Se deschid obloanele sufletului. În margine de divan îmi așez trupul ca pentru recunoaștere, în zgomotul minții și-n liniștea nopții, în momentul în care toată ceata de îngeri deschide aprigul război cu demonii acestui suflet. Pătat, dar fără regrete, rece, dar cald ca o piatră încinsă. Și închid ochii și mă trezesc cu o grimasă care vrea să semene cu un zâmbet. Satisfacție, încredere, dorință, deplinătate și mândrie. Răutatea și otrava verde care mi-au îmbrăcat inima cum strangulează lichenii trunchiurile copacilor- ele mă fac să zâmbesc. Să fumez tutun tare, să crispez aerul din jur cu voalurile unui fum murdar, care pe mine mă purifică. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce restul lumii tace.
Se deschid obloanele sufletului ca să te primească, simplu, fără așteptări, fără speranțe. Se deschid ca să-l poți îmbrățișa din când în când sau să-l strângi cu puterea unor brațe pe care le sărut ca și când le-aș vindeca de răni. Zâmbesc crud, nu mi-e teamă, zâmbesc pentru că după tine va rămâne șocul acela fericit despre care-ți spuneam, după ce plec, înainte să vin, în timp ce mă iubesc cu tine... O constantă frumoasă, neașteptată care-mi demonstrează că sunt om și că otrăvurile verzi se pot distila cu acest fel de dragoste pe care n-o pot explica. Și dacă e pur și simplu instinct, atunci prefer să-l trăiesc decât să-l analizez în detaliu, și dacă e pur și simplu fericirea pe care o găsești în zâmbetul altcuiva, atunci prefer să fumez și să închin pahare decât să întreb ”de ce?”.
Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce tu îmi mângâi și-mi săruți trupul cald...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu