Mi-e dor să compun...

O atmosferă de neliniștită vinovăție încărca o cameră în care pianul își cânta primele acorduri. Pe masa de răchită exponau amprentate de rujuri în cele mai vibrante culori pahare de vin blanc, vin rouge, champagne și alte diferite tipuri de alcools. O atmosferă supraîncălzită care sfâșia retina, orbea, înnebunea și în care respira acea parte a lumii care nu s-a întrebat niciodată: încotro ne îndreptăm. Doar a trăit.

Acea parte a lumii care, în dogoarea serilor și nopților boeme, pare că e în căutarea zeiței Isis printre toate gândurile prostituate din cauza lipsei sevei sufletești. Jazzul domnea zgomotos, îngânat de chitarele havaiene și făcea să cutremure trupurile cele mai nebune și cele mai temperate. Lumina roșie ca a unui lupanar inunda camera și anunța plăcerea propriului paradis. Mă uit la tine, încercând să nu-ți aud corul de gânduri, cu ochi de cărbune și-mi las buzele de vampir să tremure un fel de chemare. În fundal, un saxofon plângea The man i love, iar paharul de whisky pe care mai devreme îl ținusem cu strășnicie în mână, acum se înclina languros, oficiindu-ți tăcut puterea pe care o ai asupra mea.

Tăcerile noastre spuneau mai multe decât o întreagă noapte de dragoste zgomotoasă. Îmi netezesc rochia de catifea, urmând șiret forma coapsei desenate, degetele îmi alunecă discret și-ți dezvelesc promiscuitatea unei frumoase părți din lenjerie. Roșul sângeriu sparge eleganța cabanosului catifelei și-ți atrage imediat privirea, iscând văpăi și flăcări ale dorinței. Separați de oameni care râd, dansează, ciocnesc pahare și-și făuresc vise în promisiuni, ne întâlnim mereu ca pentru prima dată, ne cucerim întotdeauna păstrându-ne granițele ego-ului, fatalitatea și sălbăticia propriei persoane. Și ne întâlnim undeva la mijloc, întotdeauna. Undeva unde ne spunem și: mi-a fost dor de tine, dar și: încântată să te cunosc.Ne întâlnim printre oameni, între noapte și zi, în cunoscut sau necunoscut. Nu lăsăm timpul să coasă nicio istorie între noi, ne-am întâlnit întâmplător poate în viața asta, ca să debusolăm timpul. Privirea mea nu-ți dictează nicio regulă, nu-ți impune nicio limită, doar te cheamă și te ademenește atunci când îți arată că i-a fost dor. Până la tine, doar a pâlpâit.

Oare știi asta? O știi, fără să fie scris, într-un limbaj netradus, într-o limbă necunoscută de ceilalți. În camera cu lumină roșie, ne murmurăm unul altuia apropierea, oprindu-ne pașii între doi bărbați care-și povesteau amorurile într-o mare de fum gros. Îmi atingi coapsa cu grijă și te apropii discret de obrazul meu, urmând drumul sigur pe tine până la urechea mea. Îmi las pielea să te mângâie și, savurând extazul apropierii în complicitate, îmi șoptești: Mi-e dor să compun.... Nu-ți zic nimic, zâmbesc și îmi însușesc cuvintele tale ca pe cel mai frumos compliment. Compune, pentru că vreau să te inspir!, am spus în gând, fără să mă auzi, fără să poți să mă citești în timp ce pianul parcă chansona singur și jazzul începuse să se audă în suflet ca o poezie, ca o dramă, ca un monolog de femeie îndrăgostită...
Mai aromat si mai personal aici

Se-aude...

Sunt acolo! În spatele sunetului tău,
mă cuprind în brațe cu acordurile
cântecului nescris de inima ta, cu
emoția necuvântată a mâinilor tale!
Sunt acolo... rece și caldă, statuie de
piatră a unei Venere necioplite până
la capăt de către sculptorul boem
care-a băut mai mult vin decât
trebuia atunci când m-a gândit!

Și-am devenit sunet încins pe
o piatră tăcută, tumult de nemișcări
vise de neființă. Sunt acolo,
în spatele pleoapelor care
nu se mai închid, în mijlocul
ochiului tău care nu mai doarme
decât în gând și cu gândul care mă
strivește și mă învie pe mine,
pe mine- piatra care scrijelește
cântecul pe inima ta! Se-aude...
Mai aromat si mai personal aici

Un fel de blagoslovire

Mi-ar plăcea ca toate începuturile să fie ușoare. Să curgă, așa cum curg gândurile unei zile peste memorie înainte să închizi ochii și să adormi. Mi-ar plăcea să pot să stau în fața ta acum, pe un scaun scorojit de vremuri și, doar văzându-mi ochii, tu să-mi cunoști toată viața. Dar, sigur, la ce-ar mai ajuta cuvintele și hieroglifele simțămintelor noastre, dacă fiecare poveste s-ar autosugera?! Într-un fel, pe mine rutina cea de toate zilele mă conduce exact către ceea ce credeam că am descoperit prea în amănunt, dar căruia i-am ratat esențialul.

Sigur că, în speță chipurile oamenilor, acele chipuri care par că-ți zâmbesc într-o întreagă mulțime cenușie de morocănoși, îmi redeschid câteva porți prin care reușesc să colorez rutina. Sau măcar să simt că-i aparțin, de fiecare dată altfel. Mi s-a întâmplat, în câteva zile, să întregesc un anumit mozaic din trăsături ale oamenilor dragi regăsite în necunoscuți, în străini frumoși și ușor sibilinici. E un sentiment care revine de fiecare dată când simt că nu mai aparțin acelor oameni dragi. E sentimentul care îmi dă, de fiecare dată când deraiez, o palmă strașnică. Și-mi revin, și mi se face îngrozitor de dor... Dar cum să înțeleg dorul, dacă singurele mele sentimente apar și dispar și-și cântă prea somptuasa splendoare ca într-un banal și neînsemnat arpegiu? Nu știu dacă mi-e dor de oameni sau de însușirile lor, deci de un tot sau de un ceva. Atunci când tresar și revăd clipe cunoscute pe fețe abstracte și neidentificate, mă simt ca un temerar, un mic beliver trăind în lumea lui john lennoniană. Colțurile gurii mi se ridică falnic și părțile din mine cele mai pacifiste reies, de nu-știu-unde și-mi inundă fața. Practic, niște străini reușesc să mă facă să anihilez răul din toată filosofia mea maniheistă. Și brusc, mă simt norocoasă pentru că aparțin unei rutine pe care uneori nu o cunosc, dar reușesc, nu-știu-cum, să o recunosc.

Dacă există ideea nemărginirii logosului, trebuie să existe și ideea aparținerii unui logos al fanteziei și al imaginarului. Acel logos-tabu, mai mult decât secretizat, acel logos care ține în exortația lui intrinsecă, toată obscuritatea teologală (referindu-mă aici la credința aceea strict intimă, personalizată) a Pandorei minții tale în care da, stă ascunsă și ferită de oameni, până și speranța. Logosul-tabu care-ți permite să decenzurezi realitatea vizuală și să ți-o asumi ca pe cea mai necunoscută și înspăimântătoare rutină.
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VII parte

Aerul nopţii era cald, aproape înăbuşitor. Blamasem câteva secunde efectele celor câteva pahare de vin băute, dar, în toată frenezia evenimentului, simţeam atmosfera din ce în ce mai sufocantă. N-aveam timp decât să-mi pierd privirea şi aşa ascunsă în spatele măştii şi să mă gândesc la tine. Într-un fel tulburător, violent aproape, liniştea pe care o căpătasem zilele trecute vizavi de tine, se transformase atunci în spaimă şi-n singurătate. M-am hotărât instantaneu să urc în cameră, regretând încă de la început faptul că acceptasem să mă prezint la acel carnaval. Am înapoiat masca standului, fiind ultima care a închiriat-o şi prima care a adus-o înapoi după nici o oră. Aveam de gând să-mi arunc hainele de pe mine şi să ţip- simţeam în momentul ăla, în crâmpeiul ăla diavolesc de secundă, că tot echilibrul cules până atunci se spărsese într-o teribilă depresie. M-am avântat vijelioasă către balconul care dădea spre oraş şi nu spre curtea hotelului. M-am aşezat pe incomodul meu scaun de reverie, într-o poziţie aproape imposibilă şi m-am bucurat de liniştea acelei privelişti, de parcă aş fi stat la capătul opus al lumii faţă de petrecerea de dedesubtul meu. M-am liniştit timp de câteva minute, fumând orbeşte ţigări cărora le-am uitat numărul şi am tresărit în momentul în care a pornit, de undeva din apropiere, subtilul acord al piesei Tosca. Am înmărmurit. Era singurul moment plăcut, copleşitor aproape, al acelei nopţi. Tosca. Se auzea Callas mai clar ca oricând, cântându-mi direct în suflet. Am atins balustrada balconului şi m-am aplecat, furişându-mi privirea, în strada vag luminată. Era pustie, nici urmă de om sau de operă, sau de acord muzical. Sunetele de care aveam nevoie disperată în momente de panică sau de furie, opera pe care am devorat-o ca o bestie de fiecare dată când scoteam fum pe nas, îmi răsuna acum, parcă trimisă de către cineva, de undeva din imediata apropiere. Iată, la momentul potrivit!

Mi-am dat seama că melodia se aude din altă cameră, vecină cu a mea. Am zâmbit la gândul că, singurul lucru pe care l-aş fi făcut acum, într-o astfel de situaţie, dar cu alte unelte, ar fi fost să las în tandem, în liniştea nopţii, să cânte La Traviata, în acelaşi timp cu minunata Tosca. Ar fi ieşit un haos mult mai uşor de digerat decât ceea ce era afară şi, cine ştie, o nouă cunoştinţă cu gusturi muzicale comune. Dar nu la asta îmi stătea mintea. Noaptea mă invita să ies, să nu zăbovesc prea mult într-un loc, să nu ajung prea apropiată de cineva- gânduri care mi-au devenit deviză între timp. Am ieşit din cameră luând grăbită traista mea de drumeţie în care se presupunea că am câteva resurse prime de supravieţuire fizică şi mentală. Uitasem să mă mai schimb, să-mi las pantofii, să-mi iau ţigările. Uitasem multe! M-am strecurat prin curtea neîncăpatoare, sperând să nu fi fost luată în vizor de către vreun amic de-al meu şi am păşit, destul de zgomotos, pe străduţa pe care mai devreme o privisem de sus, din balcon. Nu ştiam încotro mă duc şi dacă aveam să fiu în siguranţă, mă gândeam doar la sutele de statui ale lui Amor care mă aşteptau pe undeva prin tot acel oraş debusolant. Mă calmasem, starea de nervozitate şi de eşec de mai devreme dispăruse. În lumina câtorva felinare forjate, pe o stradă pietruită şi caldă, am început să râd, nefiresc de fals şi uşor aplecată din cauza lui Bachus, la gândul că, oricât de candid mi-ar fi fost sufletul zilele trecute, n-a avut nevoie decât de o simplă ambuscadă de necunoscuţi ca să-i işte furtună. Sigur, de la necunoscuţi aceia a plecat un întreg lanţ al slăbiciunilor care te-a avut pe tine ca nucleu. Râdeam de cât de sensibilă devenisem, de cât de atârnândă la orice pas într-o mică sau mare depresie.

Mă oprisem pe o bancă în faţa unei atracţii turistice specifice zonei şi care ziua era de netrecut. Noaptea era pustiu locul. M-aş fi aşteptat, cred, măcar la o pereche de îndrăgostiţi, mahmuri în toată beatitudinea iubirii lor, trecând încolăciţi prin locul acela şi râzând fără să le pese de privirea lunii şi a cerului de deasupra lor. Dar, nimic! Linişte! Când spuneam la început că nu dorm nopţile doar ca să fiu martora trecerii de la linişte la viaţă din acest oraş, nu glumeam! Noaptea- liniştea e mormântală sau misterioasă, depinde de starea sufletului tău. Pentru mine, nicio noapte acolo nu a semănat cu cea de dinainte sau cu cea de după. Uitându-mă la propriile mâini şi amintindu-mi că le aveam îmbrăcate cu parfum, m-am lăsat pe spate şi mi-am închipuit prezenţa ta acolo. Voiam să te scot forţat din mintea mea, dar cum seara fusese un fiasco, am zis că până dimineaţă îmi permit să fac exces de tine, de sentiment, de nevoi, de... dragoste, poate! Mi-am amintit că citisem un prim vers din Dante, în italiană, cu o zi în urmă, interesată fiind de cartea respectivă într-un anticariat. Am rugat vânzătorul să-mi traducă acel vers care mi-a rămas pe retină ca tatuat cu tuş indian. Însemna: "Te rog, când te vei întoarce în lume... ", iar originalul, căci forma si melodia lui m-au fermecat, era aşa : "Deh, quando tu serai tornato al mondo..." - fascinantul Dante, fascinanta lume şi tu... fascinantul Anima!

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) III parte

Apariţia care m-a frapat indubitabil a fost, undeva pe o fundătură din faimosul labirint veneţiano-francez( căci mai degrabă aşteptam să apară canalele Veneţiei, decât Edith Piaf de pe strădţtele acelea atât de înguste), o clădire împunătoare care aveam impresia că se sfarămă sub ochii mei şi care, într-un fel, m-a invitat s-o păşesc. Spaţiul deschis din interiorul ei, imens şi aproape înspăimântător, contrasta puternic cu claustrofobicele străduţe de afară. N-am putut să-mi închipui decât că, acolo, a fost cândva o renumită cârciumă, un salon mai mult sau mai puţin select sau elegant, asta pentru că simţul olfactiv mi-a fost vizitat de un puternic miros de sudoare, whisky şi colonie, cu care, ori intrasem de afară, ori mi-l dobândisem pe piele şi, iată, eram imaginea perfectă a vizitatorului poposit la cârciumă. În orice caz, spaţiul mi-a lăsat mie, ca persoană imaginativă şi aventurieră, atmosfera unui astfel de local, pierdut în meandrele timpului, în mijlocul căruia sălăşluia un bar imens, iar undeva, într-un oarecare colţ al acelei încăperi infinite, trăncănea o orchestră pestriţă despre melodii de război, de vitejie sau de dragoste încercate, probabil, la un acordeon, la o scripcă şi la un flaut. Tot spaţiul respectiv mi-a transmis imaginea unei îngrămădeli de singuratici, beţivi, soldaţi, pierde-lume, care vedeau lumea în câteva acorduri şi în băutură. Ajunsesem să mă plimb înfrigurată prin încăperea aceea, ignorând sunetul modern al telefonului care-mi bâzâia în traistă, şi să mă întreb cât sens, câtă lumină, câtă puterea avea lumea pentru oamenii aceia, dacă existaseră aşa cum imaginaţia mea îi creionase.

Plimbările mele egoiste, în căutările mele egoiste, cu îndeletniciri mai mult decât intime şi neîmpărtăşite, începeau să mă facă să realizez că renunţarea, detaşarea, imaginaţia şi dorinţa sunt cele care, mai presus de putere, mă împing să regăsesc lumea într-o altă nuanţă decât acum o lună, s-o îmbrăţişez singură şi fericită, să nu dau nimănui din secretele bucuriei mele. Dacă Goethe a luat-o razna în apusul vieţii, eu m-am răzvrătit şi am refuzat s-o fac la începuturile ei. Astfel că începusem cu pşi mărunţi să-mi împac sufletul în acest oraş, deşi eram conştientă că rănile vor seceta mult timp seva lui. Astfel mi-am revăzut ochii zâmbind şi bucurându-se, astfel începeam să-mi dau seama că tot ceea ce, nu demult s-a petrecut, a avut un scop, o lege, un desfăşurător pe care eu, ca singură amfitrioană, le-am cunoscut încă de dinainte să încep să le aplic. Simţeam cum învăţ să deprind arta precauţiei, deci să construiesc şi scutul care nu mă va abate de la dragoste, dar nici înfiera, ci doar mă va proteja de fatalităţi. În acea seară m-am răsfăţat cu trabucurile franţuzeşti (Dumnezeu ştie dacă aşa erau într-adevăr) pe balconul larg şi luminat de noapte al camerei în care prea puţin zăboveam. Oamenii cu care plecasem îmi băteau cu ardoare la uşă, i-am invitat la contemplare, dar prima întrebare, maternă, de altfel, deşi nu provenea din partea vreunei femei, din contră, a fost : "Tu de când n-ai mai mâncat?" Am începu să râd la fel de zgomotos ca la plecarea din ţară şi să-mi confirm că da, soarta lucrează în linişte, ca un savant nebun în faţa hieroglifelor sale, şi nu uită de mlădiţele timpului care se aştern si pe dragostea mea- mi-am zis atunci că întrebarea asta, pusă cândva de tine, mi-a cauzat vânătăi şi dorinţe pătimaşe pe care le-aş fi regăsit, poate, în ani şi nu într-o întrebare banală.

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Omul... acest necunoscut!

Bat ceasurile care-mi readuc în prag privirea aceea râvnită atâta vreme, privirea care-mi dezbracă rochia albă shakespeariană, rochia Ofeliei. Doar aşa recunosc că am avut întotdeauna nevoie de minuni, de închipuiri ale unei iubiri nădăjduită de la bun început pătimaşă şi de clipe dăruite minunatului delir al simţurilor noastre!

Bat ceasurile în care, nemulţuminu-mă cu o iluzie, te fac să taci şi te călăuzesc cu un deget acolo unde, nevăzut, cântă pianul mut învelit în caşmir; acolo unde ai ştiut cândva să-mi cuprinzi dintr-o privire tot farmecul, lăsându-te atât de pătruns de numele meu. Acolo unde, de îndată ce ne-am găsit faţă în faţă în zorii nopţii, am hotărât să ne strângem în braţe până la ziuă. Omul... care se lasă acum în voia unei iubiri atâta timp temută, respinsă, vede acea iubire de la care se aşteptă la tot, la auzul acelei muzici insolite a cuvintelor străine ce înfloresc pe buzele dorite ale unei tinere femei. Iubirea care îl face să fugă ca şi cum ar face-o pentru totdeauna, să fugă numai de dragul de a fugi fără oprire, dar fără să reuşească să fugă nici de el însuşi şi nici de imaginea frumoasei prăzi lăsate cumva, în voia sorţii. Paradisul acestei iubiri incerte îl poate îndepărta pentru acum, sau pentru totdeauna, de atâtea paradisuri artificiale.

Te simt, şi sunt atât de ascultătoare şi de curioasă! Am teribilul sentiment al femeii goale într-un pat, care nu prea are cum să se apere, care te vede aplecat, atingând cu mâna fierbinte buchetul pielii răsărit din pântec până pe piept, şi, într-o atitudine de rugăciune, te vede înflorindu-i coapsele şi strângând-o cu putere în compasul braţelor tale. Femeia goală care simte atunci că poartă cea mai preţioasă rochie, că e regina balului intim şi că aude în fundal murmurele de admiraţie ale nopţii, ale lunii, ale întregii naturi- acea rochie de feerie şi de melodramă în acelaşi timp. Şi am teribilul sentiment al înfăţişării tuturor virtuţilor şi viciilor care, în speţă, se păstrează pentru a fi povestite, într-un separee elegant, atât la ceaiul de la ora cinci, cât şi la cafeaua din zorii zilei. Aceste vicii şi virtuţi îl prefac pe om în eternul necunoscut, iar pe îndrăgostit în l'eternel geloux pe graţiile acelei femei care nu-i e pe deplin încredinţă- pe care nu o poate poseda continuu cu trup şi suflet. Acest geloux a cărui logică pătimaşă nu trebuie să ni se pară absurdă pentru că ascunde în ea omul biruit de dragoste după atâta timp de zadarnică împotrivire!

Bat ceasurile care-mi readuc bucuria de te trăi, de a legăna în undele noastre toate reflexele naturii; această natură care ne şopteşte în complicitate, fără de pudoare, cuvinte pe care le îmbrăţişăm negreşit: "Ne-am înţeles pentru o bucurie necunoscută oamenilor!"
Mai aromat si mai personal aici

Zgomotul faimoasei lovituri de ciocan!

Faptul că reuşesc să văd nenorocirea câteodată, mă scârbeşte. Tot ce rămâne spus curge lacom în câteva cuvinte: "Te poţi lipsi de serviciile mele, dar îţi ofer prietenia mea!". Iată cum dau doi bani în momente de genul pe Quo Vadis, şi cumpăr scump Le Rire. Iată cum privesc grosolănia sorţii şi cum îmi amintesc neînfrântă de memorie de acea glorie carnală pe care o ridicam uneori deasupra tuturor gândurilor posibile.

Aş fi vrut să mă fi întâlnit într-un magazin; stând într-un colţ şi cercetând sclipirile unor ceasuri masive, să-ţi fi furişat privirea către acea femeie de la colţul opus care încerca nişte mănuşi lungi şi negre şi care privind-o, să te învăluie în plină trezire a spiritului, într-un fel de poveste erotică. Aş fi vrut să gust astfel din acele mici crime letale pe care ai fi simţit că le comiţi, acele delicte spirituale pe care atât de rar le laşi libere. Aş fi vrut, în acel loc, în acel moment, să confund cu o eleganta perversitate simţurile tale cu spiritul meu. Să te fi lăsat să-ţi imaginezi cum mâna aceea atât de mică îmi îngăduie să trântesc uşa în faţa oricărui bărbat devorat, oricărui aşa zis stăpân şi că, ascunzând în mine iubita cea mai pură, mi-aş fi răscumpărat izbăvirea prin dragostea ta, suportând bice amarnice şi porţi ale morţii. Te-aş fi învăluit doar privindu-te, ţi-aş fi început poveştile trupului meu, lăsându-te să-ţi imaginezi culoarea şi natura lor. Ţi-aş fi răsuflat dintr-o clipire caldă că cel ce mă vede şi nu se îndrăgosteşte de mine, nu va înţelege niciodată, nimic din iubire.

Există oare, chemarea celor mai frumoase ore, chemarea dragostei care să te facă să mi te arăţi? Ştiu că dacă te-aş fi privit în acel magazin, te-aş fi îndurat ca pe un zeu aducător de război şi nu de pace, odată cu tot măcelul nevinovaţilor şi totuşi, în voaluri presupuse, aş fi fost în stare să te implor şi să-ţi dăruiesc, conştientă fiind că propriu-mi vânt al sufletului îmi sugrumă în jurul gâtului eşarfa subţire şi parfumată. Privindu-te, aş fi simţit, prin manifestările tale, cum începi să-mi faci toate confidenţele pe care le ţineai ascunse, te-aş fi dorit negreşit!

Aş fi vrut să aud în continuare chiara străzilor pariziene şi nu zgomotul faimoasei lovituri de ciocan. Nu zgomotul realităţii, nu timpul şi destinul. Aş vrea să te aud cum îmi vorbeşti ca un străin, cum te porţi ca un bărbat care mă vede întâiaşi dată, aş vrea să ne fermecăm fără să auzim zgomotele, ci sunetele cântecelor noastre şi numai ale noastre. Aş vrea să ne re...cunoaştem!
Mai aromat si mai personal aici