişcă în realitate, acel joc care se desparte de toate celelalte dogme, imorale sau morale, şi care sunt ţesute în fond, în şi din închipuiri.

În fiecare zi îţi descopăr alte posibilităţi, te îndemn mai viu, ne ispitim mai adânc fără risc sau gratuitate. Aşa ne întrupăm drept viciul celuilalt pe care îl ajutăm cu o iscoditoare pasiune. Izbânzile noastre erotice sunt şi principiale- pricinuite de idei, de raporturi, de poveştile intime ale diverşilor eroi. Te interesez prin virtuţile şi viciile mele. Mă interesezi prin cuget şi prin luptă. În fond, cine m-a ridicat din ceata tuturor chipurilor, cine mi-a durat statură proprie, cine mi-a dat glas? Îţi recunoşti fătura gândului în mine; eu, care te urăsc şi te iubesc cu repeziciune şi cu patimă, care te pândesc cu ochi lacomi şi violenţi... cu dragoste! Eu- cea care-ţi zâmbeşte ca la un joc de gajuri, îmbujorată şi zăpăcită atunci când te prinde, pentru ca apoi zilele să treacă singure şi pauzele lungi să întrerupă îmbrăţişările noastre. Iar în aceste răstimpuri, mă simt palidă, fără gânduri şi fără oase, îmi simt conştiinţa subţire şi incurată ca a unei convalescenţe.

Astea sunt clipele în care închid ochii şi permit spuselor tale să alunece pe oglinda minţii mele fără să lase urme. Sunt clipe în care trăiesc în nespusă intimitate cu miturile, fără să mă înalţ deasupra lumii, ci să las lumea să primească pe împăraţii şi pe săracii visurilor mele răzleţe. Sunt clipele în care celebrez, ritualic aproape, felul în care mă porţi şi felul în care mă nasc în braţele tale, ca o apă care câteodată te botează, câteodată te îneacă...
Mai aromat si mai personal aici

Vinul asasinului şi Rue de Fleurus (Inferno şi Paradiso)

Deseori îmi cobor sufletul pe strada asta şi îmi las mâna să te cuprindă îmbrăcându-te în tot parfumul parizian al dragostei. În soarele fragil al sfârşitului de mai, pe Rue de Fleurus, îmi îngădui nonşalanţa de a te purta ca pe-un şal în plin Belle Epoque, de a te gusta ca p-un fraise în aerul nostalgic şi desfrânat al Parisului neîmblânzit. Mă văd acolo, sorbindu-te cu zâmbete şi conversând la un the blanc neîndulcit despre nebunia lui Dante, citându-l ocazional printre sorbituri uşoare şi râzând de Pandora sufletului său. Mă văd intrând într-o librărie dichisită, căutând mlădioasă o carte despre artişti neînţeleşi, cocoţată pe o scară dublă, într-o rochie încorsetată, albă şi transparentă. Te văd punându-ţi subtil ochelarii şi făcându-te că mă ajuţi. Arunci priviri deocheate dedesubturilor rochiei mele şi îndrăzneşti să-mi atingi glezna invitându-mă la excitări fulgurante şi îmbătătoare. Mă văd furişându-mă cu tine pe una dintre străduţele alăturate Fleurusei, străduţă pustie pe care tu o foloseşti ca să-mi atingi şi să-mi miroşi doar un pic buzele, plimbându-ţi mâna pe croiala dantelată a lenjeriei mele.

Slăbiciune, vanitate, nesaţ... să nu poţi rezista privirilor perfide, întotdeauna perfide ale amanţilor care-şi rânjesc poveştile în plină lumină şi odoare cotidiană. Să simţi asta când compătimeşti săracul bărbat că nu a descoperit în metresa lui ceea ce se cheamă femeie- pierzanie a bărbatului din el. Desigur, invidia vorbeşte în locul meu- nu mă gândesc decât la prostia lui Rafael sau a lui Rubens- să descoperi Paradiso în creaturi planturoase, întruchipări ale culmii nenorocirii şi a fatalităţii şi să realizezi asta târziu, după ce te vei fi ruinat ca bărbat. Doamne, măcar aceste muze surde au avut rolul de a nu cuvânta în facerea sublimului creativ. Femeia... n-o credeţi! Trăiţi-o! Ea nu poate fi bănuită, trebuie căutată ca pe-o romanţă în timpul scurgerii esenţei bahice dintr-o sticlă prăfuită! Femeia- aceea care conferă adevăratul sens al cuvintelor pudoare şi castitate, dar pe care o vezi dezbrăcânde-se încet, fără pripă, trăgându-şi în jos fermoarul rochiţei, corestul şi în final, aşezată tacticos pe un fotoliu încăpător, scoţându-şi cu grijă ciorapii negri bine întinşi pe jartiere şi aruncându-ţi la picioare lenjeria parfumată. Apoi, femeia plimbându-se pisicos prin camera ta, goală şi fără de păcate, legându-şi suav buclele răvăşite de vânt şi făcându-te să te simţi nimic mai mult decât un pictor stând tacit în faţa modelului său. Să te fereşti să ţii lângă tine o femeie, dar să alegi paharul mare de vin rubiniu, te încununează cu prostia rafaelită, te face să preschimbi Paradiso în Inferno şi să te autodenunţi.

Data viitoare o să vreau vin alb sau ceai alb ca pe Rue de Fleurus şi o să-ţi citesc din firea mea prea puţin geloasă sau exclusivistă. Şi nu, nu excesul de băutură conferă unei zile caracterul ei sacru! Vinul roşu este al asasinului care înainte să comită crima, îi şopteşte numele femeii gingaş şi suav, pe un ton de o nespusă blândeţe, ca mai târziu să exclame cu puterea-i în extaz, cu puterea sfinţilor şi a marilor desfrânaţi că a descoperit pe acea stradă, fiinţa care l-a trecut în aceeaşi zi şi prin Paradiso şi prin Inferno. Femeia- plăcerea otrăvurilor şi uşa către cele o sută de mii de suferinţe.
Data viitoare o să-mi îmbrac chimonoul şi o să-ţi aştern capul pe picioarele mele înfăşurate în acea mătase exotică şi o să-ţi povestesc despre vicii şi fum, lipsindu-te de alte atenţii în afara alunecării dulci a degetelor mele prin părul tău. Ochii negri şi arzători îmi vor fixa privirea nestatornică, ochii aceia negri... care nu cred decât într-o experienţă.

Femeia, eu, curtenitoarea -nu sunt altceva decât otrava ta strecurată în grabă! Şi iluzia unei oarecare aventuri de pe Rue de Fleurus!
Mai aromat si mai personal aici

Cu Dragostea la o cafea! ( II parte )

"Dă-i la o parte, iubite, că mă întorc." Astăzi alt citat, de fapt, o încântătoare expresie a Sfântului Ioan al Crucii care îmi aminteşte de reacţiile tale- ai aceleaşi motive pentru care aplauzi şi priveşti cu indiferenţă anumite fiinţe, care, dintr-o prea mare solicitare, te agasează. Mereu mi-a plăcut nuanţa asta nobilă a ta, comparându-ţi orgoliul cu ofuscarea vreunui mare senior pe atenţiile oamenilor simpli. Deşi, pe de altă parte, te-am văzut în atâtea stări şi forme care-mi descriu orgiasticul beţiei, misticismului şi a îndrăgostirii; tocmai pentru că te luptai cu "ieşirea din tine însuţi", ceea ce m-a pus în legătura stranie pe care am simţit-o- aceea dintre hipnotismul tău şi îndrăgostirea mea.

Cunosc diverse ataşamente ale oamenilor care îi şi definesc şi cu care se şi luptă: ne conscrăm fie politicii, fie curiozităţii intelectuale, fie plăcerii sexuale. Tocmai de aceea am simţit, ca femeie îndrăgostită, că nu pot profita niciodată de integritatea bărbatului, lăsându-mi impresia că şi-a risipit în toată lumea zone întregi şi importante ale sufletului, că evită radicalismul dăruirii de sine şi că se declară incapabil de perfecţiune în dragoste. În fapt, tot acest ascunziş înseamnă firescul căutării diverselor întredeschideri pe unde să se strecoare în femeie, găsind până la urmă iubirea, dar apărându-se în continuare de efectele ei. Aşa reuşesşti să descoperi, bărbate, destinul tău intim, ocazionând deghizări surpinzătoare: scriitorul care e de fapt, doar un ambiţios al puterii politice- fie acesta luat drept exemplu.

Am auzit o replică fermecătoare într-un film, un bărbat cochet, distins, emancipat îi spunea unei femei rafinate, mândre şi seducătoare: "Tocmai am descoperit în privirea pe care i-aţi aruncat-o lui X... ce anume e viaţa pentru dumneavoastră. Să bem încă un cocteil!"- ceea ce m-a făcut să concluzionez în complicitate că bărbaţii preferaţi de către o femeie sunt, în adevăr, de condiţie foarte diferită. Beaumarchais întăreşte şi spune : "..să bei fără sete şi să iubeşti tot timpul e singurul lucru care-l deosebeşte pe om de animal.!"

Vanitatea mea m-a făcut să mă îndrăgostesc de vanitatea ta, dar şi felul în care-mi sărbătoreai feminitatea, ca pe o frenezie şi ca pe un extaz care rupea monotonia existenţei. Era o vreme în care credeam despre tine că eşti un mare erou- asta pentru că viaţa îmi părea o aventură şi pentru că aveam impresia că vezi ferestre deschise către miraculos în fiecare chip, vorbă sau zvon. Găsind două laturi ale tale, m-am întrebat dacă a existat vreodată vreo femeie care să nu admită că poartă două alte femei înlăuntrul ei, m-am întrebat de ce ţi-am preluat masculinitatea în tandem cu imaginea lui Safo, cea din Lesbos făuritoare de versuri. Mi-am dat seama că se subjugă reciproc, în funcţie de interes şi am realizat astfel contribuţia ta la unificarea tuturor cioburilor mele. Inima mea a devenit treptat cuib de entuziasme desăvârşite şi de dispreţuri riguroase.

Mă consider deci, acea femeie sublimă, fără pic de modestie, care a îndrăznit să-ţi insinueze ţie, bărbate, disciplina şlefuirii intrinseci şi a revigorării intelectuale!
Mai aromat si mai personal aici