Totalul afișărilor de pagină

Se afișează postările cu eticheta tu- vinul si veninul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tu- vinul si veninul. Afișați toate postările

luni, 5 martie 2012

Trebuie să-ți deridiculizezi numele

Când o femeie privește un bărbat dormind, se întreabă cum o să-l poată distruge mai bine. Sfârșitul unei nopți- îți privești trupul plin de țepi sfâșiat de țepii celuilalt... goliciunea tristeții!

...

Avem vieți care par în întregime scrise de numele tuturor femeilor sau al bărbaților care ne-au animat clipele. Mi-e teamă ca o sa mă repet sau că o sa reuşesc să schiţez mai degrabă un profil psihologic în loc să scriu liber, fără de teama clişeelor. Totuşi, oare nu teama faţă de fericire explică toate gingăşiile şi toate bădărăniile, toate declaraţiile derutante şi cele mai radicale schimbări!? Trebuie să-mi folosesc a doua faţă atunci când mă arăt interesată să-ţi vorbesc; faţa de şarpe, curat melusiniană care-mi îngăduie să te înţeleg. Faţa aceea căreia i se citeşte cruzimea în rărunchiurile fiecărui rid şi care nu dă socoteală decât unor zei ascunşi: chip farsor, sfidător, dispreţuitor şi finalmente, răzbunător. Şi te-aş invita la dialog, pe tine, prieten al meu pe care-l iubesc cu tot cu urile tale şi cu mizeria ta, cu tot cu furia ta care ajunge să fascineze absurdul. Te simt mai şovăielnic ca niciodată între două destine diferite, mai slab, fiindu-ţi aproape tot atât de frică să râzi pe cât îţi e de eşec. Şi dacă ar fi să am un rol în viaţa ta atât de abracadabristă, ar fi acela de a-ţi dezvălui prin privire câteva aspecte ale tine-lui derutător, încordat şi dureros, ale bărbatului care se teme de fericire.

Ştiu că pentru mine "întotdeauna" a pornit de acum aproximativ un an şi că de atunci această veşnică măsurătoare a timpului mi-a transformat viaţa într-un precedent de legende. Voi fi întotdeauna precedată de aceste legende, eu- adoratoarea teatrului, eu- cea care plânge de fiecare dată când vede "Viaţa boemei"- ajung să am un rol în propria ta viaţă. Unul de scamator, ar zice lumea, unul de sufleur, sau de recuziter- şi niciodată nu-ţi voi îngădui să mi-l faci principal. Iubesc să văd din separee cum se desfăşoară piesa, s-o aplaud sau să arunc cu roşii, să citesc nefericirea pe chipul dragului actor sau să-l ajut să culeagă nonşalant laurii prestaţiei lui. Actorii blestemaţi(cumva, legendele îmi spun că şi eu fac parte din categoria lor) trebuie să rămână blestemaţi; dacă sunt binecuvântaţi, nu mai sunt actori, sunt doar oameni...

Am întrebat pe un bătrân în urmă cu cinci ani, ce m-ar sfătui să fac atunci când o să am douăzeci de primăveri. Mi-a răspuns senin, fără să se arate gânditor: "Copilă, dacă întâlneşti un băiat frumos, iubeşte-l!" Şi am întâlnit atâţia, unii frumoşi, alţii speciali, pe care i-am iubit diferit, dar nu plenar. Îmi dau seama abia acum că "întotdeauna" mi-a fost frică de legături şi că fiecare astfel de dragoste e o cupă de amintiri din care azi nu mai am chef să beau, nu am chef s-o sparg, nu am chef s-o deretic. Tu ai fost ultima cupă din care încă mai iese un abur parfumat de regrete, curiozităţi şi vin, un abur negru, ca sufletele care şi-au consumat instabilitatea acolo. O cupă pe care aproape în fiecare seară o transform în iarbă proaspătă şi-n ură.

Spuneam că schimbările radicale reprezintă teama de fericire. Se pare că amândoi suntem laşi şi dezertori şi totuşi, mi-ar plăcea să te privesc măcar o singură dată dormind...
Mai aromat si mai personal aici

luni, 20 februarie 2012

Cândva am procreat iubirea!

Cândva am dansat împreună. Mi-am amintit de curând asta. Acum zâmbesc, atunci mă îndrăgosteam. Mi-ar plăcea să-mi amintesc și melodiile, dar nu știu altceva decât că ele erau un simplu ecou care murmura o invitație. O provocare pentru două trupuri pregătite de joc, de priviri, de erotism. De două ori am dansat- atunci când te-am ispitit și atunci când m-am lăsat ispitită. De nenumărate ori am făcut dragoste dansând, deloc stângaci, deloc inhibați de vreun anume ritm sau de anumiți pași...

De câteva ori ți-am dansat. M-ai adulmecat, eu m-am jucat. Umbrele trupului meu tremurate de flacăra unei lumânări topite, te îmbătau, fiecare unduire te făcea să șoptești. Etta James, vin și o piele arămie, spontan și spumos. Mâinile îmi alunecau prin părul despletit, se jucau cu fiecare buclă. Eșarfa de mătase îmi îmbrăca și-mi dezbrăca dunele trupului, amăgindu-te, chemându-te. Și tu dansai cu mine, în gând, în vis, închipuirile tale păliseră demult în fața realității mele. Eram acolo, caldă și copilă, rece și femeie, cu toate voluptățile minții și sufletului meu care șlefuiau priceput un trup aidoma lor. Mă respirai, te cuceream- mă îndrăgosteam și te uram.

Cândva am dansat împreună! Păstrează ultimul nostru dans pentru atunci când ne vom reîntâlni în vis, acolo unde trupurile nu se urăsc așa cum se urăsc astăzi și unde mințile încă tânjesc după profunzime și nu după consum. Acolo unde încă mai vrem să dansăm fără să știm cum să dansăm de fapt!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 16 ianuarie 2012

Refaire l'amour!

Și, dincolo de orice prolog, undeva în cuprinsul oricărei cărți te va izbi apariția insolită a unei mirese care, cu voalurile în vânt se va așeza la masa la care stai rătăcit în gânduri și îți va bea tot paharul de alcool, încheind cu un râs năpraznic lungul șir de înghițituri. Te va săruta și-ți va spune cu o răceală olimpiană: Ești un mag, de bâlci și de paradis!
.........


Și cuprinsul nu înseamnă decât asta, atunci când și iubirea înseamnă preocuparea de a ne supraveghea unii de alții, de a ne suspecta, de a ne judeca și de a ne exclude. Tragic Cerber! Întâlnirile răscolitoare, care aveau acel aer misterios și elegant, s-au despărțit la colț de lume, undeva în suburbiile pământului, undeva în răcoarea ungherelor și-n umezeala bolnavă a unui suflet care-ar mai fi vrut să pătimească în continuare. Dar acest suflet, în acelși timp libertin și ipocrit, insulta preoții pe stradă, dar credea în iubirea pasională, în amorul nebun și refuza orice servitute. Un impostor care-și găsise oglinda. Dintr-o dată, lumea era mai bogată cu două suflete impostoare, cam exhibiționiste, cam provocatoare, două suflete îmbrăcate în haine de ecleziast doar de fantezie. Eva, șarpele, lumea- făceau parte din confesiunile lor demoniace, în care singurul ateism era frica revederii după atâta amar de depărtare. Tea for two, strigă oglinda în timp ce o privești. Îți mărturisește sincer că nu vede niciun rost în a plictisi lumea la nesfârșit, chiar dacă ești femeie. Oglinda evită plictisul reciproc, îi e frică de începuturile care pornesc din mijlocul poveștii și va da întotdeauna mâna cu dușmanul, chiar dacă acea mână e rece și lipsită de viață.

Decorurile sunt simple în lumea sufletelor impostoare: perne, lămpi, covoare de rogojină și un fonograf care să plângă senzualitatea jazzului , se citesc poeme și se face dragoste, se plânge fără lacrimi și se râde în clinchete asurzitoare, se bea orice fel de otravă și se ascultă sângele cum umflă trepidant venele, atingerile își uită scopul erotic, pielea se înfioară și se scrijelește la prima șoaptă, dinții se lasă ascuțiți și limba asprită de șuierături veninoase, iubirea în semiletargie, exaltare și fervoare- timpi numărați separat și atât de puțin împreună, timpi în care au visat și s-au iubit fără să-și atingă vertebrele sau negreala sufletelor. Câteodată încetau să mai creadă în nemurire, câteodată blestemau visele, câteodată își udau uscăciunea depărtării cu alte suflete, cu alte decoruri, cu alte otrăvuri. Și oglinda renunța treptat să mai creadă, nu voia să mai știe, cânta versurile care i se gravaseră în ultima vreme pe suflet: J'ai reve tellement fort de toi, J'ai tellement marche, tellement parle, tellement aime ton ombre, qu'il ne me reste plus rien de toi. Și dacă undeva în alt colț de lume, într-o altă suburbie a pământului, într-o altfel de răcoare a ungherelor, epilogul reface iubirea, ca în basmele în care toți proștii cred, atunci oglinda nu mai are decât să mărturisească sufletului ei pereche că-i e frică, teamă, că fuge de începuturile cuprinsului... Suflete impostor, călăuzește-ți sau cruță-ți celălalt suflet impostor!
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 21 decembrie 2011

... în timp ce restul lumii tace

Se deschid obloanele sufletului. În lumina drapată a nopții, o răcoare parfumată își face cărare până pe pielea mea. Mi-e somn și mi-e dor să te visez, așa cum te visez mereu când dorm lângă tine. Mâinile lungi și palide aprind cu nesaț un tutun bine bătut din pipa de lemn pe care am lăsat-o zăcând lângă divan. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce fuge ca-ntr-o cursă de cai sălbatici către tine. Și sângele îmi arde, dar, leneș, curge ca printr-o țeavă ruginită, îi simt fiecare alunecare, ca un șarpe abia trezit, în căutarea prăzii. Venele îmi pulsează și se reliefează înfricoșător, ca și când ar fi gata să spargă epiderma fără nicio remușcare.

Se deschid obloanele sufletului. În margine de divan îmi așez trupul ca pentru recunoaștere, în zgomotul minții și-n liniștea nopții, în momentul în care toată ceata de îngeri deschide aprigul război cu demonii acestui suflet. Pătat, dar fără regrete, rece, dar cald ca o piatră încinsă. Și închid ochii și mă trezesc cu o grimasă care vrea să semene cu un zâmbet. Satisfacție, încredere, dorință, deplinătate și mândrie. Răutatea și otrava verde care mi-au îmbrăcat inima cum strangulează lichenii trunchiurile copacilor- ele mă fac să zâmbesc. Să fumez tutun tare, să crispez aerul din jur cu voalurile unui fum murdar, care pe mine mă purifică. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce restul lumii tace.

Se deschid obloanele sufletului ca să te primească, simplu, fără așteptări, fără speranțe. Se deschid ca să-l poți îmbrățișa din când în când sau să-l strângi cu puterea unor brațe pe care le sărut ca și când le-aș vindeca de răni. Zâmbesc crud, nu mi-e teamă, zâmbesc pentru că după tine va rămâne șocul acela fericit despre care-ți spuneam, după ce plec, înainte să vin, în timp ce mă iubesc cu tine... O constantă frumoasă, neașteptată care-mi demonstrează că sunt om și că otrăvurile verzi se pot distila cu acest fel de dragoste pe care n-o pot explica. Și dacă e pur și simplu instinct, atunci prefer să-l trăiesc decât să-l analizez în detaliu, și dacă e pur și simplu fericirea pe care o găsești în zâmbetul altcuiva, atunci prefer să fumez și să închin pahare decât să întreb ”de ce?”.

Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce tu îmi mângâi și-mi săruți trupul cald...
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Adagio in G Minor

Caută-mi trupul în altă femeie, adaugă-i muzica
pe care obișnuiam să ne iubim, înneac-o în durerea
dorului de mine și uită-mă iubindu-te cu ea!

Ascultă-i tocurile cum îți izbesc pieptul
așa cum numai eu știam să fac, miroase-i părul
și atinge-l și mușcă-mă iubindu-te cu ea!

Nu te opri la margine de sân, ci strânge-l
cu puterea urii către mine, sărută-i pielea
ca-ntr-o amintire și simte-mă iubindu-te cu ea!

Servește-i seva vinului din noapte, arde țigara
în brațele ei, sărut-o, povestește-i despre mine,
atinge-mă, iubindu-te cu ea!

Pe buze noi poți să-mi ghicești aroma, s-o bei
și să transpiri visând, iubitule
eu nu-ți mai sunt demult...
Acum tu ții la piept cu remușcare alt trup
pe care
știu că-l vei iubi curând,
durerea vine de la sine
când îți șoptesc că vreau doar să mă uiți
iubindu-te șiret cu ea,
în timp ce
te urăști cu mine!
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 14 septembrie 2011

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 31 august 2011

Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 24 august 2011

Locuitor al cuvântului meu




Strânge-mă, iubitule, de mijlocul
cuvintelor mele spuse prea
repede, prea simplu.

Fă-mi-le orchestra propriilor gânduri
rupându-se în ecouri ca oasele
propriei inimi care ți-ar spune
câteodată cuvinte de dor,
sau de iubire, dar care uită
s-o facă atunci când știe
că timpul i-ar număra mai
degrabă atingerile,
decât vorbele...
Mai aromat si mai personal aici

Umed, rece și aproape (că) vin





Adu-mi vin și un pahar de neliniște!

Trage obloanele peste zilele
sufletului tău și fă din el
noapte, grea si drapată ca o
catifea, impură ca rubiniul
vinului rămas pe buzele mele.

Sparge paharul în care s-a amprentat
fumul fostei noastre patimi
și lasă-mi numai neliniștea...
necunoscutei pasiuni!
Mai aromat si mai personal aici

Somnolent, te pierzi

Îți ating pielea ca pe sunetul pe care
tristețea îl lasă în glas- un saxofon
stins între
pasiune și poezie,
între durere și amor. Te ating
în somn, în timp ce tu visezi
picăturile ploii mele cum
îți inundă cuvintele,
jurămintele și rugăciunea.

Îți spun: ”Iubitule, păcat că
nu mai cred în iubire!”
Îmi spui: ”Iubito, lasă-ți ploaia
să cadă peste mine!”

Îți ating pielea ca pe singura iubire
în care mai cred; o prefer ca pe
o zi simplă și caldă, ca pe un zbor
pe un cer curat, ca pe gustul
vinului din același pahar, ca pe
saxofonul în care cred mai mult
decât într-o rugăciune
sau într-un jurământ
lăsat în patul
iubirii noastre.
Mai aromat si mai personal aici

marți, 16 august 2011

Bătăi și bătălii (ale inimii)

Câteodată mă miram de tine. Cum
zăboveai pe treptele neînchinate
ale umerilor mei, cum te pierdeam
și te regăseam în neiubire. Te
vedeam abandonat visului nostru
cu muritori.

Nu-ți voi spune niciodată alte
cuvinte, decât acelea care să te
facă să visezi că ești treaz,
întemnițat de buzele mele...
prea șoptitoare. Nu-ți voi făgădui
niciodată vreun adevăr despre
neiubirea mea. Sau despre disperarea
erosului născut în bătaia inimii
care s-a auzit imediat după
bătaia curată a inimii tale.

Nu. Nu-mi voi trăda mirarea
sublimei tale zăboviri, regăsită
în neiubire. Te voi pierde în
fiecare zi ca să am un motiv
să mă întorc în visul în care
muritorii nu cunosc nimic despre
iubire,
dar iubesc!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 14 august 2011

Verde crud și câteva cuvinte

Erau sunetele care șchiopătau
între noi. Sau muzica unei lumi
neauzite. Era timpul care își visa
orele
prinse în hora spațiului
înălțat între noi. Era gândul_
mai rău decât un prădător,
mai fraged și
mai înfometat
decât un prunc.
Mai vinovat decât nevinovatele
cuvinte care sfidau timpul,
viața, moartea și credința
și își jurau_
într-o neliniște erotică_
iubirea trupurilor și,
în taină,
regăsirea.
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 12 august 2011

Indecența uitată în cuvinte




Purtam la gât
o nestătută trestie de
credință întru tine...
ce leneș pleci acum
crezând, cu o atâta
voluptate, că mă lași
pe brațele unui visător!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 8 august 2011

Mărul a fost Portocal? Eu am fost Regina?

Vino din nou la masa mea și spune-mi, cu același aer condescendent, dacă mă mai arăt la fel de vie în visele acelea cu împărați și cu sărmani. În visele care ne trimiteau fie prin cvartale rigide, fie prin curți regale îmbrăcate în brocart și moar.

Uneori, lipsa timpului intim mă poartă prin toată voluptatea timpului proscris efemerității. Sunt prea caldă ca să nu îți fi rămas încă în vene și prea departe ca să nu te incit să mă închipui. Acolo, în visul tău iridescent, acela care pare că îți colorează nopțile, eu mă topesc în forme bine cunoscute, în miresme sălbatice și înțepătoare, în arabescurile jocurilor noastre. Știi vinul acela de Xeres rubiniu? Pătează teribil. Străpunge oricare țesătură, din damasc sau din linou și-i însângerează fiecare fibră a materiei, reducându-i luxul la o banală sugativă înmiresmată. Cu miros puternic de vin, dulce și abia călcat de tălpile fecioarelor. Așa rămân eu. Fie în vise, fie pe piele, fie în inima cuiva. Nici vie, nici veștedă, ca un simulacru care ridică o întrebare banală- aceea de a fi sau a nu fi (reală, valabilă, tangibilă, totală, disponibilă pentru un singur om).

Mă întrebam dacă ți-am pătat visul și dacă apar în cel cu sărmani sau în acela luxuriant, seniorial, cu împărați și regine?! Mă întreb dacă te-ai gândit vreodată la cum arată masa mea de joc- dacă e din lemn lustruit de cireș, ori de cedru, dacă se rezeamă în fier frumos forjat sau în nuiele, dacă are piese mari, impunătoare, ori discrete, ca o lumină spectrală. Și mă mai întreb dacă știi cum arată Ea, cum arată El, cum e cursul istoriei jocului și dacă decorurile, cândva inviolabile, nu s-au transformat, subit, dintr-un defetism necondamnabil, într-un trist theatrum mundi? Mutăm cu toată voluptatea strategiei noastre, sau mutăm doar ca să practicăm? Bem vin pentru că ne e sete sau pentru că vrem să-l degustăm, întâi încet, cu precauția unui debutant și apoi cutezător, cu temeiul unui fin connaisseur?

Vino din nou la masa mea și nu-mi spune cum să mut! Te invit să-mi spui doar să mut, de dragul tău și în cinstea ta, iubitule! Soit-il mon premier desir!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 4 august 2011

Dedesubtul nopților de dragoste


Pe chipul tău, degetele mele citeau, parcă
inscripții scrise în ebraică. Uneori, întorceam
mâna și te simțeam respirându-mi
încheietura albă. Gura, cu buzele
aproape imateriale, aluneca
de-a lungul venelor în care
sângele îți trepida agitat.

Timpul trecea, iar eu mă scurgeam

ca un ocean de lavă topită parțial
într-o formă umană, încet, peste
trupul tău. Am învățat zile întregi
parfumul acela pe care îl voi recunoaște
și în următoarea reîncarnare. Iar buzele,
în nemișcarea lor, îți forțau inima
să lovească gratiile pieptului, caligrafiind
apoi, minuscule hieroglife prin care
te descriam ca pe ultimul bărbat
de pe pământ.

Când valurile își pierdeau amplitudinea,

căutai să-ți asculți inima care cerșea odihna.
După o vreme, cu ochii închiși, sărutai buzele
care îndelung te-au dezmierdat și căutai trupul
spre care, uneori, tânjeai cu atâta
deznădejde.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 3 august 2011

Dinamica îngerilor






M-ai desfăcut în două părți
ca să iubesc și cerul și pământul,
și gura și piciorul,

și-apoi să-mi fac un cuib
la mijloc_
pe ciocul mic al păsării Colibri_
ca să iubesc și zborul!
Mai aromat si mai personal aici

Iată-ți exilul


Trec o punte_
de la o tâmplă la alta,
de la un ochi la altul,
de la un vis la visuri.

Te-mbrățișez în gânduri,
pe pleoape,
în somnuri.

Acolo mi te țeși,
în sfori, în lemn, în piatra
fiecărei tâmple,
fiecărui ochi,
fiecărui vis.
Mai aromat si mai personal aici

luni, 1 august 2011

Rugile depărtării...


Iubește mâinile și ochii și
iartă-le dac-au fost clipe în care
n-au știut să-ți spună, în care
n-au putut să-ți dea
atât cât ar fi vrut,

atât cât poate, dorul,
le-o cerea!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 25 iulie 2011

Amorata (Jurnal de călătorie) ultima parte


Vrând să intru pe poarta curţii hotelului, m-am oprit consternată în faţa priveliştii care mi se dezvăluia. Nu mi-am închipuit nicio secundă, în momentul în care am păsit pentru prima dată în acea curte plină de chipuri ascunse, că păşesc într-un adevărat decor calaveresc, fără nimic cosmopolit în el, întins cât o imensitate, spartă în mijloc de o fântână arteziană incredibil de mică pentru cât spaţiu era. Ei bine, acea mică fântână culegea cele mai limpezi şi mai susurătoare ape care ar fi putut crea un asemenea ecou cristalin în toată întinderea aceea de piatră, cărămidă şi de fier. Nu recunoşteam nimic din ce lăsasem în urmă, cu câteva ore mai devreme. Mulţimea dispăruse, lăsând loc proaspetelor perechi care-şi plimbau trupurile amorţite de-a lungul şi de-a latul curţii. Părea mai degrabă o piaţă medievală, frumos şi romanţios luminată, împrejmuită de falnicii ulmi străvechi şi de magnoliile cochete. În aerul fumegândă a dragoste şi a linişte, a confesiuni şi a înţelegeri, a necunoscut şi a miraculos aproape, încă simţeam mireasma plăcută de mere caramelizate şi de punci cu rom. Încă speram că, pe undeva pe aproape, va fi trebuit să găsesc un colţ în care un comerciant cu chip de clovn îmi va fi oferit un măr înmiresmat şi un punci delicios. Eram atât de acaparată de acea scenă în mişcare, acel teatrum mundi spectaculos în dinamismul lui specific, încât, în momentul în care amicul care mă escortase cu seară în urmă la carnaval a venit din spate şi m-a strâns de talie, eu am tresărit în aşa fel încât, în nicio o secundă reuşisem să ajung la doi metri de el şi să şi plâng de spaimă şi de ciudă. Hohotele mele de plâns( aşa fac atunci când încărcătura sentimentelor mă copleşeşte) se înmulţeau cu hohotele lui de râs, fapt care mă enerva teribil şi care m-a făcut să-i arunc câteva lovituri de pantof pe braţe. Tot mai târziu aveam să observ că îi lăsasem omului urme clare şi vinete ale tocurilor mele pe piele.

Am depăşit cu brio momentul, luându-mă în braţe ca pe un copil şi râzând în continuare de starea în care mă aflam- fizică şi psihică. Arătam, ce-i drept, ca după o noapte lungă, prea lungă ca să mai fie şi povestită. Văzându-mă într-atât de răvăşită, tipul m-a întrebat, foarte convins de ceea ce spune : "Zi-mi, povesteşte-mi despre noua ta cucerire! Cum te-ai distrat?". Tot ce spusese avea pentru mine două înţelesuri: ori reputaţia mea era într-atât de covârşitoare, ori eu arătam intr-atât de mândră, falnică, satisfăcută şi euforică încât omul să fie atât de sigur că nu se înşală. M-am amuzat atât de tare, încât i-am povestit pe îndelete nu despre o singură cucerire, ci despre două- un italiano verro şi un prieten de-al lui, grec! Sigur că simţeam nevoia unor aplauze interminabile pentru magnificul meu talent de actriţă şi de autoare, asta pentru că amicul meu rămăsese surprins, invidios şi de-a dreptul convins de povestea mea, de trăirile pe care i le exprimasem, de cât de ravisantă eram. În timp ce eu îi povesteam toată piesa asta de teatru, nici nu realizasem că străbătusem curtea descrisă ceva mai devreme şi că ajunsesem în faţa unei grădini. "Iată şi grădina. Tu cu siguranţă că nu ai ratat flirtul, dar dansurile, concursurile şi artificiile de aici din grădină, sigur le-ai ratat.", îmi spunea el, cu un uşor sarcasm compătimitor. Nici nu mă interesa, atâta timp cât puteam să văd acum, nederanjată de mulţimea strânsă ca la coridă, toată splendoarea acelei grădini- acelui nepreţuit spaţiu, verde-crud amestecat cu penumbrele zorilor şi licăririle roşiatice ale lămpilor care sălăşluiau pe fiecare bancă. Era un spaţiu idilic care, în mod obişnuit mi-ar fi provocat greaţă, dar iată, în acel moment nu-mi doream decât să-l îmbrăţişez. Erau suple şi veridice toate acele cupluri de tineri care-şi petreceau idila în acel spaţiu, păreau serafice şi în acelaşi timp purtătoare de cele mai perverse şi defăimătoare gânduri, toate transmiteau un erotism inspirant, unul teribil, pe care realmente îl resimţeam, îl rememoram şi îl invidiam, ducându-i dorul şi reamintindu-mi de tine. Am început să mă plimb cu amicul meu prin acea grădină a Edenului pământesc, m-a cuprins de mijloc şi am savurat în tihnă culoarea şi sunetul paşilor noştri, urmându-i pe ai acelora ai libertinilor magici în toată crăţenia crepusculului dintre noapte înstelată, prea înstelată şi zori puri, prea puri. Mă simţeam blestemată şi fericită în acelaşi timp- că nu erai acolo, cu mine, dar că te simţeam în toată fibra trupului meu, în toată ceaţa şi minunea minţii mele- era jocul cu afecţiunea- mă simţeam blestemată precum corzile unei harpe şi fericită precum harpistul care-şi trece degetele peste ele. O senzaţie narcotică a jocului cu afecţiunea.

Câtvea ore mai târziu m-am trezit într-un spaţiu cunoscut, învelită stângaci cu un cearşaf pe divanul din balconul meu. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo, cert e că mă dureau membrele, mă străpungea pielea, mi se închideau ochii, iar capul... capul mi se învârtea ca cel mai de nestăpânit carusel. Mă simţeam bicoloră, aveam un gust sărat şi dulce în acelaşi timp, eram de-a dreptul şi fără dubii, mahmură şi răvăşită. Apa rece a duşului parcă m-a tăiat. Mă simţeam scăpată de o imensă povară în momentul în care m-am văzut fără ţinuta pe care o purtasem 12 ore. Mi-am luat o rochie scurtă şi vaporoasă, mi-am prins părul şi mi-am atârnat nişte ochelari de soare de nas, coborând în derivă holul ca să ajung la lift. Tot ce visam era o cafea amară, de nebăut, un şezlong comod şi un pachet generos de ţigări. La terasa hotelului, toţi prietenii mei erau în plină desfăşurare al aceluiaşi plan ca şi mine. Toţi cu ochelari şi cu râsete ruşinoase, cu poveşti credibile sau incredibile în buzunar sau în portfard vizavi de noaptea trecută, cu un rând de cafele de un negru bolnav şi cu ţigări care-mi miroseau atât de ademenitor că-mi venea să mă scald în dansul fumurilor amestecate a şase turci regăsiţi după "război" în cazarmă, veseli că au scăpat cu viaţă şi cu amintiri speciale.

În mai puţin de trei ore aveam să fim deja în avion. Am profitat cu nesaţ de tot luxul comod al acelei dimineţi şi de mai noua mea statură de cuceritoare. Până şi eu eram predispusă la glume de genul şi le dădeam apă la moară spunându-le că dacă alţii din istorie n-au reuşit s-o facă, eu am reuşit să unesc într-o noapte trei popoare diferite. Eram într-atât de amuzată de succesul poveştii mele, încât aproape că mă convinsesem şi pe mine. Sigur că, în definitiv, toţi veniseră cu poveşti de vitejie de tot râsul şi de tot penibilul. Atmosfera atât de blândă mă făcea să regret numărul zilelor care, ce-i drept puţine, trecuseră ca Orient Expresul şi acum aveau să se sfârşească. Înţelesesem atât de multe din acest periplu, descoperisem renunţarea, frumuseţea şi speranţa, îmi redobândisem visele şi demnitatea pe fondul unor bucurii juvenile, dar clăditoare şi frumoase. În timpul care-mi mai rămăsese până la plecare, mă hotărâsem să calc pragul unui magazin de antichităţi pe care-l zărisem cu o zi în urmă şi să-mi cumpăr un cufăr. Plecasem de la hotel hotărâtă să-mi cumpăr neapărat un cufăr, nimic altceva! Magazinul acela de antichităţi, de care m-am şi îndrăgostit, purta toate nevăzutele în el, din cele mai diferite epoci, mirosea a carte veche şi a porţelan lustruit, a lumânări arse şi a cedru şi era destul de cochet, dar în acelaşi timp, pentru faptul că era micuţ, părea un adevărat bazar înghesuit şi şifonat. Cu atât mai mult îmi plăcea acea dezordine, acea lipsă de snobism şi de etichetă. Am plecat de acolo cu o magnifică bijuterie de cufăr, de dimensiuni medii, dintr-un preţios lemn de santal, sculptat original şi aerisit. Acel cufăr a însemnat simbolul Renunţării. A însemnat preţuirea momentelor care au fost, păstrarea lor într-un spaţiu drag, dar şi depozitarea, împăcarea şi închiderea cufărului cu amintirile frumoase sau dureroase pe care le strânsesem până atunci. Aveam să preţuiesc acest cufăr pentru însemnătatea amintirilor din el. Fără acele amintiri, n-aş fi reuşit să te găsesc pe tine, iubitule, pe tine, cel care mi-a arătat adevăratele mele vise şi adevărata mea bucurie a vieţii.

M-am întors acasă deci, cu un alt halou, unul stigmatizant care mi-a reconstruit, cumva viaţa. Te vreau pe tine, dragoste, ca pe un anotimp oarecare, unul care vine şi care pleacă, unul care nu mă îmbolnăveşte sau îndurerează, un anotimp pe care l-aş simţi, cu toată candoarea şi intensitatea lui, într-o oarecare noapte, şi apoi l-aş părăsi pentru alte câteva nopţi de singurătate egoistă, de intimitate nedivizată. Asta sunt, asta vreau... să alerg lumea, s-o recunosc, s-o scriu, s-o citesc, s-o trăiesc autonom, într-un matriarhat atât de cunoscut ca independenţă, s-o iubesc când vreau, cum vreau, fără să mă certe, să mă întrebe sau să mă caute soarta în momentul în care sunt cu tine, iubitule, şi doar cu tine!

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(Fine)

Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VIII parte


Adormisem pe banca aceea mai bine de două ore. M-am trezit speriată la gândul că ceva mai necugetat şi mai periculos nu putea să mi se întâmple în vacanţa aceea, decât să adorm pe o bancă, într-un oarecare punct al oraşului, noaptea. M-am ridicat anevoie, ceasul arăta câteva minute trecute de patru dimineaţa. Nu mă gândeam la nimic, nu voiam nimic, nu ştiam nimic, în afara faptului că nu păţisem nimic, iar decorul era acelaşi, la fel de pustiu, la fel de tăcut. Într-un extaz înfundat, am începu să râd la gândul că oricine şi-ar putea lăsa maşina descuiată zile întregi în acel oraş, fără să-i nutrească vreo spaimă. Încă aveam în minte urme de vin, de tine şi de lume. Încă pluteam şi mă gândeam, cu o oarecare tristeţe, că timpul devine limitat. Că mai aveam câteva ore de respirat în oraşul Renunţării, câteva ore pe care doream să nu le pierd, aşa cum făcusem cu noaptea ceea. Am decis să mă întorc la hotel. În timpul ăsta, tot ce-mi trecea prin minte era o propoziţie- una dintre minunatele propoziţii ale lui Eliade care şi-a început o carte aşa de simplu şi de savuros- "Nici nu ştiu câţi ani am!"- exact ideea asta o aveam, plecasem de pe bancă fără să vreau să mă gândesc la ceva, la orice,la mine sau la câţi ani am, la tine sau la cât îţi pasă...

Am încercat să-mi amintesc un drum de întoarcere la hotel şi mi-am urmat prima şi singura idee de intinerariu, despre care oricum nu aveam nicio certitudine şi oricum nu se punea problema să-mi fi păsat de asta. În traistă descoperisem o altă comoară culeasă de pe aceleaşi meleaguri. În timp pe străbăteam teribilele străzi pietruite, cu tălpile goale şi cu un chip jumătate schimonosit de durerea mersului, jumătate minunat, citeam, de-a dreptul acaparată, câteva versuri de amor din Sappho (gândiţi-vă doar la imaginea mea, îmbrăcată de carnaval, într-o fustă lungă care-mi punea piedică la fiecare pas, cu un pas dezgolit şi plin de bătăturile pietrelor străzii, purtând în mâna stângă o cărticică de mărimea celor de buzunar, cu litere de-o şchioapă care ascundeau taine ale dragostei antice scrise într-o engleză primitivă, citite la lumina câtorva felinare, uneori pâlpâindă). Nu mi-am amintit vreodată de atunci, citind cartea în toată limpezimea minţii, vreo idee înţeleasă din ea în noaptea respectivă. Dar tot ce-mi amintesc este că mă prezentam destul de marcată, dacă nu chiar îndurerată de versurile chirilice ale lui Sappho, îndelung căutată prin anticariate. Pantofii îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a traistei, iar eu urcam străduţa aceea în pantă cu o greutate imposibilă, simţind că fiecare pas era de-a dreptul sisific. Partea comică este că nu-mi păsa, mă simteam bine, deşi tot tabloul mi-a părut ceva mai târziu şi astăzi inclusiv, suficient de penibil, ori de demn de apreciat drept comportamentul specific al unei persoane citite la beţie. Ceea ce m-a scos din starea aceea a fost lumea. Îmi micşorasem privirea cât să am impresia că văd în depărtare câteva siluete. Aşa era şi mi-am imaginat imediat că sunt pe strada potrivită. Dacă n-ar fi fost carnavalul, n-aş fi găsit în veci o urmă umană pe stradă, noaptea.

Se vedeau perechi de îndrăgostiţi, de aventurieri care se înghesuiseră în câteva colţuri clar-obscure ale clădirilor masive şi vechi. Perechi care mă făceau să roşesc de fiecare dată când treceam pe lângă fiecare. Auzeam de la câţiva metri râsul sticlos şi mânjit de beţie al domnişoarelor gata să cadă în braţele bărbatului cucerit. Cred că am auzit cel puţin patru limbi diferite, îngânate de cuplurile ferite de lumina slabă a felinarelor. Mă gândeam ce tradiţie trebuie să fie acest mini-carnaval şi ce reputaţie deosebită trebuie să aibă partea de curtenie şi de flirt din cadrul acestuia. Mă lăsasem înduioşată pentru câteva momente de către acei splendizi libertini pentru care nu conta nimic, în afara căutării gurii şi a sărutului celuilalt. Mă oprisem de-a dreptul în mijlocul străzii, ascultând toată gama aceea de limbi parcă neortodoxe şi de clinchete ale vocilor femeieşti, îmi lăsasem cartea să-mi atârne spânzurată de mână şi colţurile gurii să schiţeze un zâmbet uşor tâmp. Momentul a fost întrerupt de trei tipi care coborau dinspre hotel, şi care, încă purtând măştile acelea caraghioase, cântau sau vociferau ca nişte trubaduri rataţi, înlănţuiţi fiind într-o înşiruire a la Zorba Grecul. Evident că m-au observat şi şi-au început numaidecât şarada fluierăturilor care-mi trăzneau parcă în auz, strigând cu o adevărată fală a cuceritorilor: "Ragazza, ragazza!", văzându-şi apoi de drumul lor încolăcit. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre ei era chiar unul dintre amicii mei din călătorie.

(voi continua)

Mai aromat si mai personal aici