Rendez-vous și amor

Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...
Mai aromat si mai personal aici

Cu mine în intimitate

Sunt singură...
și-aproape că uitasem că sunt singură.

Te strig și mă agăț de
lianele vii ale mâinii drepte
sau ale mâinii stângi. Îmi las
pasul, gândul și strălucirea
să se iubească pe plaja dorului
de noi. Sunt singură
și-aproape că uitasem că sunt singură.
Dac-ar ploua pe marea dintre
Eu și Tu, nisipul ar fi timp,
iar eu aș putea naviga infinitul,
și te-aș vedea în gând...
și m-aș mira
cât de aproape sunt și,
uneori,
cât de departe-i marea de pământ.

Sunt singură și-aproape
că uitasem că sunt!

Mai aromat si mai personal aici

Indecența uitată în cuvinte

Purtam la gât
o nestătută trestie de
credință întru tine...
ce leneș pleci acum
crezând, cu o atâta
voluptate, că mă lași
pe brațele unui visător!
Mai aromat si mai personal aici

Celălalt bărbat

Mă reîntorc în trecut. Mă reîntorc la femeie. Mă reîntorc la boemi.

La masa mea din lemn masiv de abanos, stau câțiva dintre cei mai excentrici artiști ai anilor 1900. Dar mă interesează unul singur. Tânărul fără de vârstă, brunet, cu părul lui vânat de vânt, dat cu uleiuri mirositoare. Mă fixează cu o privire punitivă- privirea celor două boabe de cafea neagră, intense și de nedeslușite. Privirea aceea complice care demască prin erotismul ei, caracterul venal și ademenitor al bărbatului ce-o poartă ca pe un amestec sacrosanct. 1900 se lasă peste masa noastră, în penumbra unui separe mediocru, lâncezit în timp din cauza lipsei luminii. Un separe deasupra căruia, un lampadar grosolan și prăfuit își împrăștie ultimele scântei de soare artificial. Bodega e liniștită deocamdată. La masă nu e decât Ortiz de Zarate și Kisling, ținându-i companie la un vin roșu lui Modigliani. Magnificul dandy italian poposit în Paris ca să divinizeze arta picturală. Îl observ cum bea, binecuvântat de lumea lui amorfă, dintr-un pahar de culoarea malahitului care transformă vinul roșu-sângeriu, într-unul murdar-rubiniu. Imaginea lui mă înmărmurește. Nebunia geniului îi umblă prin fiecare venă pe care o văd de la gulerul cămășii ponosite, până la manșetele cu butoni splendizi, dar ieftini. Cabotinismul lui mi-l arată dornic de atenție, dar respingător față de societate. El- pictorul care trezește în fiecare muză pasiuni de nedescris, el- cel care indignează și confuzează, care se joacă precum vrăjitoarele cu mințile fecioarelor pictate. El- cel care m-a făcut să iubesc rubiniul vinului, simplul meu viciu născut și alimentat de parizianul cu sânge italienesc- Amedeo.

De ce el?! m-ați întreba. Pentru sălbaticul ascuns sub masca pudibondului, pentru curtenitorul și seducătorul ascuns în spatele unui rezervat antisocial, pentru un desăvârșit amant lăudat prea mult, iubit prea puțin, uitat și uitând prea repede. Dar mai ales pentru viața lui din care a făcut parte Beatrice. Nu cea a lui Dante, ci Beatrice suava, ușor mironosița, inteligenta și mult temuta Hastings. Această Beatrice care i-a potolit năravurile, dar care i-a sporit erotismul artistic, puterea creației și nevoia femeii. ”Ești pictor, pictează, băiete!”, îi spunea ea cu un aer de guvernantă înduioșată. Ea i-a fost muza inexistentă pe pânză, muza care i-a arătat coridoarele lungi ale imaginației, cea care i-a oferit femei ca să-și desăvârșească opera, cea conștientă că acele femei vor fi fost dezbrăcate și adulate, ori ignorate de iubitul ei Amedeo. Iată artistul silit să iasă din depravarea boemului, să creeze cu dezmățul tuturor simțurilor, să creadă și să simtă iubirea. El, tocmai el, cel care nu dădea atenție niciunei femei, amantul care n-a curtat niciodată, ci care a fost vânat pentru inimitabilul său talent de a trăi frumos și la limită.

Nu degeaba i-am zis dandy frumosului cu sânge latin. Aristocrația vieții e sublimă, libertatea exprimării îl aseamănă cu Baudelaire în lirism, niciodată grosolană, ori vulgară. Cu atât mai puțin banală când toate portretele lui definesc acel ”fin de race”. Îl cunosc pe Modigliani de pe Rue de Montparnasse din Paris. Camera lui îmbâcsită, dar cochetă îi primește zi după zi frumoasele grații și păstrează în aerul ei toate parfumurile lor, toate crâmpeiele de gemete și de absolut, toate culorile lenjeriei uitate, ori a corsetelor incomode. O cameră, ca un boudoir masculin, emanând bărbăție și geniu, mister și seducție. În această cameră, Amedeo își lăsa îngerii și demonii minții lui creatoare să ducă cel mai hulpav război. Vinul nu lipsește din carafe, tutunul îmbibă plămânii secătuiți de amor și draperiile lungi și groase, canapeaua păcatelor și halatul lui, intimul material care-i acoperă trupul în momentul căutării gloriei picturale. Sigur că sunt îndrăgostită de Modigliani! Dacă stau să mă gândesc, ar trebui să-mi fie rușine din cauza numărului de bărbați (artiști) pe care i-am iubit până la viciu. Amedeo este unul dintre ei.

Vorbește rar, nu-i place zvonul, se ascunde des și iubește cu patimă- fie că e vorba despre o pradă întâmplătoare, ori despre una care se dăruie fără scrupule. El zice, atunci când venele îi freamătă mai mult vin decât sânge, că e vanitos și nesătul, slab până la îngeri în fața femeii și nevolnic în privința luptei dintre amintirile frontului și nebunia îndrăgostirii, abandonului în femeie. ” Ce poftă mai avem să fim fericiți!”, zice el. Îl citez întotdeauna când am ocazia. În camera aceea a descoperit că există și o artă bahică, un vin pentru fiecare speță, o plăcere a gustului aproape mortală, așa cum, mai târziu avea să caute extazul în hașiș amestecat cu mângâierile line ale femeilor corupătoare. Frumusețea picturii lui stă în libertinismul vieții pe care a trăit-o. La bodega de pe Montparnasse, cu amicii lui, seară de seară, sorbind cele mai delicioase vinuri și deplângând politica într-un fum gros de tutun și de hașiș. Pentru el, Beatrice a fost o luptă- un ideal pe care-l tânjea cu spaimă, pe care, deseori îl respingea. Frica abandonului în brațele iubirii l-a trecut prin mai multe Paradisuri și Infernuri decât pe Dante, deși, frumosul nebun Amedeo, îl cita ocazional și-l adula pe naționalul lui italian. Pictorul durerii, așa cum este supranumit din cauza intensității operelor sale, avea să iubească, în sfârșit, cu splendida frică a oricărui neofit, pe femeia care i se va fi dăruit cu totul- nu pentru o zi, nu pentru un tablou, nu pentru o noapte, ci pentru viață și moarte. Beatrice- cea care i-a înlăturat ceasurile de singurătate, boală și slăbiciune, cea care l-a venerat și l-a îndepărtat de artificial. În cele din urmă, Beatrice- cea care i-a fost soție și amantă până la moarte.

Când știu câtă frumusețe și patimă ascund viețile oamenilor, mă înspăimânt. Când știu că incredibilul libertin Modigliani a ajuns să aduleze și nu numai să se lase adulat, mă cutremur. Când ultimele lui cuvinte (el- solitarul, rezervatul, misteriosul) adresate lui Beatrice au fost : ”Ne-am înțeles pentru o bucurie veșnică!”, mă înfior. Stau deci, la masa aceasta din lemn de abanos, în acest prozaic separe și adulmec fiecare mișcare a lui Modigliani, fiecare urmă de zâmbet, fiecare înghițitură de venin bahic. Îl absorb în fiecare por al pielii mele și tac. Ce să-i spun eu?! Că m-a schimbat, că m-a fermecat și pe mine ca pe o oricare alta, că m-a viciat și mi-a oferit o cutezanță teribilă? Să-i spun că sunt geloasă pe Beatrice și pe fiecare femeie care i-a fost muză? Să-i spun că el m-a învățat că durerea are o sălbăticie unică și neprețuită? Să-i spun că iubesc Parisul și Montmartre și Montparnasse, străduțele înguste și idilice, pavate în piatră, bodegile cu iz de cafenele selecte, tutunul, bărbatul și singurătatea, libertatea și viciul, misterul și nebunia?

I-aș șopti că, datorită lui, am ajuns să trăiesc trei minute într-unul iubind arta și căutând la nesfârșit să nu trec pe lângă iubire, să n-o resping, dar nici s-o vânez, ca pe un animal mai înfometat decât vânătorul. Apoi, aș sorbi tăcută dintr-un pahar de vin rubiniu și l-aș închina, privindu-l și zicându-i: ”Spune-i tu lui Beatrice cât de bine îi înțeleg iubirea!”
Mai aromat si mai personal aici

Iată-ți exilul

Trec o punte_
de la o tâmplă la alta,
de la un ochi la altul,
de la un vis la visuri.

Te-mbrățișez în gânduri,
pe pleoape,
în somnuri.

Acolo mi te țeși,
în sfori, în lemn, în piatra
fiecărei tâmple,
fiecărui ochi,
fiecărui vis.
Mai aromat si mai personal aici

Tu, veritabilul meu I Ching

Mi-am şters privirea din amintirile tale... mi-am
şters-o brutal, dar aproape laic cu mănuşa
timpului peste care au crescut mărăcini!
Buzele n-au mai spus nicio rugăciune, dar au
sărutat cu patimă gramofonul nopţilor
noastre de dragoste, de abandon, de sunete
de junglă trupească!

M-am îmbrăcat cu pudra liniştii mele, albă,
candidă şi nefiresc de inocentată! Port o linişte
dureros de searbădă, dureros de diferită de
liniştea ta; o port peste pielea vărgată de
gândurile pierdute cândva
în braţele tale, pe fruntea ta, la pieptul tău!
Mă vei recunoaşte în ecourile insolite ale
sunetelor gurii mele, mi le vei respira, mi le vei
curta şi seduce ca pe necunoscutele himere revăzute?!

Sunt lină într-o prăpastie abia urcată, într-o culme
a deznădejdii abia aplatizată... sunt sălbatică,
dar sălbatica înrăită de soartă şi ascultătoare
cum e pământul pe care tu-l atingi acum cu tălpile!
Străină şi înstrăinată de mine însămi,
civilizată de fatalităţi şi înseninată de furtunile
noastre cele mai colţuroase! Şi totuşi sunt şi
îţi sunt o fiinţă pururi necunoscută! Şi totuşi eşti
şi îmi eşti fiinţa peste care simt nevoia câteodată
să-mi evapor bestiile trupeşti şi îngerii sufletului,
fiinţa în care mă revărs cu toată luxurianţa
junglei mele! Tu... fiinţa pe care, câteodată...
o iubesc mai mult decât îmi impun
s-o detest, s-o înlătur,
s-o urăsc!
Mai aromat si mai personal aici

Timpul? L-am devorat!

Goală de lume, când lumea e simplă,
cuvântătoare piele- iertată banal.
Stropesc orele noastre
cu timpul finit
al marilor aşteptări,
al drumului dorit,
a râsului minciună.
Când vorbeşti fluierând,
Când te-atingi în gând-
şi lumea se uită la cer
spre pământ, când taci
cântând, când zbori plângând!

Sunt albă ca sângele stătut
în cuvânt şi goală de lume,
când lumea se-ntâmplă şi stau
şi aştept o pată de roşu în
sângele nostru căzut în
pământ! Când nu sunt visând,
când sunt gri colorând!
Când te caut ca om, te caut
plecând, când aştept să te
găsesc
nedorind şi nevrând!

Când îmi eşti, când îţi sunt!
Şi mă iert în ploaie, albastră de
noapte şi mă ud cu praf de
neiertate păcate şi mă uit
în sus, aşteptând pământul,
rătăcind ca o vorbă, când vin
neştiind, când plec uitând,
golind lumea de mine, când ea era simplă,

acum e năucă şi n-are habar,
că tu şi cu mine, în doi o
petrecem sorbindu-i
frumoasele ore
ale marilor aşteptări!
Când timpul se-neacă trecând
printre noi...
prin ploi,
pe cărări-
santinele!
Mai aromat si mai personal aici

Cineva îmi dăruieşte lumina nopţii

Am scris atât de multe despre noi, fără să le ancorez vreunui anotimp, vreunui loc, vreunei destinaţii. Am scris despre mine, despre singurele mulţumiri banale pe care le am de când m-am schimbat; am vorbit despre cum timpul îmi miroase a lemn putred, a ulei rânced sau a cărbuni uzi, despre cum străzile pe care calcă sufletul meu sunt murdare fără vreo urmă de pitoresc, oamenii lor sunt sărmani şi proşti, iar atmosfera mediocră. Am scris despre influenţe şi despre bărbaţii care au câte o personalitate pentru fiecare femeie, despre cei care sunt speciali, dar şi despre aceia care nu ştiu să mă citească sau nu au curajul să gândească un gând până la capăt. Am scris despre interesantele instincte, agăţate deasupra formelor de viaţă împrumutate. Totodată, despre geniul feminin căruia îi e indispensabilă savoarea cruzimii. Şi iată, acum mă întreb dacă am sau nu un suflet, iar singurele aspecte care m-ar înspăimânta ar fi magrinile acestui suflet care să-mi fie!

Am ridicat în slăvi o anume animalitate informă, până în momentul în care am veştejit-o, am preschimbat-o într-una comună, ternă, potabilă. Frica sufletului şi a trupului meu se leagă de adjectivul ăsta nemilos- nu vreau să fiu comună prin ceea ce însemn, prin ceea ce culeg, prin ceea ce fac. De altfel, aristocraţia nu mă interesează, iar parvenită nu am fost niciodată, nu am căutat să doresc fructele trudei mele; nu vânez ca să mă hrănesc, ci ca să mă joc, deşi niciodată nu învăţ regulile jocului pentru că ştiu că învăţându-le, nu l-aş mai putea juca. Dacă a fost vreun moment în care am cunoscut psihologia vreunui viciu, nu ajuns să-l practic, n-am mai putut! Am devenit subit înfometată de neprevăzut! Iată cine sunt eu: aceea care a crezut că poate tulbura vieţi, care a crezut că se poate apropia de ele, că le poate atinge cu răsuflarea ei, le poate scutura sau desface. Aş recurge la un joc stupid şi naiv ca să-ţi cunosc visurile: te-aş întreba cum ţi-ai împărţi o zi perfectă. Poate că aşa aş putea să-ţi tulbur viaţa, să mă apropii de ea, să o desfac! Dacă adevărul în genere, nu se află prin dragoste, atunci nu mă interesează.

Departe de mine, am reuşit să-ţi surprind ţie o formă precisă, să-ţi descopăr o anumită lumină a trupului şi să văd marginile sufletului tău. Lumina asta m-a făcut să mă iubesc pentru că mi-a aflat, pe nesimţite, aproape toate slăbiciunile; lumina care preface tot ceea ce e banal în minciună sau în poezie. Lumina nopţilor în care am cultivat cu furie cele mai savuroase nimicuri, acele nimicuri care ne ofereau liberatatea de a trăi la întâmplare, cum vrei tu şi cum vor ploile sau zorile.

Trăiesc pentru atât de multe ţinte încât, fatal, fiecare zi se ridică dusmanul celeilalte, iar fiecare pagină scrisă lasă propoziţii fără punctuaţie, doar ca să am răgazul să fumez şi să mă gândesc la tine.
Mai aromat si mai personal aici

Eşti un vechi garibaldist!

L'ete Indian, parfumul gurii neatinse, răni pictate în singurătaţi culese de pretutindeni. Dorul să privesc pe cel ce priveşte, să-l iscodesc pe acela care iscodeşte, râsul vesel care-ţi izbucneşte ca cioburile unui vas de porţelan care se sparge, răspândindu-se în penumbra regăsirii. O atmosferă cumplită pe care energia şi credinţa o biruie împodobind-o!

Te văd ca pe-o sinteză stimulatoare a formelor omeneşti, într-un fel de deznădejde întăritoare. Şi eu... intervin eu cu urmări rodnice în viaţa ta, îţi transmit frica faţă de puterea femeii? Eu, şireată şi mincinoasă, sunt oare traducerea legilor celor mai duioase ironii sentimentale? Eu sunt războiul care te smulge din starea de descumpănire, în mine răsună ecoul primei lovituri de tun trase pe câmpul de luptă pentru a-ţi trezi patima nestăvilită, vraja, stăpânirea şi cruzimea. Tu şi războiul- femeia râvnită şi temută, vrăjitoarea duşmănită, ursitoarea ce îţi va toarce furiile preschimbându-le în entuziasme. Metamorfozele războiului prind formele fecioarei nebune, stăpână pe nebunia ei; altădată a fecioarei înţelepte, nebună prin jertfa ei!

Aştept să-mi povesteşti despre femeile pe care ai avut pricini temeinice să le urăşti mai mult ca pe toate celelalte, acele femei pentru care nu-ţi poţi înfrânge dorinţa şi al căror farmec, în sensul absolut al cuvântului, te face să tremuri. Iar când tremuri, ştiu că eşti primejdios! Să umpli aceste poveşti cu beţia dragostei tale de viaţă şi a dragostei de luptă mustind de secrete senzuale şi spirituale! Să arunci florile poveştilor peste mine! Flori pe care ai da o avere numai pentru că ai avea plăcerea să le arunci, naufragiate, peste mine! Aş avea poftă să fiu fericită atunci! O să fiu cu tine împotriva războiului şi o să-l accept, o să-l apăr, o să mă înrolez atunci când bate ceasul- un pic de dispreţ aranjează atâtea şi, în fond, nu-i nimic pe lume fără spiritul de contradicţie. Epatându-mă pe mine însămi, ca război al tău, al meu, al nostru!

Eu- cea care bate prost cărţile jocului, cea care ruinează şi goleşte! Eu, cea care, mereu după ce pleci, se întreabă dacă te voi mai regăsi altundeva decât în amintirea mea! Şi tu, tu cu cine te lupţi?
Mai aromat si mai personal aici

Nu am regrete oneste!

Am început să recitesc nişte cărţi care, într-o perioadă, îmi păreau remarcabile, demne de recomandat, profunde. Îşi păstrează în continuare aceleaşi nuanţe; problema a apărut în momentul în care, umblând prin lăzile cu fiţuici, ornamente, amintiri şi vălmăşaguri vechi de acasă, am avut plăcuta şi scurta impresie a unui hoţ care-şi bagă nasul în viaţa unui străin. Teribil sentiment, aruncam toate cele fără niciun motiv, dar lăsând impresia că sunt în căutarea unui singur lucru. Hoaţa propriului destin, aş spune; am găsit aceste cărţi care încă mă încântă şi mă arborează fetei care le-a citit întâiaşi dată.

Mă rog, consideraţi aceast simpatic eveniment drept preambul la ceea ce a însemnat cumva revelaţia. Cărţile vorbesc foarte mult despre regrete, oamenii de asemenea; ca să mă integrez în societate, trebuie să le inventez, e un subiect monden, care atrage şi care leagă amiciţii de cafea, superficiale, dar lumeşti. Totuşi, cu tot cu imaginaţia mea bogată, care uneori exagerează până la traumă provocată ascultătorilor, spun, în spatele uşilor închise şi cu un rânjet pe chip, că nu am regrete oneste. Să-mi fie iertată îngâmfarea, poate, dar ceea ce am făcut, am trăit înainte să devină faptă. Sunt o sumă oarecare de trăiri, nu blasfemiez sau reneg plăcerea oferită de trăirile orduriere, pure, fără pic de sintetic şi de mimă în ele; nu am fost niciodată o persoană pudibondă, care să se eschiveze de la etalarea trăită a propriilor fantezii, m-am ferit de tartuferie toată viaţa, dar îmi place să mă joc cu părerile celorlalţi, cu "dar vai"-urile şi cu franţuzismele perfide, cu jocul social care mă oboseşte pe mine, ca actriţă.

Mă gândeam că-mi trebuie nişte lăzi uriaşe pentru a le umple acum cu toate amintirile relativ recente; lada sufletului, înghiontită, şifonată şi cu câteva gloaţe la activ, a devenit uşor prea rustică, lipsită de energie şi de spaţiu. Am nevoie de lăzi pe care să scrie licit - ilicit, care să reuşească să mă ordoneze şi să-mi taie din avânt. Dacă sunt rea, aşa cum spune gura târgului, atunci să fiu până la capăt, dar să devin şi eu conştientă când sunt rea şi când bună; o să-mi aleg stările din cele două lăzi- rea-ilicit; bună-licit. Ok, de fapt, regretele mele sunt perfect altceva în afară de regrete: iubesc, oferindu-ţi toată luxurianţa sufletului meu, fără să-i văd şifonul, gloanţele de după sau înghionteala, iubesc cu energii nefolosite până acum, unice şi fără să le ştiu originea. Mă fascineză apariţia lor, de nicăieri, dar care mă invadează şi mă supun. Sufletul meu e un fatalist notoriu! Altele sunt întruchiparea puritanilor convinşi! (permiteţi-mi să zâmbesc) E doar un adagiu!

Cred că am un halou care-mi înconjoară sufletul şi care-l face să pară mai mândru decât e; imaginea asta o văd şi eu- luminozitatea lui mă îndeamnă să spun că nu am regrete oneste; viciile sunt aluzive- te fac să te gândeşti la mine, mă fac să te reţin, să te cuprind în continuare fără teamă, dar cu sufletul înspăimântat de noutatea noului care poate reapărea oricând. Sunt gnomul exterminat pentru că nu a păzit comoara, eu sunt- femeia care nu-şi păzeşte sufletul tocmai pentru că, păzindu-l cu o prea mare îndatorire, riscă să culeagă acele regrete mult standardizate!

Tot acest monolog este, de fapt, despre acele melancolii care dispun de mine câteodată şi care lasă întotdeauna "rest"- sau, mult mai barbar- REGRETELE!
Mai aromat si mai personal aici