Totalul afișărilor de pagină

Se afișează postările cu eticheta rasul ca exorcizare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta rasul ca exorcizare. Afișați toate postările

sâmbătă, 23 iulie 2011

Amorata (Jurnal de călătorie) VII parte


Aerul nopţii era cald, aproape înăbuşitor. Blamasem câteva secunde efectele celor câteva pahare de vin băute, dar, în toată frenezia evenimentului, simţeam atmosfera din ce în ce mai sufocantă. N-aveam timp decât să-mi pierd privirea şi aşa ascunsă în spatele măştii şi să mă gândesc la tine. Într-un fel tulburător, violent aproape, liniştea pe care o căpătasem zilele trecute vizavi de tine, se transformase atunci în spaimă şi-n singurătate. M-am hotărât instantaneu să urc în cameră, regretând încă de la început faptul că acceptasem să mă prezint la acel carnaval. Am înapoiat masca standului, fiind ultima care a închiriat-o şi prima care a adus-o înapoi după nici o oră. Aveam de gând să-mi arunc hainele de pe mine şi să ţip- simţeam în momentul ăla, în crâmpeiul ăla diavolesc de secundă, că tot echilibrul cules până atunci se spărsese într-o teribilă depresie. M-am avântat vijelioasă către balconul care dădea spre oraş şi nu spre curtea hotelului. M-am aşezat pe incomodul meu scaun de reverie, într-o poziţie aproape imposibilă şi m-am bucurat de liniştea acelei privelişti, de parcă aş fi stat la capătul opus al lumii faţă de petrecerea de dedesubtul meu. M-am liniştit timp de câteva minute, fumând orbeşte ţigări cărora le-am uitat numărul şi am tresărit în momentul în care a pornit, de undeva din apropiere, subtilul acord al piesei Tosca. Am înmărmurit. Era singurul moment plăcut, copleşitor aproape, al acelei nopţi. Tosca. Se auzea Callas mai clar ca oricând, cântându-mi direct în suflet. Am atins balustrada balconului şi m-am aplecat, furişându-mi privirea, în strada vag luminată. Era pustie, nici urmă de om sau de operă, sau de acord muzical. Sunetele de care aveam nevoie disperată în momente de panică sau de furie, opera pe care am devorat-o ca o bestie de fiecare dată când scoteam fum pe nas, îmi răsuna acum, parcă trimisă de către cineva, de undeva din imediata apropiere. Iată, la momentul potrivit!

Mi-am dat seama că melodia se aude din altă cameră, vecină cu a mea. Am zâmbit la gândul că, singurul lucru pe care l-aş fi făcut acum, într-o astfel de situaţie, dar cu alte unelte, ar fi fost să las în tandem, în liniştea nopţii, să cânte La Traviata, în acelaşi timp cu minunata Tosca. Ar fi ieşit un haos mult mai uşor de digerat decât ceea ce era afară şi, cine ştie, o nouă cunoştinţă cu gusturi muzicale comune. Dar nu la asta îmi stătea mintea. Noaptea mă invita să ies, să nu zăbovesc prea mult într-un loc, să nu ajung prea apropiată de cineva- gânduri care mi-au devenit deviză între timp. Am ieşit din cameră luând grăbită traista mea de drumeţie în care se presupunea că am câteva resurse prime de supravieţuire fizică şi mentală. Uitasem să mă mai schimb, să-mi las pantofii, să-mi iau ţigările. Uitasem multe! M-am strecurat prin curtea neîncăpatoare, sperând să nu fi fost luată în vizor de către vreun amic de-al meu şi am păşit, destul de zgomotos, pe străduţa pe care mai devreme o privisem de sus, din balcon. Nu ştiam încotro mă duc şi dacă aveam să fiu în siguranţă, mă gândeam doar la sutele de statui ale lui Amor care mă aşteptau pe undeva prin tot acel oraş debusolant. Mă calmasem, starea de nervozitate şi de eşec de mai devreme dispăruse. În lumina câtorva felinare forjate, pe o stradă pietruită şi caldă, am început să râd, nefiresc de fals şi uşor aplecată din cauza lui Bachus, la gândul că, oricât de candid mi-ar fi fost sufletul zilele trecute, n-a avut nevoie decât de o simplă ambuscadă de necunoscuţi ca să-i işte furtună. Sigur, de la necunoscuţi aceia a plecat un întreg lanţ al slăbiciunilor care te-a avut pe tine ca nucleu. Râdeam de cât de sensibilă devenisem, de cât de atârnândă la orice pas într-o mică sau mare depresie.

Mă oprisem pe o bancă în faţa unei atracţii turistice specifice zonei şi care ziua era de netrecut. Noaptea era pustiu locul. M-aş fi aşteptat, cred, măcar la o pereche de îndrăgostiţi, mahmuri în toată beatitudinea iubirii lor, trecând încolăciţi prin locul acela şi râzând fără să le pese de privirea lunii şi a cerului de deasupra lor. Dar, nimic! Linişte! Când spuneam la început că nu dorm nopţile doar ca să fiu martora trecerii de la linişte la viaţă din acest oraş, nu glumeam! Noaptea- liniştea e mormântală sau misterioasă, depinde de starea sufletului tău. Pentru mine, nicio noapte acolo nu a semănat cu cea de dinainte sau cu cea de după. Uitându-mă la propriile mâini şi amintindu-mi că le aveam îmbrăcate cu parfum, m-am lăsat pe spate şi mi-am închipuit prezenţa ta acolo. Voiam să te scot forţat din mintea mea, dar cum seara fusese un fiasco, am zis că până dimineaţă îmi permit să fac exces de tine, de sentiment, de nevoi, de... dragoste, poate! Mi-am amintit că citisem un prim vers din Dante, în italiană, cu o zi în urmă, interesată fiind de cartea respectivă într-un anticariat. Am rugat vânzătorul să-mi traducă acel vers care mi-a rămas pe retină ca tatuat cu tuş indian. Însemna: "Te rog, când te vei întoarce în lume... ", iar originalul, căci forma si melodia lui m-au fermecat, era aşa : "Deh, quando tu serai tornato al mondo..." - fascinantul Dante, fascinanta lume şi tu... fascinantul Anima!

(voi continua)

Mai aromat si mai personal aici

vineri, 3 iunie 2011

Timpul? L-am devorat!


Goală de lume, când lumea e simplă,
cuvântătoare piele- iertată banal.
Stropesc orele noastre
cu timpul finit
al marilor aşteptări,
al drumului dorit,
a râsului minciună.
Când vorbeşti fluierând,
Când te-atingi în gând-
şi lumea se uită la cer
spre pământ, când taci
cântând, când zbori plângând!

Sunt albă ca sângele stătut
în cuvânt şi goală de lume,
când lumea se-ntâmplă şi stau
şi aştept o pată de roşu în
sângele nostru căzut în
pământ! Când nu sunt visând,
când sunt gri colorând!
Când te caut ca om, te caut
plecând, când aştept să te
găsesc
nedorind şi nevrând!

Când îmi eşti, când îţi sunt!
Şi mă iert în ploaie, albastră de
noapte şi mă ud cu praf de
neiertate păcate şi mă uit
în sus, aşteptând pământul,
rătăcind ca o vorbă, când vin
neştiind, când plec uitând,
golind lumea de mine, când ea era simplă,

acum e năucă şi n-are habar,
că tu şi cu mine, în doi o
petrecem sorbindu-i
frumoasele ore
ale marilor aşteptări!
Când timpul se-neacă trecând
printre noi...
prin ploi,
pe cărări-
santinele!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 15 mai 2011

Eşti un vechi garibaldist!


L'ete Indian, parfumul gurii neatinse, răni pictate în singurătaţi culese de pretutindeni. Dorul să privesc pe cel ce priveşte, să-l iscodesc pe acela care iscodeşte, râsul vesel care-ţi izbucneşte ca cioburile unui vas de porţelan care se sparge, răspândindu-se în penumbra regăsirii. O atmosferă cumplită pe care energia şi credinţa o biruie împodobind-o!

Te văd ca pe-o sinteză stimulatoare a formelor omeneşti, într-un fel de deznădejde întăritoare. Şi eu... intervin eu cu urmări rodnice în viaţa ta, îţi transmit frica faţă de puterea femeii? Eu, şireată şi mincinoasă, sunt oare traducerea legilor celor mai duioase ironii sentimentale? Eu sunt războiul care te smulge din starea de descumpănire, în mine răsună ecoul primei lovituri de tun trase pe câmpul de luptă pentru a-ţi trezi patima nestăvilită, vraja, stăpânirea şi cruzimea. Tu şi războiul- femeia râvnită şi temută, vrăjitoarea duşmănită, ursitoarea ce îţi va toarce furiile preschimbându-le în entuziasme. Metamorfozele războiului prind formele fecioarei nebune, stăpână pe nebunia ei; altădată a fecioarei înţelepte, nebună prin jertfa ei!

Aştept să-mi povesteşti despre femeile pe care ai avut pricini temeinice să le urăşti mai mult ca pe toate celelalte, acele femei pentru care nu-ţi poţi înfrânge dorinţa şi al căror farmec, în sensul absolut al cuvântului, te face să tremuri. Iar când tremuri, ştiu că eşti primejdios! Să umpli aceste poveşti cu beţia dragostei tale de viaţă şi a dragostei de luptă mustind de secrete senzuale şi spirituale! Să arunci florile poveştilor peste mine! Flori pe care ai da o avere numai pentru că ai avea plăcerea să le arunci, naufragiate, peste mine! Aş avea poftă să fiu fericită atunci! O să fiu cu tine împotriva războiului şi o să-l accept, o să-l apăr, o să mă înrolez atunci când bate ceasul- un pic de dispreţ aranjează atâtea şi, în fond, nu-i nimic pe lume fără spiritul de contradicţie. Epatându-mă pe mine însămi, ca război al tău, al meu, al nostru!

Eu- cea care bate prost cărţile jocului, cea care ruinează şi goleşte! Eu, cea care, mereu după ce pleci, se întreabă dacă te voi mai regăsi altundeva decât în amintirea mea! Şi tu, tu cu cine te lupţi?
Mai aromat si mai personal aici