Totalul afișărilor de pagină

joi, 22 septembrie 2011

Am nemurit



M-am aruncat de pe stâncă.
Am înghițit aerul și apa trupului tău.
Eram sus, zburam și, dintr-o dată,
pământul mi-a spus, zâmbind,
că nu mai pot să merg,
ci doar să mă târăsc goală
și despletită până
la tine.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 21 septembrie 2011

Morțile mele, din gând

Nu ți-aș mai spune iar despre iubire.
Cuvintele mi-ar usuca buzele, iar
sufletul n-ar mai știi să citească
rândurile fostelor poezii
cu parfum desuet.

Nu te-aș minți când știu că nici
tristețea n-ar putea să mă mai creadă,
și-aș vrea să beau lumină din pahar,
acel vin simplu, gălbui și amar al
nopților în care ne iubeam durerea.
Nuanțe evidente de uraniu vorbesc în
cor despre trecut, iluziile lor
nu sunt decât un biet alcoolic
stând în coate.
Și timpul, descheiat la cămașă
și foarte naiv, mă face să par
pendula iubirii, când eu nu sunt
nici om, nici vid, ci doar
femeie în haine virile.

Nu ți-aș mai spune despre el
nimic care să poată
să te mai uimească.
Știi... nu am mai întâlnit
până acum
pământ sau zeu care să nu cunoască
o poveste proastă...
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 16 septembrie 2011

În loc de poezie

Un adevărat regal de poezie- această coloană sonoră a acestui film absolument fascinant! Bucurați-vă simțurile!


Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 14 septembrie 2011

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 4 septembrie 2011

Ce gândesc (portretul meu la persoana a III-a )


Ea e o curtezană de pe vremea lui Marie Antoinette; nu trăiește în lumea ei și nu înțelege nimic din societatea care o înconjoară. Știe că Hristos n-a venit pentru ea și se consideră la fel de păgână ca Phidias. Mărturisește că nu s-a urcat niciodată pe Golgota ca să culeagă florile patimilor. Corpul ei rebel nu vrea să recunoască supremația sufletului, găsind pământul la fel de minunat ca și cerul și virtutea rezultatul corectării formei. Spiritualitatea nu a fost niciodată slăbiciunea ei, plăcându-i mai mult un trup antic sculptat decât o fantomă. Prețuiește trei lucruri: marmura, purpura și vinul- adică soliditatea, strălucirea culorii și aroma. Ele construiesc substanța visurilor ei, acelea în care caii albi nu sunt încălecați decât de tineri frumoși și goi, și în care nu există nici ceață, nici fum, în care totul radiază și strălucește. În visele ei, fiecare amănunt își lasă bobocul să înflorească, prinzând forme și culori viguroase. Printre pădurile întunecoase ale visurilor ei, apare și Diana, cu tolba de săgeți în spate și cu eșarfa în bătaia vântului, urmată de toată haita sa de nimfe.

Tablourile ei sunt pictate în câteva tonuri, devenind nimic altceva în afara unor basoreliefuri colorate, plăcându-i să-și plimbe degetele pe ceea ce vede și să pipăie rotunjimea contururilor până la sinuozitățile cele mai ascunse. Consideră dragostea ca pe o sculptură mai mult sau mai puțin perfectă, privind bărbații cu ochi de sculptor și abia apoi, cu ochi de îndrăgostită. A început s-o intereseze mai mult forma flaconului, decât calitatea conținutului, iar dacă i-ar fi căzut în mână cutia Pandorei, n-ar fi deschis-o. Îi place de Venus sculptată și de Paris- frumosul cu ochi antici, cu buze pure și ferm tăiate, atât de iubitoare și atât de îmbietoare la sărutat. Dacă ar fi bărbat, i-ar fi frică să-l lase de paj amantei lui. Și totuși, îi place mai mult pământul decât Olimpul pentru că îi place ca printre amanții ei să se numere mai mulți oameni decât zei sau decât regi. Ea este ca o scorneală modernă, fiică a disprețului creștin pentru formă și materie. Nu ascunde nimic, deoarece știe că pudoarea este făcută numai pentru cele urâte, poți s-o vezi în deplina ei goliciune, goală de tot și singură de tot, fără să-ți lase vreo impresie umilă sau fără să fie prea mândră pentru tine. Pentru că ți se uită drept în față și nu-și îndreaptă niciodată ochii spre cer...


Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Ce gândește (portretul lui la persoana I )


Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

vineri, 2 septembrie 2011

Răspund dilemelor unui tânăr


„Te iubesc!”, îmi zice el, brusc, pe nerăsuflate, ca și cum a scăpat de cea mai grea povară. O, nu, nu, dragule, tu nu mă iubești, ia-ți cuvintele înapoi până nu mă simt ca o hoață căreia i-a reușit jaful, dar care, în sfârșit se căiește. Normal că nu mă iubești, doar îți lucesc un pic mai mult ochii decât de obicei, simți un ușor magnetism și suferi de un început de fascinație. Atâta tot! Asta se numește îndrăgosteală, iar dacă e s-o luăm așa, îți mărturisesc că și eu sunt îndrăgostită de tine. Așa cum sunt îndrăgostită de multe altele de pe lumea asta și așa cum pe foarte puține ajung să le iubesc. Știi cum e să îți lași toată ființa pe mâna celuilalt, să ignori orice regulă, să faci orice compromis, să calci în picioare, să plângi pentru cât poți să simți, să visezi și să nu te mai suporți decât lângă celălalt, să fii ușor nevrotic și mereu palid, mai bolnăvicios și totuși, cu o aură mai strălucitoare ca niciodată- asta înseamnă să iubești, dragul meu. Să cazi și să faci să-ți cadă toată pasiunea la picioare, să te întrebi de ce nu-ți pasă de nimic, așa cum obișnuia să-ți pese, să te uiți în oglindă și să vezi cea mai frumoasă slăbiciune a omului cum se desfășoară. Sunt fericită că iubesc, așa cum ți-am zis, dar nefericită că mi-am descoperit, ori că mi-am lăsat descoperită această mare slăbiciune. Of, și cu mine într-adevăr, n-ai decât două șanse- e demonstrată treaba că, orice relație de-a mea ajunge fie la iubire, fie la ură-cruntă, câteodată și amândouă în tandem. Nu ți-ai dori o așa nenorocire.

Sunt învățată să nu plutesc, să nu accept ceea ce e călduț, să merg către extreme, fie că ele mă fac dezirabilă sau indezirabilă. Nu mă poate îmblânzi nimeni, cel puțin în aparență. Să-ți recunosc că este cineva căruia i-a reușit, ar fi în zadar pentru că nu voi vrea să-ți fac cunoscute datele problemei. Iar tu, tu ai impresii. Dintre cele mai naive, e adevărat, dar sunt tare roditoare și delicioase, analizându-le. Mi-ai pus atâtea întrebări, aproape că doream să te laud, când mi-am dat seama că intru, fără să doresc neapărat, în mintea unui copil cu valențe de tânăr înțelept. Sigur că m-am oprit, n-aș fi vrut să-ți bântui somnul și să ajungi și tu să mă urăști. Uite, te las să mă iubești mai bine! (conștientă fiind că nu vei ajunge acolo), dacă îmi promiți că mă uiți imediat după convorbirea asta!

”De ce ai cearcăne?”, mă întreabă el. Pentru că mi le creez singură. Îmi place să am cearcăne, e un accesoriu care te arată mai afectat, mai profund, mai gânditor. Glumele mele sunt ușor nesărate, știu. Întrebarea ta e cel puțin bizară, mă gândesc că ar înfuria oricare altă domniță, și totuși pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ți-aș da ca motiv și că am câțiva ani în plus față de tine, dar, din nou, aș fi nesărată și cu un ușor gust amărui. Cred că am cearcăne pentru că mă tot gândesc, în ultima vreme, cum să distrug ceva. Cum să-l distrug silențios, fără pompă, cum să-l anihilez în șoaptă. Nu mă întreba ce, căci n-o să-ți răspund. De ce? Pentru că m-am săturat să scriu- n-o fac decât când sunt în compania lui Bachus, când zbor prin diferite straturi și substraturi ale imaginației narcotizată și când sunt îndurerată, nefericită. Dacă n-aș mai scrie, aș deveni instantaneu castă. Dacă n-aș mai scrie, m-aș opri la ordine, la regulă, la fericire. Știi că fericirea e cea mai banală iluzie, cea mai prototipică și mai îngustă speranță. Aș vrea să fiu acolo, printre ei, fericiții și să surâd tâmp în timp ce-mi strig fericirea. Dacă scriu, îmi alimentez furia și nu mi-o descarc- așa cum s-ar zice- devin tenebroasă și iată, pentru unii, o adevărată intrigă, ca să nu zic ciudățenie. Ce te atrage la mine? ”Ești altfel.” Pe naiba, sunt mai ”la fel” cum nu se poate... Sunt o Pandoră, ca toate femeile, și o capricioasă. Mi-e drag de viață și mi-e frică de mine însămi. Sunt ca iepurele și umbra lui, numai că umbra mea am lăsat-o acolo unde mi-am lăsat și iubirea, și singurul aspect de care mă mai înspăimânt e propria persoană- așa goală cum a rămas. Răsună cel mei înfiorător ecou în mine, de nenumărate ori, infinit aproape, greu de suportat zilnic. Am deci, propria mea melodie- ecoul goliciunii mele interioare. Și totuși, în fiecare zi mă îndrăgostesc și sunt conștientă de asta, față de majoritatea oamenilor care nu știu să se oprească o secundă și să-și dea seama că au fost un pic îndrăgostiți și azi. ”M-am îndrăgostit de Paris și de Provence”, ”M-am îndrăgostit, ca o tribadă, de Marie Antoinette”, mă îndrăgostesc constant de anumite chipuri pe care le văd, evanescente, desigur, dar care pentru o secundă, ajung să mă hipnotizeze, de anumite staturi și mișcări, gesturi și atitudini, de ochi, de anumite buze, de ticuri, de râsete, de plânsete, de culori pe care nu ajung niciodată să le iubesc. Toate schimbătoare și trecătoare, așa cum e dragostea, în general. Nu face greșeala să asemui dragostea iubirii. E altceva. Tu nu mă iubești, deci, tu ești fascinat, pentru o secundă, apoi îți va trece și mâine te vei îndrăgosti de alți ochi, mai nu-știu-cum.

Nu vrei să ajungi să iubești pe cineva despre care știi că nu mai poate iubi așa cum a făcut-o odată, care ți-a mărturisit că nu are inima la ea, nici în poșetă, nici în torpedou. Nu o voi avea decât într-un singur alt trup pe care mi-l voi atribui si al cărui suflet îl voi iubi toată viața. Nu pot exista mai mai multe persoane pe care să le iubesc așa, ar fi o crimă, omucidere curată. Deci, ai tot dreptul să te îndrăgostești de mine, și tot spațiul să te deziluzionezi. Poți să mă și iubești- atâta vreme cât te voi face să mă uiți imediat după convorbirea asta...



Mai aromat si mai personal aici