Totalul afișărilor de pagină

Se afișează postările cu eticheta literele mintii mele. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literele mintii mele. Afișați toate postările

luni, 5 martie 2012

Trebuie să-ți deridiculizezi numele

Când o femeie privește un bărbat dormind, se întreabă cum o să-l poată distruge mai bine. Sfârșitul unei nopți- îți privești trupul plin de țepi sfâșiat de țepii celuilalt... goliciunea tristeții!

...

Avem vieți care par în întregime scrise de numele tuturor femeilor sau al bărbaților care ne-au animat clipele. Mi-e teamă ca o sa mă repet sau că o sa reuşesc să schiţez mai degrabă un profil psihologic în loc să scriu liber, fără de teama clişeelor. Totuşi, oare nu teama faţă de fericire explică toate gingăşiile şi toate bădărăniile, toate declaraţiile derutante şi cele mai radicale schimbări!? Trebuie să-mi folosesc a doua faţă atunci când mă arăt interesată să-ţi vorbesc; faţa de şarpe, curat melusiniană care-mi îngăduie să te înţeleg. Faţa aceea căreia i se citeşte cruzimea în rărunchiurile fiecărui rid şi care nu dă socoteală decât unor zei ascunşi: chip farsor, sfidător, dispreţuitor şi finalmente, răzbunător. Şi te-aş invita la dialog, pe tine, prieten al meu pe care-l iubesc cu tot cu urile tale şi cu mizeria ta, cu tot cu furia ta care ajunge să fascineze absurdul. Te simt mai şovăielnic ca niciodată între două destine diferite, mai slab, fiindu-ţi aproape tot atât de frică să râzi pe cât îţi e de eşec. Şi dacă ar fi să am un rol în viaţa ta atât de abracadabristă, ar fi acela de a-ţi dezvălui prin privire câteva aspecte ale tine-lui derutător, încordat şi dureros, ale bărbatului care se teme de fericire.

Ştiu că pentru mine "întotdeauna" a pornit de acum aproximativ un an şi că de atunci această veşnică măsurătoare a timpului mi-a transformat viaţa într-un precedent de legende. Voi fi întotdeauna precedată de aceste legende, eu- adoratoarea teatrului, eu- cea care plânge de fiecare dată când vede "Viaţa boemei"- ajung să am un rol în propria ta viaţă. Unul de scamator, ar zice lumea, unul de sufleur, sau de recuziter- şi niciodată nu-ţi voi îngădui să mi-l faci principal. Iubesc să văd din separee cum se desfăşoară piesa, s-o aplaud sau să arunc cu roşii, să citesc nefericirea pe chipul dragului actor sau să-l ajut să culeagă nonşalant laurii prestaţiei lui. Actorii blestemaţi(cumva, legendele îmi spun că şi eu fac parte din categoria lor) trebuie să rămână blestemaţi; dacă sunt binecuvântaţi, nu mai sunt actori, sunt doar oameni...

Am întrebat pe un bătrân în urmă cu cinci ani, ce m-ar sfătui să fac atunci când o să am douăzeci de primăveri. Mi-a răspuns senin, fără să se arate gânditor: "Copilă, dacă întâlneşti un băiat frumos, iubeşte-l!" Şi am întâlnit atâţia, unii frumoşi, alţii speciali, pe care i-am iubit diferit, dar nu plenar. Îmi dau seama abia acum că "întotdeauna" mi-a fost frică de legături şi că fiecare astfel de dragoste e o cupă de amintiri din care azi nu mai am chef să beau, nu am chef s-o sparg, nu am chef s-o deretic. Tu ai fost ultima cupă din care încă mai iese un abur parfumat de regrete, curiozităţi şi vin, un abur negru, ca sufletele care şi-au consumat instabilitatea acolo. O cupă pe care aproape în fiecare seară o transform în iarbă proaspătă şi-n ură.

Spuneam că schimbările radicale reprezintă teama de fericire. Se pare că amândoi suntem laşi şi dezertori şi totuşi, mi-ar plăcea să te privesc măcar o singură dată dormind...
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 14 septembrie 2011

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Ce gândește (portretul lui la persoana I )


Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 31 august 2011

Mă voi preface oarbă și-o să vin

Ai întâlnit femeia care să-ți
frângă palmele, să-ți smulgă brațele,
să te lovească în deplina ta
iubire, pentru ca apoi să-ți
lase și inima jos, pe un pietroi
greu și nespălat de ploi,
fără s-o învelească măcar?

Sau femeia care nu știe să plece
înainte să dărâme tot templul
care-i e închinat?

Iat-o pe cea care n-a găsit încă
toată candoarea brațelor pe care să
nu le smulgă imediat după ce-au
îmbrățișat-o și nici inima care
să-i spună ”folosește-mă”,
fără să se supere apoi.
Mai aromat si mai personal aici

Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 24 august 2011

Locuitor al cuvântului meu




Strânge-mă, iubitule, de mijlocul
cuvintelor mele spuse prea
repede, prea simplu.

Fă-mi-le orchestra propriilor gânduri
rupându-se în ecouri ca oasele
propriei inimi care ți-ar spune
câteodată cuvinte de dor,
sau de iubire, dar care uită
s-o facă atunci când știe
că timpul i-ar număra mai
degrabă atingerile,
decât vorbele...
Mai aromat si mai personal aici

marți, 23 august 2011

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări

E implorabil când stai și aștepți să se nască măcar un aspect al lumii ăstei care la un moment dat să poată să te inspire. Nu mă inspiră nimic. Iar cuvintele pe care le mai am sunt din ce în ce mai sărace și mai incolore. Aștept un tapaj, o degringoladă, o înnebunire. (exceptându-le pe ale mele, desigur)

Tot ce mai aud (vorbindu-se, gândindu-se, făcându-se) e fie de un mauvais-gout ordinar, fie teribil de obtuz. Sunt într-o plutire în care extremele s-au redus la îngustime, în care ele nu mai există ca extreme, ci ca amici care, peste noapte și-au dat seama că se atrag. Mi-e teamă de sindromul Crusoe, mi-e teamă că atunci când o să naufragiez, n-o să-mi mai doresc vreodată să mă întorc, iar naufragiul ar deveni subit, evadare. O evadare necesară spiritului. Un spirit pe care, acum și mai mult ca sigur și mâine, mi-l simt și mi-l voi simți îngrozitor de emasculat.

Rea și dăunătoare este și tăcerea- tăcerea mea care instigă la cabale, la revoluții cuvântate. Iar când tăcerea mea tace, atunci înseamnă că nu mai văd lumea ca printr-un filigran, frumos lucrat și amintindu-mi de lubricitatea anumitor episoade trecute, ci printr-o tablă, undeva ruginită, undeva subțiată. Tăcerea înseamnă saturația. Am spus atâtea ”adevăruri”, atâtea butade despre dragoste mai ales, încât propria-mi gură s-a săturat să-mi redea, reiterat, aceleași vorbe devenite prozaice. Fiecare sentiment, care obișnuia să mă inspire, a devenit insipid, ca o rugăciune în care obișuiai să crezi, dar care s-a robotizat cu timpul. Când te cerți în gând cu tine sau cu altcineva, e dureros de sinistru. Când simți nevoia unei oglinzi și nu a unei fețe în ”fața” căreia ai știi că n-ai putea decât să plângi de nervi, viața devine înfometată după zgomot, după junglă, după alergare. Și când simți cât de retractilă îți devine judecata, te înspăimânți și cauți ieșiri...

Acuzele mă îmbătrânesc îngrozitor, iar singura mea reacție e aparent, grosieră. În fond, nu fac decât să ignor multe dintre acuzele care, în al 12-lea ceas, devin desigur, retrograde. Nu mai vreau să vorbesc acum despre ce-a fost iubirea, dacă a fost, pentru cine și cum. Nu vreau să mă plâng, să plâng, să mă cert, să dau explicații și să mă lamentez. Nu vreau, evident, nici să le aud din partea altcuiva. Sunt sătulă până la echilibru. Iar discuțiile în contradictoriu mă irită, nu mă dezechilibrează.

Îmi doresc să existe ceva pe lumea asta care acum să mă reinspire- ceva eufonic, ceva venal, ceva uman sau inuman ca un reviriment de care am nevoie. Nevoia pe care o simte narcomanul în fața drogului sau sălbaticul în fața cunoașterii.
Vreau un zgomot interior care să mă inspire, vreau să-mi regăsesc limitele acelea care s-au împreunat fățarnice și vreau fie să cad, fie să zbor...

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări.

Mai aromat si mai personal aici

marți, 16 august 2011

Bătăi și bătălii (ale inimii)

Câteodată mă miram de tine. Cum
zăboveai pe treptele neînchinate
ale umerilor mei, cum te pierdeam
și te regăseam în neiubire. Te
vedeam abandonat visului nostru
cu muritori.

Nu-ți voi spune niciodată alte
cuvinte, decât acelea care să te
facă să visezi că ești treaz,
întemnițat de buzele mele...
prea șoptitoare. Nu-ți voi făgădui
niciodată vreun adevăr despre
neiubirea mea. Sau despre disperarea
erosului născut în bătaia inimii
care s-a auzit imediat după
bătaia curată a inimii tale.

Nu. Nu-mi voi trăda mirarea
sublimei tale zăboviri, regăsită
în neiubire. Te voi pierde în
fiecare zi ca să am un motiv
să mă întorc în visul în care
muritorii nu cunosc nimic despre
iubire,
dar iubesc!
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 12 august 2011

Aievea se confundă cu aiurea

Singuri eram. Pierduți
în crâmpeie de somn.
Mă atingeam sfios
de colțurile tale,
mă deșertam în
pumnii tăi
atât de strânși,
de grei.

Între atâta iasomie,
mă despicam atât
de vie,
mă împleteai cu-atâta
ziuă, tei,
perechi de
căprioare.
Mă însetai!
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 6 august 2011

Un fel de blagoslovire

Mi-ar plăcea ca toate începuturile să fie ușoare. Să curgă, așa cum curg gândurile unei zile peste memorie înainte să închizi ochii și să adormi. Mi-ar plăcea să pot să stau în fața ta acum, pe un scaun scorojit de vremuri și, doar văzându-mi ochii, tu să-mi cunoști toată viața. Dar, sigur, la ce-ar mai ajuta cuvintele și hieroglifele simțămintelor noastre, dacă fiecare poveste s-ar autosugera?! Într-un fel, pe mine rutina cea de toate zilele mă conduce exact către ceea ce credeam că am descoperit prea în amănunt, dar căruia i-am ratat esențialul.

Sigur că, în speță chipurile oamenilor, acele chipuri care par că-ți zâmbesc într-o întreagă mulțime cenușie de morocănoși, îmi redeschid câteva porți prin care reușesc să colorez rutina. Sau măcar să simt că-i aparțin, de fiecare dată altfel. Mi s-a întâmplat, în câteva zile, să întregesc un anumit mozaic din trăsături ale oamenilor dragi regăsite în necunoscuți, în străini frumoși și ușor sibilinici. E un sentiment care revine de fiecare dată când simt că nu mai aparțin acelor oameni dragi. E sentimentul care îmi dă, de fiecare dată când deraiez, o palmă strașnică. Și-mi revin, și mi se face îngrozitor de dor... Dar cum să înțeleg dorul, dacă singurele mele sentimente apar și dispar și-și cântă prea somptuasa splendoare ca într-un banal și neînsemnat arpegiu? Nu știu dacă mi-e dor de oameni sau de însușirile lor, deci de un tot sau de un ceva. Atunci când tresar și revăd clipe cunoscute pe fețe abstracte și neidentificate, mă simt ca un temerar, un mic beliver trăind în lumea lui john lennoniană. Colțurile gurii mi se ridică falnic și părțile din mine cele mai pacifiste reies, de nu-știu-unde și-mi inundă fața. Practic, niște străini reușesc să mă facă să anihilez răul din toată filosofia mea maniheistă. Și brusc, mă simt norocoasă pentru că aparțin unei rutine pe care uneori nu o cunosc, dar reușesc, nu-știu-cum, să o recunosc.

Dacă există ideea nemărginirii logosului, trebuie să existe și ideea aparținerii unui logos al fanteziei și al imaginarului. Acel logos-tabu, mai mult decât secretizat, acel logos care ține în exortația lui intrinsecă, toată obscuritatea teologală (referindu-mă aici la credința aceea strict intimă, personalizată) a Pandorei minții tale în care da, stă ascunsă și ferită de oameni, până și speranța. Logosul-tabu care-ți permite să decenzurezi realitatea vizuală și să ți-o asumi ca pe cea mai necunoscută și înspăimântătoare rutină.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 3 august 2011

Dinamica îngerilor






M-ai desfăcut în două părți
ca să iubesc și cerul și pământul,
și gura și piciorul,

și-apoi să-mi fac un cuib
la mijloc_
pe ciocul mic al păsării Colibri_
ca să iubesc și zborul!
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 29 iulie 2011

Ce fac eu când n-am ce face


M-am trezit și eu, din nu știu ce înverșunare, comentând niște articole diaristice (respectabile, de altfel) ale celor de la Dilema Veche. Nu știu câtă dreptate împart, dar știu că mi-am spus părerea, mon cher! E prima experiență de genul și am impresia că elanul meu e mult prea zadarnic. Sigur că au fost câțiva rătăciți care mi-au apreciat (Liked) răspunsurile, dar probabil că din prea multă compasiune față de o tânără speranță sau din prea mult timp liber și calm și răbdare. Am avut chiar și un schimb de replici, ori, mai bine zis, un răspuns la o altă replică a unui stimabil domn, rămânând uimită de ceea ce am putut diserta. Mi se pare comic până la urmă, tipul ăsta de activitate internaută, mai ales din pricina faptului că acțiunea e una quijotescă, zadarnică. În fine, nici nu sufăr de șovinism, nici revoluționară n-am fost ( decât vizavi de mine însămi), dar ideile, după un ENTER apăsat, vor rămâne, imuabile și falnice, în continuare pe acea pagină de socializare! Vă rog, dacă sunt ridicolă și par că sufăr de fervoare, anunțați-mă și voi promite capitularea! O să sugrum încă din nenaștere orice inițiativă de analist (cultural, politic, etc.) și voi renunța încă de dinainte să descopăr că-mi place! Că apoi viciul, dacă se dezvoltă și se așază comfortabil, nu mai e cale să fie înlăturat. Vă prezint, deci, minunatele mele intervenții, într-un stil ușor prolix:

Cu norodul pe litoral... | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Să nu se creadă că România arată cum arată din cauza nemţilor, chinezilor sau confraţilor noştri bulgarii. Trăim într-o mare hazna şi asta este ceea ce am ştiut construi. Dincolo de aspectul neîngrijit al litoralului românesc (Am aflat abia săptămîna aceasta că heirupismul iluzoriu se datora unei „vizite de lucru“ a unei alte Elene.


Eu: În afară de calitatea articolului, nu prea am ce să apreciez- ideea este veche, parcă dintotdeauna, teribil de neaoșă și defăimătoare! Sigur, privind partea goală a paharului neamului nostru. Felcitări pentru acuratețea detaliului în cel mai pitoresc stil!

Cutare Domn: O temă puţin mai isteaţă (smart) ar fi să găsim răspunsul (-urile) la întrebarea de ce avem o România aşa de urâtă, mizeră, infectă uneori, de la clanţa uşii noastre către în afară şi de ce una aşa de frumoasă de la clanţă spre înlăuntrul ...casei? Dacă am rezolva dihotomia asta, poate că schizoidia colectivă, ce ţine de vreo 70 de ani, fiind la metastază, ar primi primul medicament homeopatic... Care medicină ne-ar aduce aminte brusc că nu există boli, ci numai bolnavi...

Eu: Cred că se pot pune multe întrebări pe marginea acestui subiect, iar dacă vorbim de teme smart, vorbim și de răspunsuri juste, argumentate, care nu par să aibă political correctness pentru protipendada țării noastre. De ce ne sunt oglinzile... inversate? Pentru că așa ne-am învățat. într-un total spirit endemic, să ni se pară rizibilă capra vecinului și seniorială atitudinea noastră. Pentru că suntem pestriți ca oameni ai unei culturi, suntem emfatici vizavi de propriul declin, orbi și ipocriți. Atât de patrioată sunt, încât vorbesc la plural și, în subsidiar, apreciez oricare atitudine virulentă și rezolută față de starea acestei țări. Mă gândesc că trebuie să fim mulți, cei care poartă un fertil oprobriu imaginii acestei națiuni în care ne-am născut și în care am fost autodidacți.

(O să glosez pe marginea subiectului, de îndată ce se actualizează- dialogul abia a început, este cald și oamenii mai au și altele pe cap în afara călăritului internaut)


Al doilea subiect dezbătut, a fost unul muzical (mă vor privi câțiva cu virulență, dar sunt gata să-mi combat într-o manieră rezolută fiecare idee- fie ea și aiuristică)

Agonie. Și puțin extaz | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Poate că nu o să-mi ierte nimeni afirmaţia următoare: mă interesează Lady Gaga doar ca ultimă reprezentare a unui ordin defunct, în loja căruia stau aliniaţi, tăcuţi, preoţii marilor schisme pop. Ei sînt Sinatra şi Prince, Elvis şi Madonna, Elton, Bowie şi Freddie, Jacko şi Robbie.


Un Venerabil Domn: nu este defunct acel ordin! bilderbergi sunt mai puternici ca niciodata! (paranteza mea, mi-am permis să râd teribil de răspunsul ăsta, deși stimez vârsta senectuții/ sau a Înțelepciunii)


Un June Domn: Of, aceeasi autosuficienta, aceleasi banalitatii pe care le auzi la orice rocker care a luat bacul. (Paranteza mea, asta a fost tare și sarcasmul a făcut toată treaba)


Eu:
Și totuși, domnișoara poartă hramul suprem al originalității, al extravaganței și al șocantului- sigur că acestea sunt etichete grav forțate de către o generație muzicalmente slab dotată, dar cam așa o consideră majoritatea tinerilor (care, dacă vreți să mă credeți, bag mana în foc că n-au habar nici măcar de mesajul pe care Gaga vrea, încearcă, se chinuie până la grotesc să-l transmită). Singurul ei dezavantaj, pusă în lojă cu eternii Sinatra, Prince, Elvis, Elton ș.a.m.d., este că are maladia efemerității... Așa dospită peste noapte cum e, sau mai ales din cauza asta!

Și același June Domn: A se observa ca nu l-a adaugat pe lista pe Marilyn Manson...

Convesație încheiată! Ceva mai delicios, nici nu avea cum să existe, zic! Și da, aveți toată libertatea să râdeți de activitățile mele educative și de interesul celorlalți să lege o convesație. (fiecare în stilul lui, frumos, frumos). Eu m-am amuzat abia după apăsarea lui ENTER, ceea ce m-a făcut ușor pudibondă vizavi de profilul meu public pe acest site. În fond, apa trece... cuvintele se uită, nu?! Și, oricum, Henry Ford a zis că Istoria este o glumă, deci, pudibonderismul meu literat, e nejustificat...
Mai aromat si mai personal aici

joi, 28 iulie 2011

Niciodată pur și aproape niciodată simplu


Până nu demult, mă gândeam serios să mă las de scris- pentru că-i simțisem subit efemeritatea. Nu ar fi fost ușurința prin care aș fi renunțat la o carte sau la o noapte de somn, ar fi fost imposibilul! Devenisem de un realism macabru, mă măcina fiecare parte romanțioasă a vieții și începusem să caut la fiecare colț, forme ale pragmatismului. Eram ilară, cel puțin. Ca nebunul lăsat în curtea sanatoriului de unul singur. Mi se citea neștiința în ochi. Habar n-aveam cum să trăiesc și care sunt regulile unei lumi totalmente cerebrale. Am renunțat pe măsură ce fiecare episod al vieții mele (reluat, ca în secvențele dintr-un scurt metraj), mi-a demonstrat că eu n-am gândit niciodată momentul în măsura în care s-ar fi cuvenit. Dacă s-a întâmplat apoi să regret cursul evenimentelor, regretul s-a transformat foarte repede( aș putea să accept dacă m-ați numi nevrednică de lume), dar s-a transformat într-o treaptă clăditoare. În subsidiar, chiar m-am bucurat că l-am trăit.

Nu va putea empatiza cu mine acela care cântărește de zece ori situația înainte de a purcede în înfăptuirea ei. Eu n-am fost niciodată așa. Poate părea o chestiune de emfază, dar întotdeauna am fost ușor impasibilă în privința vreunui procent care asigură dezastrul sau suferința în orice decizie. Văzându-mă, deci, pierdută paradoxal, în această lume atât de înfiptă, am decis că singura mea cale de a exista este să-mi văd în continuare de vise, de bovarismul pentru care mă tot înjunghie lumea. Pentru mine, lumea, brută și necolorată, este teribil de mercantilă. Pe mine nu mă intereseaza, deci, nici prețuri, nici negocieri ale fericirii într-un asemenea spațiu. Am pornit revolta împotriva ei și am un bagaj suficient de furie și de nerv încât s-o reduc, cel puțin, la tăcere. Ideea e că, deși mi-au dispărut câteva vanități între timp, știu că locul lor a fost luat de către je m en fichism și autonomie. Acesta este unul dintre aspectele avuabile ale evoluției mele, din păcate, nu am găsit cuvintele potrivite încă, să fac referire și la cele care, oficial, nu se pot mărturisi fără perdea, ci într-un somptuos separee al cuvintelor și al stărilor. Da, după toate privirile scrutătoare pe care a trebuit să le ard, am respirat îndelung și neîntrerupt același aer de diletantă într-ale literaturii sau artei, în general și m-am mulțumit cu statura mea cosmopolită și deloc didactică. În ochii aceia scrutători, știu că am părut o infimă sufragetă care încă mai luptă, și în secolul XXI pentru drepturile femeilor- eu nu luptam decât pentru dreptul și stângul și amândouă ale mele. Următorul meu pas(căci înfipții/ pragmaticii au mai multe planuri întotdeauna) a fost, într-un deplin spirit cabotin, să ameninț cu libertatea întrupată, reală, văzută sau cu plecarea, cum vreți s-o luați.

M-am tot gândit la o vorbă zilele astea, pe care am folosit-o și ca armă, dar care n-a făcut decât să încurce, a lui Paul Valery. De obicei nu rețin foarte multe lucruri (spuse, citate, titluri, întâmplări), dar s-a întâmplat ca în ultima perioadă să găsesc sprijin în memorie și să-mi însușesc, în sensul în care mă ajuta moralmente, câte-o vorbă de duh. În sictir și cu o aroganță aproape frumoasă, le-am zis unor oameni destul de înhăitați cu cearta, următoarele: Domnule, pe mine mă interesează marea, nu spuma valurilor! Iată, oricâtă vanitate mi-aș fi pierdut eu pe drum, am și găsit între timp, atunci când alții spărgeau spuma valurilor cu tălpile, suficientă furie să caut și să găsesc marea, marea mea! Voi scrie pentru că aș rupe orice cătușă mi-ar fi pusă în calea scrisului și pentru că fără el, inspirant sau sec, aș fi nebunul lăsat printre alți nebuni. Așa cum m-am luptat( pătrunzător și de o cruzime care încă îmi tabără sufletul) pentru tine, pentru adevărul pe care l-am simțit fără să mi-l spui și pentru a nu te pierde printre ei, printre ceilalți, așa cum aș fi putut pierde și literele. În toată dezordinea iubirii noastre, eu găsesc cel mai profund echilibru al sufletului meu- acela care mă ancorează în realitatea mea și nu în aceea a celorlalți sau în aceea pe care ceilalți și-o doresc pentru mine. Cine nu și-a făurit vise la timpul potrivit, n-o poate face acum prin ochii, mintea și inima altcuiva!

Povața unora nu mi-e acum decât oglinda propriilor lor proaste decizii și orbiri ale visurilor! Îndemnul lor mă face să consider visele mele deloc bovarice, fictive, ci cele mai ușor și posibil de realizat!

Mai aromat si mai personal aici

luni, 25 iulie 2011

Amorata (Jurnal de călătorie) VIII parte


Adormisem pe banca aceea mai bine de două ore. M-am trezit speriată la gândul că ceva mai necugetat şi mai periculos nu putea să mi se întâmple în vacanţa aceea, decât să adorm pe o bancă, într-un oarecare punct al oraşului, noaptea. M-am ridicat anevoie, ceasul arăta câteva minute trecute de patru dimineaţa. Nu mă gândeam la nimic, nu voiam nimic, nu ştiam nimic, în afara faptului că nu păţisem nimic, iar decorul era acelaşi, la fel de pustiu, la fel de tăcut. Într-un extaz înfundat, am începu să râd la gândul că oricine şi-ar putea lăsa maşina descuiată zile întregi în acel oraş, fără să-i nutrească vreo spaimă. Încă aveam în minte urme de vin, de tine şi de lume. Încă pluteam şi mă gândeam, cu o oarecare tristeţe, că timpul devine limitat. Că mai aveam câteva ore de respirat în oraşul Renunţării, câteva ore pe care doream să nu le pierd, aşa cum făcusem cu noaptea ceea. Am decis să mă întorc la hotel. În timpul ăsta, tot ce-mi trecea prin minte era o propoziţie- una dintre minunatele propoziţii ale lui Eliade care şi-a început o carte aşa de simplu şi de savuros- "Nici nu ştiu câţi ani am!"- exact ideea asta o aveam, plecasem de pe bancă fără să vreau să mă gândesc la ceva, la orice,la mine sau la câţi ani am, la tine sau la cât îţi pasă...

Am încercat să-mi amintesc un drum de întoarcere la hotel şi mi-am urmat prima şi singura idee de intinerariu, despre care oricum nu aveam nicio certitudine şi oricum nu se punea problema să-mi fi păsat de asta. În traistă descoperisem o altă comoară culeasă de pe aceleaşi meleaguri. În timp pe străbăteam teribilele străzi pietruite, cu tălpile goale şi cu un chip jumătate schimonosit de durerea mersului, jumătate minunat, citeam, de-a dreptul acaparată, câteva versuri de amor din Sappho (gândiţi-vă doar la imaginea mea, îmbrăcată de carnaval, într-o fustă lungă care-mi punea piedică la fiecare pas, cu un pas dezgolit şi plin de bătăturile pietrelor străzii, purtând în mâna stângă o cărticică de mărimea celor de buzunar, cu litere de-o şchioapă care ascundeau taine ale dragostei antice scrise într-o engleză primitivă, citite la lumina câtorva felinare, uneori pâlpâindă). Nu mi-am amintit vreodată de atunci, citind cartea în toată limpezimea minţii, vreo idee înţeleasă din ea în noaptea respectivă. Dar tot ce-mi amintesc este că mă prezentam destul de marcată, dacă nu chiar îndurerată de versurile chirilice ale lui Sappho, îndelung căutată prin anticariate. Pantofii îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a traistei, iar eu urcam străduţa aceea în pantă cu o greutate imposibilă, simţind că fiecare pas era de-a dreptul sisific. Partea comică este că nu-mi păsa, mă simteam bine, deşi tot tabloul mi-a părut ceva mai târziu şi astăzi inclusiv, suficient de penibil, ori de demn de apreciat drept comportamentul specific al unei persoane citite la beţie. Ceea ce m-a scos din starea aceea a fost lumea. Îmi micşorasem privirea cât să am impresia că văd în depărtare câteva siluete. Aşa era şi mi-am imaginat imediat că sunt pe strada potrivită. Dacă n-ar fi fost carnavalul, n-aş fi găsit în veci o urmă umană pe stradă, noaptea.

Se vedeau perechi de îndrăgostiţi, de aventurieri care se înghesuiseră în câteva colţuri clar-obscure ale clădirilor masive şi vechi. Perechi care mă făceau să roşesc de fiecare dată când treceam pe lângă fiecare. Auzeam de la câţiva metri râsul sticlos şi mânjit de beţie al domnişoarelor gata să cadă în braţele bărbatului cucerit. Cred că am auzit cel puţin patru limbi diferite, îngânate de cuplurile ferite de lumina slabă a felinarelor. Mă gândeam ce tradiţie trebuie să fie acest mini-carnaval şi ce reputaţie deosebită trebuie să aibă partea de curtenie şi de flirt din cadrul acestuia. Mă lăsasem înduioşată pentru câteva momente de către acei splendizi libertini pentru care nu conta nimic, în afara căutării gurii şi a sărutului celuilalt. Mă oprisem de-a dreptul în mijlocul străzii, ascultând toată gama aceea de limbi parcă neortodoxe şi de clinchete ale vocilor femeieşti, îmi lăsasem cartea să-mi atârne spânzurată de mână şi colţurile gurii să schiţeze un zâmbet uşor tâmp. Momentul a fost întrerupt de trei tipi care coborau dinspre hotel, şi care, încă purtând măştile acelea caraghioase, cântau sau vociferau ca nişte trubaduri rataţi, înlănţuiţi fiind într-o înşiruire a la Zorba Grecul. Evident că m-au observat şi şi-au început numaidecât şarada fluierăturilor care-mi trăzneau parcă în auz, strigând cu o adevărată fală a cuceritorilor: "Ragazza, ragazza!", văzându-şi apoi de drumul lor încolăcit. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre ei era chiar unul dintre amicii mei din călătorie.

(voi continua)

Mai aromat si mai personal aici

joi, 21 iulie 2011

Amorata (Jurnal de călătorie) IV parte


Nemaiaflându-mă în minunatele locuri despre care îmi amintesc şi, voit, nescriind nimic în respectiva călătorie, acum nu fac decât să rememorez, cu o plăcere dinamică, toate minutele care m-au ajutat să mă reîndrăgostesc de lume, de viaţă şi de esenţe.

În oraşul-paradox, am decis să-l numesc Oraşul Renunţării, am descoperit preţiozitatea în sensul ei cât mai general. Străduţele despre care vă vorbeam mai devreme, livezile care împreşmuiau oraşul, parfumul specific fiecărei străzi, ciudăţenia şi jovialitatea oamenilor, adăugând acum felul atât de lin şi de curgător în care, pe neaşteptate, ridici privirea din pietrişul secetat şi te scufunzi într-o mare de apă, strălucitoare şi vie. Descoperisem un port minunat care ascundea poveştile infinitelor nave care-i călcau cu formele lor netezite oglinda mării. Câtă vreme am poposit în acel oraş, m-am rugat ca o păgână care nu se roagă, să fie furtună şi să adulmec furia mării în portul acela atât de pitoresc şi de liniştit. N-am avut parte decât de un soare vlăguitor care nu-şi pierdea nicidecum arşiţa în valurile apei aceleia infinite. Un soare care m-a transformat într-una dintre sutele de statui ale lui Amor prezente în acel oraş ( este singurul indiciu pe care vi-l dau vizavi de locul în care am fost- acest Amor- zeu al dragostei la romani). Un soare care m-a făcut să privesc candoarea mării de după falnicii sicomori specifici locului, cheliţi până la foamete de toate fructele lor despre care auzisem că sunt delicioase. Acest soare pe care ajunsesem să-l slăvesc şi să-l laud pentru felul în care aveam impresia că lasă drept tribut câteva raze şi nopţii, atât de intense îi erau luminile. Desigur că imaginea portului m-a "ancorat" suficient în preajma lui, cât să-i observ eleganţa peisajului. Odată terminate străzile rurale-româneşti (cum am ajuns să le numesc), păşeai pe un pavaj ca de gresie, periculos de păşit dacă nu erai obişnuit cu locurile alunecoase. Marea îşi spărgea câteva valuri pe pavajul respectiv, iar senzaţia era una de-a dreptul morgană, infinit de deşertică în momentul în care, gresia aceea searbădă primea toată sclipirea apei sărate. Singura mea şansă de a profita de spaţiul acela era să mă descalţ. Cu bocancii în mâna dreaptă şi cu rochia ridicată de către cealaltă mână, am păşit, ca la prima spovedanie, pe frumosul boreal ce se întindea sub tălpile mele. Asta doar ca să inhalez profund sarea care urca în aer din cauza incredibilei apropieri a mării şi ca să am prilejul să privesc în spatele meu.

În momentul în care mi-am întors privirea către oraş, m-am simţit ca într-un cotlon, nevăzută de nimeni, nesemnificativă ca prezenţă. O mare... o altfel de mare, cu o altfel de viaţă m-a acaparat ca pe singura rămăşiţă de oxigen nerespirată. Portul fiind mai jos, oraşul se înălţa falnic pe o culme insulară aproape, care-i lăuda măreţia şi modestia, care îl făcea să răsară ca din mare. Privirea mi s-a poticnit peste primele case aflate la port şi pe care, într-o teribilă invidie, le-am cercetat până la ultima cărămidă. Case înalte, impunătoare, etajate, fără să capete nimic modern sau stilizat, se diferenţiau prin prestanţa străveche, răcoarea zidurilor groase şi minunatele ferestre imense, ornamentate într-un stil cvasi-baroc şi care nu lăsau nicio clipă lumina să le desluşească interioarele. Aceste case ale căror balcoane shakespeariene revărsau superbe şi mlădioase gardenii într-o aroganţă care mă făcea să-mi cânt of-ul. Imaginea caselor din acest port m-a făcut să înţeleg ce ar însemna pentru mine, ca visătoare, un astfel de peisaj- ar însemna inspiraţia şi pofta cu care aş culege literele scrierilor mele ca pe fiecare petală de gardenie sau ca pe fiecare val izbit vitejeşte de zidurile portului. Cu cât păşeam mai mult şi cu cât nu-mi propuneam nimic în afară de mers şi de descoperire întâmplătoare, cu atât renunţam să mai ţin seama de numărul momentelor mele de adevărată juisare. Desigur, momente pe care ţin să subliniez că am vrut să le trăiesc egoist. Mi-e greu să cred că cineva, oricine m-ar fi acompaniat în explorarea de acest tip, n-ar fi găsit ilare motivele mele de bucurie. Aveam, ce-i drept, o bucurie fragedă, crudă, ca de copil, dar atâta nevoie aveam de ea încât, fără s-o forţez, m-a acaparat din plin şi m-a vindecat. Cine s-ar fi bucurat în felul meu de un port, de o stradă, de o casă, de un om?! Mi-ar plăcea să cred că ştiu cine, mi-ar plăcea să cred...

(voi continua)

Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) III parte


Apariţia care m-a frapat indubitabil a fost, undeva pe o fundătură din faimosul labirint veneţiano-francez( căci mai degrabă aşteptam să apară canalele Veneţiei, decât Edith Piaf de pe strădţtele acelea atât de înguste), o clădire împunătoare care aveam impresia că se sfarămă sub ochii mei şi care, într-un fel, m-a invitat s-o păşesc. Spaţiul deschis din interiorul ei, imens şi aproape înspăimântător, contrasta puternic cu claustrofobicele străduţe de afară. N-am putut să-mi închipui decât că, acolo, a fost cândva o renumită cârciumă, un salon mai mult sau mai puţin select sau elegant, asta pentru că simţul olfactiv mi-a fost vizitat de un puternic miros de sudoare, whisky şi colonie, cu care, ori intrasem de afară, ori mi-l dobândisem pe piele şi, iată, eram imaginea perfectă a vizitatorului poposit la cârciumă. În orice caz, spaţiul mi-a lăsat mie, ca persoană imaginativă şi aventurieră, atmosfera unui astfel de local, pierdut în meandrele timpului, în mijlocul căruia sălăşluia un bar imens, iar undeva, într-un oarecare colţ al acelei încăperi infinite, trăncănea o orchestră pestriţă despre melodii de război, de vitejie sau de dragoste încercate, probabil, la un acordeon, la o scripcă şi la un flaut. Tot spaţiul respectiv mi-a transmis imaginea unei îngrămădeli de singuratici, beţivi, soldaţi, pierde-lume, care vedeau lumea în câteva acorduri şi în băutură. Ajunsesem să mă plimb înfrigurată prin încăperea aceea, ignorând sunetul modern al telefonului care-mi bâzâia în traistă, şi să mă întreb cât sens, câtă lumină, câtă puterea avea lumea pentru oamenii aceia, dacă existaseră aşa cum imaginaţia mea îi creionase.

Plimbările mele egoiste, în căutările mele egoiste, cu îndeletniciri mai mult decât intime şi neîmpărtăşite, începeau să mă facă să realizez că renunţarea, detaşarea, imaginaţia şi dorinţa sunt cele care, mai presus de putere, mă împing să regăsesc lumea într-o altă nuanţă decât acum o lună, s-o îmbrăţişez singură şi fericită, să nu dau nimănui din secretele bucuriei mele. Dacă Goethe a luat-o razna în apusul vieţii, eu m-am răzvrătit şi am refuzat s-o fac la începuturile ei. Astfel că începusem cu pşi mărunţi să-mi împac sufletul în acest oraş, deşi eram conştientă că rănile vor seceta mult timp seva lui. Astfel mi-am revăzut ochii zâmbind şi bucurându-se, astfel începeam să-mi dau seama că tot ceea ce, nu demult s-a petrecut, a avut un scop, o lege, un desfăşurător pe care eu, ca singură amfitrioană, le-am cunoscut încă de dinainte să încep să le aplic. Simţeam cum învăţ să deprind arta precauţiei, deci să construiesc şi scutul care nu mă va abate de la dragoste, dar nici înfiera, ci doar mă va proteja de fatalităţi. În acea seară m-am răsfăţat cu trabucurile franţuzeşti (Dumnezeu ştie dacă aşa erau într-adevăr) pe balconul larg şi luminat de noapte al camerei în care prea puţin zăboveam. Oamenii cu care plecasem îmi băteau cu ardoare la uşă, i-am invitat la contemplare, dar prima întrebare, maternă, de altfel, deşi nu provenea din partea vreunei femei, din contră, a fost : "Tu de când n-ai mai mâncat?" Am începu să râd la fel de zgomotos ca la plecarea din ţară şi să-mi confirm că da, soarta lucrează în linişte, ca un savant nebun în faţa hieroglifelor sale, şi nu uită de mlădiţele timpului care se aştern si pe dragostea mea- mi-am zis atunci că întrebarea asta, pusă cândva de tine, mi-a cauzat vânătăi şi dorinţe pătimaşe pe care le-aş fi regăsit, poate, în ani şi nu într-o întrebare banală.

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(voi continua)

Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 20 iulie 2011

Amorata (Jurnal de călătorie) II parte


Am intrat în librării şi-n anticariate, în ceainării dubioase care mă ameţeau de cum le păşeam cu mirosul pestriţ de ierburi necunoascute, dar pe care, dintr-un teribilism specific, le-am încercat, supusă fiind unui anumit ritual al locului. Rău nu mi-au făcut atâta vreme cât am ieşit de acolo mai îmbujorată decât după o noapte de dragoste în compania vreunui necunoascut. Toate chipurile îmi păreau aduse din nu ştiu ce crez sacrosanct, toate sunetele oraşului mi se prelingeau pe piele într-o melodie care ar fi aparţinut băştinaşilor, indigenilor şi pe care mi-ar fi transmis-o ca pe o rugăciune de mult timp ştiută. Am cumpărat cărţi, unele originale şi de-a dreptul rare, care mă trimiteau într-o livadă descoperită într-una dintre zile. Era la marginea oraşului, acolo unde cântul de mai devreme nu-şi mai regăsea vivacitatea, ci doar un ecou pierdut ca printr-o oarecare ceaţă. După-amiezile mele mureau mult prea repede în acea livadă, una cu pomi rari (nu am descifrat încă ce soi erau), dar cu iarbă nefiresc de moale şi de primitoare ca pernele din puf de gâscă îmbrăcate în brocart, de o fineţe şi de un lux evidente. Citeam pe nerăsuflate, întinsă pe un cearşaf alb pe care mi-l strecuram dimineaţa din şifonier, şi luam pauze scurte in care fumam parcă întru curăţenia sufletului. În tot acest paradox al gesturilor, am simţit că exact de aşa ceva aveam nevoie- de o îmbolnăvire trupească, dar care să mă extazieze şi pe care să o râvnesc mai mult decât aş râvni pielea bărbatului pe care îl iubesc.

Acolo, în desişul singurului pom matur din livadă, l-am descoperit pe Cehov ca om, ca om îndrăgostit, purtând povara timpului în care i-a fost dat să se nască, purtând povara unei iubiri separate de graniţe şi nu de sentimente. Am citit scrisori cutremurătoare pe care logodnica lui, Olga Knipper i le trimitea, iar cea asupra căreia am reuşit să zăbovesc îndelung purta titlul de Scrisoarea Temerilor, datată încă din 1901. Acele rânduri mi-au întărit credinţa vizavi de dragostea trăită aşa cum vrem noi şi nu cum vor ceilalţi, dragostea cu care faci cunoştinţă în cel mai bizar moment din viaţa ta, în cele mai neaşteptate circumstanţe şi care are cea mai imprevizibilă desfăşurare. În doar câteva zile am ajuns parcă, să cunosc legile trupului şi ale minţii mele, să descopăr nevoile şi rugăminţile lor, libertăţile şi durerile. Mă gândeam la dragoste ca la ceva veninos, purtând în acelaşi timp cea mai faimoasă armură împotriva ei. Mă gândeam fără să-i ancorez vreo imagine proprie, vreun chip cunoscut, doream doar s-o cunosc, din complezenţă, ca pe o doamnă schimbătoare precum zgomotele oraşului aceluia, în tot luxul ei, cu toate moravurile ei, cu toate capriciile şi pretenţiile. Mi-am dat seama că această doamnă nu ridică niciodată aşteptări şi nici nu le cere! Mai simplu de atât nici nu poate fi jocul ăsta al dragostei!

În una dintre serile petrecute în acest oraş al acestei ţări, să-i zicem Oraşul Renunţării ( unde renunţarea este sinonimă cu scăparea, evadarea de sub ghilotina acestui "chagrin", cum ar spune franţuza din mine), am căutat într-o disperare aproape animalică, prin împrejurimile hotelului, oameni de-ai locului care să mă îndrume către Cartierul Francez. Evident că nu mi-a fost deloc uşor, în primul rând pentru că am amestecat vreo cinci limbi şi frânturi de limbi ştiute, pe lângă simboluri şi imagini şi arătatul, evident nepoliticos, cu degetul ca să mă înţeleg cu un aborigen pe care l-aş fi văzut cât de cât şcolit, dar, în definitiv, nu era decât un conservator şi un nihilist al modernităţii. Dar, zău, de unde puteam să deduc asta?! Într-un final, cu un cârd de astfel de personaje în jurul meu, au reuşit să descifreze ce vrea o biată căprioară prinsă în mrejele vâtătorilor de la ei. Episodul a fost comic şi jenant, trebuia să vi-l împărtăşesc. Ajunsă în împrejurimile zonei căreia tot încercasem să-i găsesc coordonatele, mă apăsa o mireasmă plăcută de iasomie şi de nucşoară, de pâine caldă şi de ghimbir, un amestec de parfumuri care mă înapoiau ceainăriei amintite mai sus, dar parcă într-o altă epocă. Brusc, străduţele începeau să se îngusteze, iar nisipul şi pietrişul specifice oraşului se transforma într-un pavaj din piatră cubică bătătorită de la atâta apăsare greoaie. Din senin, bocancii mei deveneau mai uşori şi mai comozi, iar respiraţia mi-era parcă răsfăţată de împletitura acelor parfumuri. Oamenii treceau pe lângă mine, deşi mergeam în şir indian, încă nu reuşeam să nu-mi ating coatele cu individul de pe contrasens, atât de îngustă era strada. Deşi străini, cu feţe cărora nu puteai să le distingi naţia, erau de o jovialitate specifică franţuzilor, şi mi se părea cel puţin ciudat cum, într-un cartier care poartă hramul ţării octogonale, nu se vorbea franceza, nu exista nimic specific acestei naţiuni, în afara aerului discret, boem, în afara gesturilor de curtoazie, în afara cafenelelor din care răsuna veşnica "La vie en rose" a lui Edith. Şi totuşi, îmi regăseam atât de mult sufletul şi viaţa şi energia în acest spaţiu nerecomandat clautrofobilor, în acest spaţiu care pentru oricine ar fi putut părea hibrid sau defăimător sau chiar burlesc. Ei bine, pentru mine era înălţător. Mă uitam (în felul specific unui turist) lung la balcoanele îmbrăcate în fier forjat, de un negru lucios care îţi abătea privirea de la câteva fete care stăteau la cafea şi la bârfă, probabil, pe două scaune minuscule, în interiorul lor şi care, atunci când erau strigate de câte cineva, nu ezitau să fluture energic din mâini. Observam câteva croitorii care purtau faţada anilor şaizeci, cu perdele lungi, din mătase la ferestre. La fiecare pas, mirosul înţepător de tabac îmi reînvia poftele, venind din câte-o tutungerie dichisită în interiorul căreia observam, zâmbind, câtiva domni care probabil că discutau sau încheiau afaceri la un trabuc de calitate. Ca să nu uit ideea, am plecat şi eu de acolo cu câteva trabucuri mirifice pe care, într-o nonşalanţă deprinsă, mi-am permis să le fumez cu o plăcere erotică în balconul hotelului la care am stat.

(voi continua)

Mai aromat si mai personal aici

luni, 11 iulie 2011

Mărturisea de tine timpul


Să fiu doar formă de femeie,
fără nimic specificat în ea,
ţi-aş fi tacit, numai idee!

Odată-am fost ca un "Adio,
plăcerea voi sfârşi-o
Îmbracă-te, e ziuă!"

Am fost ziua sedusă de milă,
Sudul, Nordul, amândouă
Tu- strângându-mă de mână.
Tu- iubindu-mă când plouă,
Da şi Nu şi amândouă!

Să fiu doar tren uitat în gară,
fără lumini şi fără umbre,
ţi-aş fi curând, amară!

Nu eşti tu cea care pleacă!,
mărturiseşte despre mine timpul.
Ci doar femeia care îi îmbracă
cu gesturi suprimate, trupul.
Nu eşti doar cald când mâna-i
conturează forme, dar nici valiza
care duce infideli, nu eşti fecioară
printre norme, dar nici
motivul vreunei îndoieli!

Nu eşti tu cea care pleacă şi
îşi pierde drumul nopţii, nu eşti
gonita care se dezbracă în
căutarea sâmburelui sorţii.

Mărturisea de tine timpul că
eu, cea care te-am atins odată,
îţi voi rămâne pe retină,
nu sânge şi nici pată,
ci doar femeia trenului
din noapte, cu forme vagi
ale ispitei, fără motive
să te ţină-aproape;

cu forme calde
ale sărutatei, fără valize
ale timpului,
cu forme aspre
ale căutatei, fără
însemne ale
trupului!
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 2 iulie 2011

Prăbuşirea lui Pygmalion


Eu însemn un pact faustian, un pact în care îmi aduc în faţa voastră nu numai imaginea, ci întreaga mea existenţă cu firidele sale cele mai intime, cu actele sale cele mai personale.

Astăzi mă descriu aşa cum mă văd şi mă simt în realitate, aşa cum modestia sau lauda nu m-au văzut niciodată. Mi-am descoperit sensibilitatea primitivă, ca aceea a unei creaturi sfioase din adâncul unei păduri. Iubirea mi-a netezit pielea până la înmărmurire, dar în nuanţa caldă a caisei, iar ochii mi i-a dezgolit şi mi i-a înfăţişat obsedaţi, ciudaţi, languroşi, melancolici, care par că aruncă o compătimire pentru fiecare om. Iubire, mi-ai transformat vocea într-o promisiune, într-una tăcută, care aminteşte de zgomotele celui mai îndepărtat pin. M-ai demascat treptat şi m-ai făcut să mă înfăţişez mie- femeie şi nu copilă. Femeia cu bustul înfierat, ca o crimă cu premeditare, un specimen care izbeşte prea des cu aerul lui de învăţătoare complicată şi pretenţioasă. Senzualitatea mea sugerează o mănuşă de catifea pe o mână de bărbat, iar patimile dezlănţuite de tine m-au transformat într-un şaman-feminin.

Chipul meu va purta o întrebare permanentă care va contamina privirile celorlalţi făcând să se nască aceeaşi nelinişte, aceeaşi tulburare, enervare şi atracţie pe care le exercită tot ce nu putem înţelege sau satisface. Tu îmi eşti şansa de a visa la cel mai costisitor lux pe care şi-l poate imagina o lume organizată după legile verbului a avea, la exorbitantul lux al sentimentelor, al iubirii netiranizate de niciun mobil, în afară de mobilurile iubirii. Am căpătat acea însetare de a-ţi ţine în palme capul, dorind să-l sorb ca dintr-o cupă într-o minunată pace narcotică a fizicului şi a spiritului. Pe tine te-am aşteptat să apari, să-mi descoperi natura şi să mă iubeşti!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 28 iunie 2011

Fatum-ul


"Nu există în lume animal mai vătămător decât femeia!"- spune Ioan Gură de Aur. Tertulian, spunea ceva mai puţin fardat : "Femeie, tu eşti poarta diavolului!", aş completa straşnica teorie a femeii-păcat, dar am ajuns în momentul în care soarta m-a făcut să râd în cel mai teribil mod şi să mă bucur de acastă Mata-Hari în slujba răului.
Sunt acuzată de bovarism care pare să fi căpătat o anvergură fără precedent- desigur, această acuză este uşor de demontat, fiind de la bun început falsă. Şi eu, ca orice femeie pe care o consider înţeleaptă, am elaborat strategia de intrus şi tactica loviturii piezişe. Ca să mă fac înţeleasă, exemplific: neputând domni peste popoare, femeia a încercat să domnească peste domnitori; neputând subjuga planurile războinicilor, femeia le-a subjugat visele; înainte de a prelucra senatul, acesta era prelucrat de matroană; Cornelia lucra prin fii, Gaia prin Gaius, muza prin poet, lady Hamilton prin amiral. Prin urmare, bovarismul de care sunt acuzată se rezumă tacit la: poruncesc, ascultând, revendicându-mi marele rol al sufleurului în istoria vieţii bărbatului.

Am plecat de la femeie şi mă opresc la regină! Nu pot să tac şi să nu sfătuiesc bărbatul să nu exagereze în niciun fel cu mila faţă de aceasta- realitatea nu a fost deloc aşa cum arată celuloidul. Regina abdică din cauza unei iubiri de dincolo de viaţă şi de moarte, ea şi-a părăsit tronul din iubire şi pentru iubire. Istoria poate fi călcată în picoare, săturată fiind de rigiditatea puritanilor care iartă iubirea păcătoasă sub condiţia nefericirii ei. Prostii! Istoria poate fi deghizată, trecutul poate fi prevăzut, aşa cum regina îşi trădează patria ca să nu-l trădeze pe el, ea- respinsa, să fie singura fiinţă care nu se leapădă de nebun, să-l urmeze când ceilalţi îl părăsesc. Invulnerabilă, cade mortal, se predă fără condiţii, riscă tot, sacrifică tot, fără târguială, fără ezitare, "Femeia Divină" părăseşte tabla de joc, nu găseşte niciun regret, dar se simte hărăzită, binecuvântată cu o pasiune teribilă pentru viciul alb- bărbatul iubit, şi pentru abandonarea în braţele fatalităţii sau în ale lui.

Sunt multe cuvinte de spus, dar niciunul,
şi noi, tot mai vii nimerim frumuseţea lor
surpinsă pe frunţi adunate, mâini încleştate,
trupuri dulci-amărui!
Sunt multe cuvinte, iubitule, când tu eşti eu,
când eu m-ating, suntem silabe iscate
din şoapte şi sunete visate mult,
târziu! Sunt multe, atât de multe miresme
ce-mi respiră atâtea momente de zenit,
suntem noi doi şi parcă toate,
când n-auzim cuvinte ce-au îmbătrânit,
când le iertăm cu mâinile-stigmate
ale iubirii noastre fără somn,
când le certăm că uită de tăcere,
în nopţile în care simplu,
le cântăm!
Mai aromat si mai personal aici