Ce mă fac cu un regat de regine, când nu sunt rege?

Mincinoșii obișnuiau să mă atragă, să mă intrige; acei bărbați tăcuți care ascund în minte cel mai nevisat purgatoriu. Acum mă amuză și, într-o manieră totalmente nedemnă, mă strâng de gâtul meu fin cu povești spinoase, ascuțite de personaje necunoscute. Trecutul, iată, se transformă în ciudă și nu în regret- în ciuda aceea pe care o simți atunci când te așteptai la altfel de fapte din partea cuiva, și te-ai ales cu mărunțiș- într-un fel de milă, într-un fel de râs, într-un fel de renegare. Urăsc oamenii ipocriți care nici măcar nu știu să-și șlefuiască minciunile înainte să și le expună. Urăsc cuvintele mari și teatralitatea, jocul nereușit pe mai multe planuri și flancuri- le urăsc pentru că și eu am fost acolo-- been there, done that-- cum ar zice turcul. Urăsc să-mi bat joc de oameni, deși te-aș înțelege dacă, de exemplu ai face asta doar ca să-ți mai cântărești egoul din când în când. Și mie îmi place să seduc, să rănesc, să simt ca lipsa mea din spațiul cuiva crează haos, să simt că cineva e gata să plângă și să mă implore să fiu cuminte, ascultătoare și docilă-- well, been there, done that and actually i m still in there -- cum ar zice tot turcul, dar cu alte cuvinte.

Nu suport să mi se plângă pe umăr, să-mi ceară cineva consolare, un sfat prietenesc, o mângâiere, o asigurare !de viață și de moarte!- nu pozez în bunul samaritean și nu-mi pierd timpul cu poveștile altora. Cine se complică- intrigă, dezbină și despică vieți/ personaje/ roluri- cine se complică, să se rezolve singur- știu, nici măcar un joc nu se rezolvă singur, nici macar un al naibii de lego sau de puzzle, din contră, e al naibii de ușor să începi, când există curiozitatea, challenge-ul, și al naibii de greu să vezi cum te împotmolești după doi pași. Îți chemi fratele mai mare în ajutor, îți chemi gașca, dar nimeni nu poate mișca un deget pentru tine. Și apoi distrugi până și gloriosul început, de ciudă, nu de rușine, și încerci să pozezi în victima propriului complot, atârnându-te măcar de o persoană, sclavagistă care să-ți rămână aproape după toți demonii împărțiți în jurul tău. Și poate că rămâne cineva, cineva care acum cere ajutor să te înțeleagă, cineva care nu-ți înțelege tactica, dar îți rămâne fidel, cineva pe care l-ai sfătuit mai demult să sape în trecutul tău (săpatul asta însemnând un apel/două, un mesaj, o smiorcăială) și să caute indicii despre complicata ta personalitate greu de lepadat.

Dar cum se va termina jocul ăsta nimeni nu știe; eu pot doar să anticipez anumiți pași, pot să-i și visez, să-i și desenez pentru că sunt sigură de validitatea lor... Curând, ochii își vor revedea minciunile în oglindă și vor minți în continuare cu fermitate și cu bărbăție. Ceva din retina aceea lucioasă- serpentes- se va fi deformat, spart sau cumva se va fi schimbat. Privirile care obișnuiau să fie reci, arogante și teribil de provocatoare, se vor fi înghețat reciproc. Mincinoșii nu mă vor mai atrage, și nu pentru că nu o să le intru în lista lor de-- heartbroken girls-- turcism împrumutat, pentru că nu sunt din acel peisaj, ci pentru că vor fi reușit deja să mă înciudeze cu fiasco-ul luptei lor pentru propria demnitate. O să-ti fie dor de acel nevisat purgatoriu, pentru că știi că n-o să-l mai parcurgă nimeni așa cum l-am parcurs eu. O să-mi fie dor de minciuni și de acei oameni care obișnuiau să le adauge toată frumusețea și strălucirea din lume!
Mai aromat si mai personal aici

Pasărea din sufletul meu

Sunt înrobită păsării din sufletul meu. Sunt constrânsă să-i întind aripile și apoi să i le strâng exact când e cel mai obișnuită cu zborul. Căci mă cunoaște, la fel cum îmi cunoaște toate trădările în stare să înnebunească fiecare bărbat. Știe că trebuie să zboare stând dreaptă în timp ce eu sorb din viață, înfloresc și dogorăsc de pasiune. A făcut un întreg clinchet din mine, ca un bărbat amoros, emanând miresme de mosc, curtean și galant, șarmant și care nu a dormit niciodată singur. Pasărea din sufletul meu are o voce guturală, virilă și puternică din care aud ceva și nu știu ce, ceva ademenitor de fiecare dată, care mi-e călăuză. Vocea asta e biblie destulă, nu am nevoie de nimic altceva ca să cred viața, trebuie doar s-o urmez.

Pictează, scrie, compune, crează haos în sufletul meu- spațiul acela în interiorul căruia toate creaturile pe care le-am cunoscut se mănâncă între ele. Și totuși, în acest vacarm, pasărea dictează artă, eleganță și nebunie îndemnându-mă să cuceresc, nu numai să primesc. E ca un as de pică sau ca un atu, e ca un rachiu pe care trebuie să-l arzi înainte să inspiri tutun pur, e ca un vin care a zăcut ani de zile în căni și cofe, cu felul și cu mirosul lui- autentice izvoare ale fericirii. Ea mă înconjoară cu visele ei și cu mândria ei- o las să-și arate rodul înlăuntrul meu, să se cuibărească așa cum dorește. N-o pot împiedica, e mai sălbatică decât iedera și mai iute decât vulturul înfometat. Îmi transmite acel ceva dintr-o încurcătură genetică a îngerului cu jaguarul, mă face mai mult decât o simplă și frumoasă bucată de carne, mă face o creatură frumoasă cu ghimpi, o femeie gata să jignească pe cel mai frumos bărbat, într-un fel- un înger nereușit, un adevărat purgatoriu. Acea persoană care privește cu insistență și face oamenii să plece ochii sau să privească în altă parte, acea ființă care întotdeauna își propune să tulbure suflete de-a binelea doar sprijinindu-și obrazul cu cele zece degete de pianistă peste care îi cade în valuri părul mătăsos în nuanțe incerte. Mă face să-mi obosesc sufletul ca un călău sălbatic, și să mă simt vinovată privindu-mă, ca pe unul care a spart un obiect foarte frumos. Între mine și pasărea sufletului meu, capcanele se strâng în mod ironic mai ceva ca funia strânsă în jurul gâtului unui vinovat. Această pasăre cu voce simbiotică și tunătoare mă înrobește, mă secătuiește și, finalmente, dărâmă cea mai puternică dualitate din mine, rațiunea și spiritul ajung deseori, să se îngemăneze. Mă fericește!
Mai aromat si mai personal aici

Absintul- din ce în ce mai amar

Mi se spune că sunt virginală, cu rochia care-mi acoperă pielea albă și coronița care-mi sângerează chipul sub forma spinilor ei nevăzuți. Răspund că aparența este o armă și că, dacă ochiul vigilent pătrunde prin rochia diafană, poate vedea cu ușurință coapsa învinețită din cauza sabiei lungi care-mi ține loc de jartea. Nimănui din lume nu i-ar fi venit ideea să caute acolo, să caute în spatele unei aparențe și să descopere că și femeile, pe lângă bărbați, sunt pline de extraordinare secrete. Că nu sunt în stare, ca mulți alții, să-mi descopăr goliciunea sufletului în raza unor ochi impuri, deși știu că ai mei, tulburi și căpriorici, sunt mai viciați și mai nelegiuiți decât ai multor altora. Nu pot decât să mă joc cu aparențele și să țin cvasi-ascunsă acea sabie care deseori mă apără de ”cercetași”.

Un aspect al crezului meu ține de sublima cruzime, de acele îngăduințe care dictează amorul și de acele îngrădiri care-l fructifică. Cleopatra știa foarte bine de ce poruncea să-i fie ucis amantul cu imediata ivire a zorilor, iar eu știu că multe dintre cuvintele șoptite rămân irepetabile, așa cum prefer în orice moment teribila lovitură de ciocan care să despartă doi oameni în locul unui nesfârșit dezgust. Sunt aspecte varii care țin în marea lor majoritate de grija pe care o am să-mi las mai tot timpul paharul plin, chiar dacă îi adaug venin, chiar dacă-i stropesc marginile cu esențe de cucută sau cu cel mai scump vin revărsat din toată podgoria tânără a sufletului meu. Paharul meu plin este sufletul meu niciodată îndestulat, niciodată secătuit, este singura parte a vieții căreia îi accept compromisul de mijloc, și nu una dintre extreme. Acest animal straniu, demonul sau zeul, despre care atâtea persoane cunosc atât de puține. Acest animal care șoptește unui ecou să-l aștepte și să-l iubească așa cum îl iubește el.


Despre cruzime se pot deserta infinite nuanțe. Eu, ca femeie aparent virginală, cum mi se spune, știu foate bine cât de plicticos e să mângâi azi femeia pe care ieri ai iubit-o, să desfaci la nesfârșit aceleași corsete pline de broderii și de funde, să contempli aceeași fanfaronadă și să miroși același parfum. Știu foarte bine cum accepți pieziș să cunoști personaje grațioase și surâzătoare care-ți aruncă în treacăt binețe amicală. Știu că e plăcut să mă consider Pandora, cu Speranța lăsată în uitare și cu întreaga umanitate cuprinsă fatalist în cutia mea. Îmi cunosc visările mai bine decât liniile din palmă și știu că se împart în pudibonderismele unei novice și în patimile unei curtezane în plină orgie. Mi-e teamă de animalul sufletului meu pentru că știu că-l las liber pe cele mai stranii ținuturi, ale caror aparențe sunt splendide, dar ale căror suburbii abundă în miasme vătămătoare. Și totuși, mi-e indiferentă cutezanța unora de a le străbate la picior, fără armură și cu o îndrăzneală caraghioasă. Oare cine mai știe, în afara ta, că în adâncurile lui e ascuns un șarpe care se învârte în jurul său cu o nebună repeziciune, împroșcându-și veninul? Cine vede, prin rochia mea, un picior care a călcat toate lucrurile pe care alții le-au adorat sau le-au râvnit, o inimă care a iubit atunci când nu voia decât să fie urâtă, un ochi care a știut dinainte urmarea unei nebunii sau a unui capriciu, văzut drept coșmar de către ceilalți? Astăzi lumea e plictisită de vânătoare, iar ”cercetașii” sunt din ce în ce mai necalificați și preferă să atingă rochia, decât s-o întrepătrundă cu viclenie. Nu mă pot lega foarte mult de un lucru pentru că știu prea bine că la un moment dat va prinde mucegai și va fi găunos, iar personajele vor fi întotdeauna șanjante în așa fel încât vor fi aparent lipsite de plictis și pline de dramă, de cele mai multe ori, ieftină. Îmi dau seama cât de populată este lumea de neghiobi care nu au dat atenție niciodată spatelui sau sânului unei femei atunci când au avut-o. Nu mai spun despre aceia care nu cunosc vicleșugurile dragostei pentru că nu cunosc dragostea și, deci, nu recunosc nici frumusețea femeii pe care o țin în brațe ca în ghearele ursului abia ieșit din dormitare. Întotdeauna am fost curioasă ( nu degeaba mi se mai zice și Eva) să privesc în spatele aparenței unei femei, să-i aflu secretul- uneori am impresia că alter-egoul meu masculin este mai pronunțat decât egoul feminin- știu că dincolo de un chip trist, palid, îngândurat, ori pur și simplu tâmp, se ascunde un secret, acel secret al femeii care-și poartă pecetea. Cunosc atâtea astfel de secrete nerostite, încât adeseori îmi doresc să fiu infidelă părții acesteia de memorie, s-o șterg și să uit că fac parte din aceeași tagmă. Se întâmplă deci, ca sexul sufletului meu să nu fie același cu cel al trupului, și nu numai din pricina aceasta, a curiozității pe care aș vrea s-o atribui bărbatului, ci și pentru că am sângele închis, ardent și clocotitor, mai ceva ca al unui mascul în plină tinerețe. Îmi plac caii, iubesc violența, nu-mi place să ascult de cineva și cuvântul pe care-l pronunț cel mai des este: ”Vreau!”, acompaniat de un tumult de gânduri virile și viguroase, renunțând cu plăcere la oglindă în favoarea sabiei. Cu toate astea, nu aș renunța la virginitatea care mi se atribuie, deși e în totală neconcordanță cu spiritul. Mă gândesc câți bărbați fermecători, frumoși și plini de spirit au implorat în genunchi niște idoli nesimțiți și pasivi. Mă gândesc cât de zadarnică este căldura cuvintelor lor și răceala faptelor, cât de mistuiți sunt în aparență de simțire, și cât de secat le este izvorul spiritului.

Am mai vorbit despre cât de mult îmbrățișez ideea extremelor și cât de searbădă mi se pare acceptarea căii de mijloc. În privința oamenilor, teoria este la fel de simplă- există două categorii esențiale, aceia pe care îi ador și aceia pe care îi detest, restul e ca și când n-ar fi- expansivitatea mea mă împinge să nu fac nicio deosebire între aceștia din urmă și pavajele șoselelor. Importanța mea în proprii ochi se rezumă la felul în care reușesc să mă introduc în secretul celor mai mari splendori intime pentru că știu că există o mai mare plăcere în a da decât în a primi. Clocotul va rămâne de necurmat în interiorul meu, va rămâne ciclic, cu valul care întotdeauna împinge un alt val și cu supraabundența care mă injectează energic și nu mă plictisește niciodată. Știu, desigur, că dimineața îmi dezmorțesc mâinile albe și sensibile pentru că mai sunt de dat atâtea lovituri de ciocan încât, riscând să fac bătăi, sunt sigură că nu voi lăsa niciodată dalta să-mi scape. Sublima cruzime în spatele căreia tu știi prea bine că se va ascunde întotdeauna acea îngăduită vanitate nevinovată. Pecetea mea nu e deci albă și nici gri, e pur și simplu neagră precum cerul gurii câinilor turbați.
Mai aromat si mai personal aici

Morțile mele, din gând

Nu ți-aș mai spune iar despre iubire.
Cuvintele mi-ar usuca buzele, iar
sufletul n-ar mai știi să citească
rândurile fostelor poezii
cu parfum desuet.

Nu te-aș minți când știu că nici
tristețea n-ar putea să mă mai creadă,
și-aș vrea să beau lumină din pahar,
acel vin simplu, gălbui și amar al
nopților în care ne iubeam durerea.
Nuanțe evidente de uraniu vorbesc în
cor despre trecut, iluziile lor
nu sunt decât un biet alcoolic
stând în coate.
Și timpul, descheiat la cămașă
și foarte naiv, mă face să par
pendula iubirii, când eu nu sunt
nici om, nici vid, ci doar
femeie în haine virile.

Nu ți-aș mai spune despre el
nimic care să poată
să te mai uimească.
Știi... nu am mai întâlnit
până acum
pământ sau zeu care să nu cunoască
o poveste proastă...
Mai aromat si mai personal aici

Ce gândesc (portretul meu la persoana a III-a )

Ea e o curtezană de pe vremea lui Marie Antoinette; nu trăiește în lumea ei și nu înțelege nimic din societatea care o înconjoară. Știe că Hristos n-a venit pentru ea și se consideră la fel de păgână ca Phidias. Mărturisește că nu s-a urcat niciodată pe Golgota ca să culeagă florile patimilor. Corpul ei rebel nu vrea să recunoască supremația sufletului, găsind pământul la fel de minunat ca și cerul și virtutea rezultatul corectării formei. Spiritualitatea nu a fost niciodată slăbiciunea ei, plăcându-i mai mult un trup antic sculptat decât o fantomă. Prețuiește trei lucruri: marmura, purpura și vinul- adică soliditatea, strălucirea culorii și aroma. Ele construiesc substanța visurilor ei, acelea în care caii albi nu sunt încălecați decât de tineri frumoși și goi, și în care nu există nici ceață, nici fum, în care totul radiază și strălucește. În visele ei, fiecare amănunt își lasă bobocul să înflorească, prinzând forme și culori viguroase. Printre pădurile întunecoase ale visurilor ei, apare și Diana, cu tolba de săgeți în spate și cu eșarfa în bătaia vântului, urmată de toată haita sa de nimfe.

Tablourile ei sunt pictate în câteva tonuri, devenind nimic altceva în afara unor basoreliefuri colorate, plăcându-i să-și plimbe degetele pe ceea ce vede și să pipăie rotunjimea contururilor până la sinuozitățile cele mai ascunse. Consideră dragostea ca pe o sculptură mai mult sau mai puțin perfectă, privind bărbații cu ochi de sculptor și abia apoi, cu ochi de îndrăgostită. A început s-o intereseze mai mult forma flaconului, decât calitatea conținutului, iar dacă i-ar fi căzut în mână cutia Pandorei, n-ar fi deschis-o. Îi place de Venus sculptată și de Paris- frumosul cu ochi antici, cu buze pure și ferm tăiate, atât de iubitoare și atât de îmbietoare la sărutat. Dacă ar fi bărbat, i-ar fi frică să-l lase de paj amantei lui. Și totuși, îi place mai mult pământul decât Olimpul pentru că îi place ca printre amanții ei să se numere mai mulți oameni decât zei sau decât regi. Ea este ca o scorneală modernă, fiică a disprețului creștin pentru formă și materie. Nu ascunde nimic, deoarece știe că pudoarea este făcută numai pentru cele urâte, poți s-o vezi în deplina ei goliciune, goală de tot și singură de tot, fără să-ți lase vreo impresie umilă sau fără să fie prea mândră pentru tine. Pentru că ți se uită drept în față și nu-și îndreaptă niciodată ochii spre cer...


Mai aromat si mai personal aici

Ce gândește (portretul lui la persoana I )

Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

Mă voi preface oarbă și-o să vin

Ai întâlnit femeia care să-ți
frângă palmele, să-ți smulgă brațele,
să te lovească în deplina ta
iubire, pentru ca apoi să-ți
lase și inima jos, pe un pietroi
greu și nespălat de ploi,
fără s-o învelească măcar?

Sau femeia care nu știe să plece
înainte să dărâme tot templul
care-i e închinat?

Iat-o pe cea care n-a găsit încă
toată candoarea brațelor pe care să
nu le smulgă imediat după ce-au
îmbrățișat-o și nici inima care
să-i spună ”folosește-mă”,
fără să se supere apoi.
Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată

Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici

Oricum mă sfărâm

Ce simți când dantela pielii mele
îți atinge umbra?
Când șoapta mea limpede și ardentă
de femeie îți străbate fiecare iluzie?
Ce simți când privești în mine
toate fricile, fugile și
luminile de care uitasei?

Ce simți când de fapt,
sunt a ta din ce în ce mai puțin?
Mai aromat si mai personal aici

Celălalt bărbat

Mă reîntorc în trecut. Mă reîntorc la femeie. Mă reîntorc la boemi.

La masa mea din lemn masiv de abanos, stau câțiva dintre cei mai excentrici artiști ai anilor 1900. Dar mă interesează unul singur. Tânărul fără de vârstă, brunet, cu părul lui vânat de vânt, dat cu uleiuri mirositoare. Mă fixează cu o privire punitivă- privirea celor două boabe de cafea neagră, intense și de nedeslușite. Privirea aceea complice care demască prin erotismul ei, caracterul venal și ademenitor al bărbatului ce-o poartă ca pe un amestec sacrosanct. 1900 se lasă peste masa noastră, în penumbra unui separe mediocru, lâncezit în timp din cauza lipsei luminii. Un separe deasupra căruia, un lampadar grosolan și prăfuit își împrăștie ultimele scântei de soare artificial. Bodega e liniștită deocamdată. La masă nu e decât Ortiz de Zarate și Kisling, ținându-i companie la un vin roșu lui Modigliani. Magnificul dandy italian poposit în Paris ca să divinizeze arta picturală. Îl observ cum bea, binecuvântat de lumea lui amorfă, dintr-un pahar de culoarea malahitului care transformă vinul roșu-sângeriu, într-unul murdar-rubiniu. Imaginea lui mă înmărmurește. Nebunia geniului îi umblă prin fiecare venă pe care o văd de la gulerul cămășii ponosite, până la manșetele cu butoni splendizi, dar ieftini. Cabotinismul lui mi-l arată dornic de atenție, dar respingător față de societate. El- pictorul care trezește în fiecare muză pasiuni de nedescris, el- cel care indignează și confuzează, care se joacă precum vrăjitoarele cu mințile fecioarelor pictate. El- cel care m-a făcut să iubesc rubiniul vinului, simplul meu viciu născut și alimentat de parizianul cu sânge italienesc- Amedeo.

De ce el?! m-ați întreba. Pentru sălbaticul ascuns sub masca pudibondului, pentru curtenitorul și seducătorul ascuns în spatele unui rezervat antisocial, pentru un desăvârșit amant lăudat prea mult, iubit prea puțin, uitat și uitând prea repede. Dar mai ales pentru viața lui din care a făcut parte Beatrice. Nu cea a lui Dante, ci Beatrice suava, ușor mironosița, inteligenta și mult temuta Hastings. Această Beatrice care i-a potolit năravurile, dar care i-a sporit erotismul artistic, puterea creației și nevoia femeii. ”Ești pictor, pictează, băiete!”, îi spunea ea cu un aer de guvernantă înduioșată. Ea i-a fost muza inexistentă pe pânză, muza care i-a arătat coridoarele lungi ale imaginației, cea care i-a oferit femei ca să-și desăvârșească opera, cea conștientă că acele femei vor fi fost dezbrăcate și adulate, ori ignorate de iubitul ei Amedeo. Iată artistul silit să iasă din depravarea boemului, să creeze cu dezmățul tuturor simțurilor, să creadă și să simtă iubirea. El, tocmai el, cel care nu dădea atenție niciunei femei, amantul care n-a curtat niciodată, ci care a fost vânat pentru inimitabilul său talent de a trăi frumos și la limită.

Nu degeaba i-am zis dandy frumosului cu sânge latin. Aristocrația vieții e sublimă, libertatea exprimării îl aseamănă cu Baudelaire în lirism, niciodată grosolană, ori vulgară. Cu atât mai puțin banală când toate portretele lui definesc acel ”fin de race”. Îl cunosc pe Modigliani de pe Rue de Montparnasse din Paris. Camera lui îmbâcsită, dar cochetă îi primește zi după zi frumoasele grații și păstrează în aerul ei toate parfumurile lor, toate crâmpeiele de gemete și de absolut, toate culorile lenjeriei uitate, ori a corsetelor incomode. O cameră, ca un boudoir masculin, emanând bărbăție și geniu, mister și seducție. În această cameră, Amedeo își lăsa îngerii și demonii minții lui creatoare să ducă cel mai hulpav război. Vinul nu lipsește din carafe, tutunul îmbibă plămânii secătuiți de amor și draperiile lungi și groase, canapeaua păcatelor și halatul lui, intimul material care-i acoperă trupul în momentul căutării gloriei picturale. Sigur că sunt îndrăgostită de Modigliani! Dacă stau să mă gândesc, ar trebui să-mi fie rușine din cauza numărului de bărbați (artiști) pe care i-am iubit până la viciu. Amedeo este unul dintre ei.

Vorbește rar, nu-i place zvonul, se ascunde des și iubește cu patimă- fie că e vorba despre o pradă întâmplătoare, ori despre una care se dăruie fără scrupule. El zice, atunci când venele îi freamătă mai mult vin decât sânge, că e vanitos și nesătul, slab până la îngeri în fața femeii și nevolnic în privința luptei dintre amintirile frontului și nebunia îndrăgostirii, abandonului în femeie. ” Ce poftă mai avem să fim fericiți!”, zice el. Îl citez întotdeauna când am ocazia. În camera aceea a descoperit că există și o artă bahică, un vin pentru fiecare speță, o plăcere a gustului aproape mortală, așa cum, mai târziu avea să caute extazul în hașiș amestecat cu mângâierile line ale femeilor corupătoare. Frumusețea picturii lui stă în libertinismul vieții pe care a trăit-o. La bodega de pe Montparnasse, cu amicii lui, seară de seară, sorbind cele mai delicioase vinuri și deplângând politica într-un fum gros de tutun și de hașiș. Pentru el, Beatrice a fost o luptă- un ideal pe care-l tânjea cu spaimă, pe care, deseori îl respingea. Frica abandonului în brațele iubirii l-a trecut prin mai multe Paradisuri și Infernuri decât pe Dante, deși, frumosul nebun Amedeo, îl cita ocazional și-l adula pe naționalul lui italian. Pictorul durerii, așa cum este supranumit din cauza intensității operelor sale, avea să iubească, în sfârșit, cu splendida frică a oricărui neofit, pe femeia care i se va fi dăruit cu totul- nu pentru o zi, nu pentru un tablou, nu pentru o noapte, ci pentru viață și moarte. Beatrice- cea care i-a înlăturat ceasurile de singurătate, boală și slăbiciune, cea care l-a venerat și l-a îndepărtat de artificial. În cele din urmă, Beatrice- cea care i-a fost soție și amantă până la moarte.

Când știu câtă frumusețe și patimă ascund viețile oamenilor, mă înspăimânt. Când știu că incredibilul libertin Modigliani a ajuns să aduleze și nu numai să se lase adulat, mă cutremur. Când ultimele lui cuvinte (el- solitarul, rezervatul, misteriosul) adresate lui Beatrice au fost : ”Ne-am înțeles pentru o bucurie veșnică!”, mă înfior. Stau deci, la masa aceasta din lemn de abanos, în acest prozaic separe și adulmec fiecare mișcare a lui Modigliani, fiecare urmă de zâmbet, fiecare înghițitură de venin bahic. Îl absorb în fiecare por al pielii mele și tac. Ce să-i spun eu?! Că m-a schimbat, că m-a fermecat și pe mine ca pe o oricare alta, că m-a viciat și mi-a oferit o cutezanță teribilă? Să-i spun că sunt geloasă pe Beatrice și pe fiecare femeie care i-a fost muză? Să-i spun că el m-a învățat că durerea are o sălbăticie unică și neprețuită? Să-i spun că iubesc Parisul și Montmartre și Montparnasse, străduțele înguste și idilice, pavate în piatră, bodegile cu iz de cafenele selecte, tutunul, bărbatul și singurătatea, libertatea și viciul, misterul și nebunia?

I-aș șopti că, datorită lui, am ajuns să trăiesc trei minute într-unul iubind arta și căutând la nesfârșit să nu trec pe lângă iubire, să n-o resping, dar nici s-o vânez, ca pe un animal mai înfometat decât vânătorul. Apoi, aș sorbi tăcută dintr-un pahar de vin rubiniu și l-aș închina, privindu-l și zicându-i: ”Spune-i tu lui Beatrice cât de bine îi înțeleg iubirea!”
Mai aromat si mai personal aici

Când și prezentul îl condamnă pe Dante

În ultimele zile (cred că se face aproape o săptămână) m-am oprit asupra lui Dante. Acel Dante care, după câte s-au disertat despre viața lui, aproape că a devenit o legendă, un mit. Am preluat drept invitație ideea rememorării istoriei cu obiecția unei implicări personale în cursul acesteia. S-o reluăm, dar s-o schimbăm, noi, ca muritori și ca urmași ai ei. De aceea am amintit de Dante. Mă declar însă, nesigură. Nu mă încântă ideea parcurgerii atâtor secole doar ca să-i văd privirea pătrunzătoare în momentele atâtor procese prin care a trecut. Or, eu poate chiar aș vedea altfel deciziile Înaltei Curți. Mi-ar fi plăcut să-l văd trăindu-și Infernul, chiar dacă Boccaccio îl dă de gol și sugerează că singurul lui infern a fost acela al propriei minți. Mi-ar fi plăcut să-l văd complăcându-se, acuzat pe nedrept de toate turpitudinile posibile, mi-ar fi plăcut să simt cum își acceptă moartea. În schimb, în minunatul său spirit dantesc (iată că a ajuns și adjectiv între timp), el acceptă, plângându-se, ultima scăpare a morții. Acel exul immeritus care i-a slăbit și perforat toată verva sa pamfletară. Viața lui e viața unui surghiunit depresiv și abuzat continuu de țara natală. Nu s-a întrebat niciodată de ce patria nu l-a vrut, în schimb a avut răgaz la moarte să scrie într-un testament că-și reneagă rădăcinile, că îngăduie Infernului să sufere mișelește de pe urma rapacității politice. Totul a fost o vindictă inexplicabilă. Doar părțile terțe rămânând lucide în privința motivelor unei asemenea vendete stat/politică- maestru august, preaiubit de semeni.

Adevărul e că m-aș întoarce acolo, în brava Italie, ca să văd măcar Paradisul lui Dante și să trebăluiesc insistent în Purgatoriu. Beatrice a fost imaginea Edenului, o imagine care nu respectă întocmai descrierea cărturărească, dar care se evidențiază, cu o ușoară urmă de clemență, față de toate celelalte Edenuri care i-au alinat singurătățile lui Dante. Ați putea crede că-mi repugnă personajul în sine și că sunt misandră. Aș putea să fiu, atâta vreme cât, retroactiv, toți bărbații capătă un misoginism vizavi de celelalte Beatrice din viața lor care, de fapt, nu se scriu cu majuscule, dar care, la un anumit moment, au reprezentat Paradisul. Mă enervează că Dante are o imagine precară și discreționară- marele autor, om politic, analist, pamfletar, marele mare cu o deosebită valoare în istorie. Mă enervează că multă lume nu-i cunoaște speța. Pe lângă geniul pe care nu i-l reneg, eu laud mai mult partea promiscuuă a vieții- acele aspecte privitoare la sodomie, contumacie, simonie care-i gravează viața în cea mai infamantă formă. Chiar l-aș numi boem pe Dante în circumstanțele astea și chiar m-aș îndoi de existența certă a unei oarecare Beatrice. Învederez ideea că viața lui pare duplicitară, în schimb, pe lângă soția- îmi scapă numele- oricum neimportant pentru însuși poetul, numeroase muze s-au perindat agale prin nopțile lui, fără ca acesta să se sfiască vreo secundă să le acopere urmele. Da, îi cataloghez intimitatea drept o excrescență frumoasă a boemului nedescoperit. Pentru aceasta m-aș întoarce în perioada cea mai prăfuită a Italiei, ca să nu mă raliez opiniei publice de atunci și de acum. Mă întreb, dacă Beatrice este Paradisul, de ce este mult mai popular și mai disecat Infernul? Oamenii n-au descoperit încă firea boemă a nebunului Dante... Sau oamenii au cunoscut prea multe Beatrice la viața lor încât, o maestruoasă rememorare, nu pare altceva decât un clișeu ieftin. Goethe zicea că ”etern-femininul ne trage în sus”, iată că el, uneori, nu reprezintă altceva decât harul târâtului în jos, către Inferno, unde sigur, eternul durează ceva mai mult decât o veșnicie de basm.

Dar nu, nu pe Dante voiam să-l admonestez acum, și nici măcar perioada lui care, reiau, pare atât de pietrificată într-un adevărat mit, ca să nu zic chiar într-un real eufemism. Voiam să mă opresc în istorie în alte împrejurări, ușor mai accesibile nevolnicilor muritori. O voi face curând, atunci când îmi voi consuma pe deplin neliniștea dantescă. Și totuși, Dante m-a ajutat să mă îndrăgostesc nebunește de Italia... tocmai Dante pentru care, realmente, femeia n-a fost altceva decât ”la femme aucune”- cum ar zice Mallarme. Oricare și fiecare femeiușcă.
Dacă aș fi bărbat m-aș întreba deci, câte chipuri ar avea Beatrice a mea...




Mai aromat si mai personal aici

Mărul a fost Portocal? Eu am fost Regina?

Vino din nou la masa mea și spune-mi, cu același aer condescendent, dacă mă mai arăt la fel de vie în visele acelea cu împărați și cu sărmani. În visele care ne trimiteau fie prin cvartale rigide, fie prin curți regale îmbrăcate în brocart și moar.

Uneori, lipsa timpului intim mă poartă prin toată voluptatea timpului proscris efemerității. Sunt prea caldă ca să nu îți fi rămas încă în vene și prea departe ca să nu te incit să mă închipui. Acolo, în visul tău iridescent, acela care pare că îți colorează nopțile, eu mă topesc în forme bine cunoscute, în miresme sălbatice și înțepătoare, în arabescurile jocurilor noastre. Știi vinul acela de Xeres rubiniu? Pătează teribil. Străpunge oricare țesătură, din damasc sau din linou și-i însângerează fiecare fibră a materiei, reducându-i luxul la o banală sugativă înmiresmată. Cu miros puternic de vin, dulce și abia călcat de tălpile fecioarelor. Așa rămân eu. Fie în vise, fie pe piele, fie în inima cuiva. Nici vie, nici veștedă, ca un simulacru care ridică o întrebare banală- aceea de a fi sau a nu fi (reală, valabilă, tangibilă, totală, disponibilă pentru un singur om).

Mă întrebam dacă ți-am pătat visul și dacă apar în cel cu sărmani sau în acela luxuriant, seniorial, cu împărați și regine?! Mă întreb dacă te-ai gândit vreodată la cum arată masa mea de joc- dacă e din lemn lustruit de cireș, ori de cedru, dacă se rezeamă în fier frumos forjat sau în nuiele, dacă are piese mari, impunătoare, ori discrete, ca o lumină spectrală. Și mă mai întreb dacă știi cum arată Ea, cum arată El, cum e cursul istoriei jocului și dacă decorurile, cândva inviolabile, nu s-au transformat, subit, dintr-un defetism necondamnabil, într-un trist theatrum mundi? Mutăm cu toată voluptatea strategiei noastre, sau mutăm doar ca să practicăm? Bem vin pentru că ne e sete sau pentru că vrem să-l degustăm, întâi încet, cu precauția unui debutant și apoi cutezător, cu temeiul unui fin connaisseur?

Vino din nou la masa mea și nu-mi spune cum să mut! Te invit să-mi spui doar să mut, de dragul tău și în cinstea ta, iubitule! Soit-il mon premier desir!
Mai aromat si mai personal aici

Dinamica îngerilor

M-ai desfăcut în două părți
ca să iubesc și cerul și pământul,
și gura și piciorul,

și-apoi să-mi fac un cuib
la mijloc_
pe ciocul mic al păsării Colibri_
ca să iubesc și zborul!
Mai aromat si mai personal aici

Niciodată pur și aproape niciodată simplu

Până nu demult, mă gândeam serios să mă las de scris- pentru că-i simțisem subit efemeritatea. Nu ar fi fost ușurința prin care aș fi renunțat la o carte sau la o noapte de somn, ar fi fost imposibilul! Devenisem de un realism macabru, mă măcina fiecare parte romanțioasă a vieții și începusem să caut la fiecare colț, forme ale pragmatismului. Eram ilară, cel puțin. Ca nebunul lăsat în curtea sanatoriului de unul singur. Mi se citea neștiința în ochi. Habar n-aveam cum să trăiesc și care sunt regulile unei lumi totalmente cerebrale. Am renunțat pe măsură ce fiecare episod al vieții mele (reluat, ca în secvențele dintr-un scurt metraj), mi-a demonstrat că eu n-am gândit niciodată momentul în măsura în care s-ar fi cuvenit. Dacă s-a întâmplat apoi să regret cursul evenimentelor, regretul s-a transformat foarte repede( aș putea să accept dacă m-ați numi nevrednică de lume), dar s-a transformat într-o treaptă clăditoare. În subsidiar, chiar m-am bucurat că l-am trăit.

Nu va putea empatiza cu mine acela care cântărește de zece ori situația înainte de a purcede în înfăptuirea ei. Eu n-am fost niciodată așa. Poate părea o chestiune de emfază, dar întotdeauna am fost ușor impasibilă în privința vreunui procent care asigură dezastrul sau suferința în orice decizie. Văzându-mă, deci, pierdută paradoxal, în această lume atât de înfiptă, am decis că singura mea cale de a exista este să-mi văd în continuare de vise, de bovarismul pentru care mă tot înjunghie lumea. Pentru mine, lumea, brută și necolorată, este teribil de mercantilă. Pe mine nu mă intereseaza, deci, nici prețuri, nici negocieri ale fericirii într-un asemenea spațiu. Am pornit revolta împotriva ei și am un bagaj suficient de furie și de nerv încât s-o reduc, cel puțin, la tăcere. Ideea e că, deși mi-au dispărut câteva vanități între timp, știu că locul lor a fost luat de către je m en fichism și autonomie. Acesta este unul dintre aspectele avuabile ale evoluției mele, din păcate, nu am găsit cuvintele potrivite încă, să fac referire și la cele care, oficial, nu se pot mărturisi fără perdea, ci într-un somptuos separee al cuvintelor și al stărilor. Da, după toate privirile scrutătoare pe care a trebuit să le ard, am respirat îndelung și neîntrerupt același aer de diletantă într-ale literaturii sau artei, în general și m-am mulțumit cu statura mea cosmopolită și deloc didactică. În ochii aceia scrutători, știu că am părut o infimă sufragetă care încă mai luptă, și în secolul XXI pentru drepturile femeilor- eu nu luptam decât pentru dreptul și stângul și amândouă ale mele. Următorul meu pas(căci înfipții/ pragmaticii au mai multe planuri întotdeauna) a fost, într-un deplin spirit cabotin, să ameninț cu libertatea întrupată, reală, văzută sau cu plecarea, cum vreți s-o luați.

M-am tot gândit la o vorbă zilele astea, pe care am folosit-o și ca armă, dar care n-a făcut decât să încurce, a lui Paul Valery. De obicei nu rețin foarte multe lucruri (spuse, citate, titluri, întâmplări), dar s-a întâmplat ca în ultima perioadă să găsesc sprijin în memorie și să-mi însușesc, în sensul în care mă ajuta moralmente, câte-o vorbă de duh. În sictir și cu o aroganță aproape frumoasă, le-am zis unor oameni destul de înhăitați cu cearta, următoarele: Domnule, pe mine mă interesează marea, nu spuma valurilor! Iată, oricâtă vanitate mi-aș fi pierdut eu pe drum, am și găsit între timp, atunci când alții spărgeau spuma valurilor cu tălpile, suficientă furie să caut și să găsesc marea, marea mea! Voi scrie pentru că aș rupe orice cătușă mi-ar fi pusă în calea scrisului și pentru că fără el, inspirant sau sec, aș fi nebunul lăsat printre alți nebuni. Așa cum m-am luptat( pătrunzător și de o cruzime care încă îmi tabără sufletul) pentru tine, pentru adevărul pe care l-am simțit fără să mi-l spui și pentru a nu te pierde printre ei, printre ceilalți, așa cum aș fi putut pierde și literele. În toată dezordinea iubirii noastre, eu găsesc cel mai profund echilibru al sufletului meu- acela care mă ancorează în realitatea mea și nu în aceea a celorlalți sau în aceea pe care ceilalți și-o doresc pentru mine. Cine nu și-a făurit vise la timpul potrivit, n-o poate face acum prin ochii, mintea și inima altcuiva!

Povața unora nu mi-e acum decât oglinda propriilor lor proaste decizii și orbiri ale visurilor! Îndemnul lor mă face să consider visele mele deloc bovarice, fictive, ci cele mai ușor și posibil de realizat!
Mai aromat si mai personal aici

Senzaţia celor două lumi

Tremur la gândul că sunt certată de soartă şi pusă alături de oameni care se desăvârşesc sau se pierd prin sine, când eu stărui în continuare a crede că nu sunt mişcaţi decât de mine. Dimineţile mi le deştept întârziind în gândire şi încercând să alung senzaţia celor două lumi pe care o port din visurile mele în sufletul meu cel de toate zilele; din momentele în care îmi aşez capul pe genunchii tăi, împletindu-mi trupul ca o ramură şi insinuând obişnuitul viciu într-o roşire a plăcerii, până acolo unde ajunge să mă înspăimânte hârtia, dar nu cea albă, ci jumătatea scrisă. Până realizez că gândesc prin echilibru şi dezechilibru, prin forme, sunete, prin piatră şi prin culori, până realizez că scrisul îmi slăbeşte cumplit puterea gândului, depărtându-mă de la cuvânt şi de la idee.

Îmi place să-mi gândesc fiecare clipă ca şi cum în acel moment onorez cu absenţa mea sute de simfonii şi de expoziţii care se desfăşoară şi se închid fără mine, mii de cărţi care se citesc în toate colţurile lumii şi soarele care răsare mereu altfel, dar dincolo de ochii mei. Astfel încep să am sentimentul prezentului, acel sentiment direct de viaţă imediată, acel sentiment al visului, al vieţii şi al verii care vin şi pleacă, fără ştirea mea sau a oamenilor. Pentru că, astfel ştiu că gândurile încă mai poartă amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfăşurat ieri sau acum o sută de ani situaţii minunate, incerte şi nebune. E ca şi cum aş purta jumătăţi de lumini în suflet, acele lumini pe care le iubesc prin simplitatea lor. Aş putea să le pictez, deşi nu am încercat vreodată. Le-am descoperit vii, doar în plăcerea erotică de a atinge minunate părţi ale unor sculpturi sau cumpărându-mi cele mai scumpe flori ca să le arunc a doua zi. Le-am descoperit în cele 3 anotimpuri prin care am trecut împreună şi care mi-au lăsat senzaţia adevăratei vieţi. În prezent râd şi las critica ei la îndemâna profanilor care îmi repugnă. Visul meu cu împăraţi şi cu săraci îmi pare apa morgană a însetatului.

Îmi răsună duios acele buze şoptind, revăd cu drag pleoapele voalând rigiditatea privirilor, trupul respirându-mi briza şi sufletul purtat, poate, pe cele mai fertile plaje ale minelui. Aceste imagini îmi sunt busolă şi sfetnic în pasiunile literare- deşi, desigur, ca orice admirator care citeşte cu voalul adorării şi slăveşte cele din urmă grigonări ale idolului, nu ştie că alte nenumărate cărţi bune îi rămân ascunse. Cu cât recunosc aceste fulguraţii în care aventura m-a adus pe neaşteptate, cu atât sentimenul de excepţională fericire senzuală creşte. Iubesc ceea ce sângele meu de intoxicată îmi porunceşte şi mă ispiteşte; iubesc acel amestec de umilinţe şi de răzbunări, de cruzime şi de dezmierdare, din împletire de vis şi veghe, inconştient şi amintiri, emoţii şi răzvrătiri trupeşti- le iubesc pentru că te-au făcut străin de tine, neostenit în dragoste şi voitor în a chema desfătarea în trupul uneori istovit, secătuit. Le iubesc pentru zorii lor, în care spasmul începuturilor se potoleşte, iar înlănţuirea durează lung şi încordat ca o tânguire.

Acele ceasuri în care, trupul tău viu primeşte mai adânc decât ar putea crede şi mai permanent decât ar dori, stăpânirea sufletului meu feminin- căruia îi cunoşti slăbiciunea şi pentru care te faci indispensabil. Sunt ceasurile în care accept noaptea ca p-un ritual al singurei lumi în care trăiesc, iar ziua n-o revendic sufletului meu, ci o donez, benevol, celei de-a doua lumi în care vieţuiesc şi atât!
Mai aromat si mai personal aici

Laleaua din cuşca Leului

Jocul meu e altul- uşor mai nervos şi mai orientat, neliniştit şi capricios. Sexualitatea mea străbate şi se trădează în gesturi care iscă ispita. Aceeaşi ispită care tulbură, strecoară îndoieli şi cheamă conştiinţa libertăţii. Cu toate astea, viaţa mea nu a fost furtunoasă, şi nici prezentul nu e calm marin. Furtuna şi neprevăzutul de abia acum le cunosc, din pricina faptului că pot nădăjdui să te înţeleg ca adevăr, iar tu vei putea pătrunde în lumina şi umbra "celeilalte" din mine. Aidoma celui mai fecund katharsis care nu e tocmai creaţia, ci neputinţa de a crea.

Au trecut luni de când mi-am descoperit trupul privit şi admirat din afară, indiferent de sexualitate. Ispita a devenit, de astă dată, sinceră şi spirituală- începută de mult timp, dar organizată târziu. Am ales atât calea libertăţii, cât şi pe aceea a robiei pentru că am fost adesea prinsă de alte încercări şi uluită de alte revelaţii în timpul purgatoriului nostru. Filosofia mea s-ar reduce până la urmă la o singură dogmă: joacă-te!- acel joc care păstrează singur instinctul realităţii, care trăieşte şi se mişcă în realitate, acel joc care se desparte de toate celelalte dogme, imorale sau morale, şi care sunt ţesute în fond, în şi din închipuiri.

În fiecare zi îţi descopăr alte posibilităţi, te îndemn mai viu, ne ispitim mai adânc fără risc sau gratuitate. Aşa ne întrupăm drept viciul celuilalt pe care îl ajutăm cu o iscoditoare pasiune. Izbânzile noastre erotice sunt şi principiale- pricinuite de idei, de raporturi, de poveştile intime ale diverşilor eroi. Te interesez prin virtuţile şi viciile mele. Mă interesezi prin cuget şi prin luptă. În fond, cine m-a ridicat din ceata tuturor chipurilor, cine mi-a durat statură proprie, cine mi-a dat glas? Îţi recunoşti fătura gândului în mine; eu, care te urăsc şi te iubesc cu repeziciune şi cu patimă, care te pândesc cu ochi lacomi şi violenţi... cu dragoste! Eu- cea care-ţi zâmbeşte ca la un joc de gajuri, îmbujorată şi zăpăcită atunci când te prinde, pentru ca apoi zilele să treacă singure şi pauzele lungi să întrerupă îmbrăţişările noastre. Iar în aceste răstimpuri, mă simt palidă, fără gânduri şi fără oase, îmi simt conştiinţa subţire şi incurată ca a unei convalescenţe.

Astea sunt clipele în care închid ochii şi permit spuselor tale să alunece pe oglinda minţii mele fără să lase urme. Sunt clipe în care trăiesc în nespusă intimitate cu miturile, fără să mă înalţ deasupra lumii, ci să las lumea să primească pe împăraţii şi pe săracii visurilor mele răzleţe. Sunt clipele în care celebrez, ritualic aproape, felul în care mă porţi şi felul în care mă nasc în braţele tale, ca o apă care câteodată te botează, câteodată te îneacă...
Mai aromat si mai personal aici

Omul... acest necunoscut!

Bat ceasurile care-mi readuc în prag privirea aceea râvnită atâta vreme, privirea care-mi dezbracă rochia albă shakespeariană, rochia Ofeliei. Doar aşa recunosc că am avut întotdeauna nevoie de minuni, de închipuiri ale unei iubiri nădăjduită de la bun început pătimaşă şi de clipe dăruite minunatului delir al simţurilor noastre!

Bat ceasurile în care, nemulţuminu-mă cu o iluzie, te fac să taci şi te călăuzesc cu un deget acolo unde, nevăzut, cântă pianul mut învelit în caşmir; acolo unde ai ştiut cândva să-mi cuprinzi dintr-o privire tot farmecul, lăsându-te atât de pătruns de numele meu. Acolo unde, de îndată ce ne-am găsit faţă în faţă în zorii nopţii, am hotărât să ne strângem în braţe până la ziuă. Omul... care se lasă acum în voia unei iubiri atâta timp temută, respinsă, vede acea iubire de la care se aşteptă la tot, la auzul acelei muzici insolite a cuvintelor străine ce înfloresc pe buzele dorite ale unei tinere femei. Iubirea care îl face să fugă ca şi cum ar face-o pentru totdeauna, să fugă numai de dragul de a fugi fără oprire, dar fără să reuşească să fugă nici de el însuşi şi nici de imaginea frumoasei prăzi lăsate cumva, în voia sorţii. Paradisul acestei iubiri incerte îl poate îndepărta pentru acum, sau pentru totdeauna, de atâtea paradisuri artificiale.

Te simt, şi sunt atât de ascultătoare şi de curioasă! Am teribilul sentiment al femeii goale într-un pat, care nu prea are cum să se apere, care te vede aplecat, atingând cu mâna fierbinte buchetul pielii răsărit din pântec până pe piept, şi, într-o atitudine de rugăciune, te vede înflorindu-i coapsele şi strângând-o cu putere în compasul braţelor tale. Femeia goală care simte atunci că poartă cea mai preţioasă rochie, că e regina balului intim şi că aude în fundal murmurele de admiraţie ale nopţii, ale lunii, ale întregii naturi- acea rochie de feerie şi de melodramă în acelaşi timp. Şi am teribilul sentiment al înfăţişării tuturor virtuţilor şi viciilor care, în speţă, se păstrează pentru a fi povestite, într-un separee elegant, atât la ceaiul de la ora cinci, cât şi la cafeaua din zorii zilei. Aceste vicii şi virtuţi îl prefac pe om în eternul necunoscut, iar pe îndrăgostit în l'eternel geloux pe graţiile acelei femei care nu-i e pe deplin încredinţă- pe care nu o poate poseda continuu cu trup şi suflet. Acest geloux a cărui logică pătimaşă nu trebuie să ni se pară absurdă pentru că ascunde în ea omul biruit de dragoste după atâta timp de zadarnică împotrivire!

Bat ceasurile care-mi readuc bucuria de te trăi, de a legăna în undele noastre toate reflexele naturii; această natură care ne şopteşte în complicitate, fără de pudoare, cuvinte pe care le îmbrăţişăm negreşit: "Ne-am înţeles pentru o bucurie necunoscută oamenilor!"
Mai aromat si mai personal aici

Zgomotul faimoasei lovituri de ciocan!

Faptul că reuşesc să văd nenorocirea câteodată, mă scârbeşte. Tot ce rămâne spus curge lacom în câteva cuvinte: "Te poţi lipsi de serviciile mele, dar îţi ofer prietenia mea!". Iată cum dau doi bani în momente de genul pe Quo Vadis, şi cumpăr scump Le Rire. Iată cum privesc grosolănia sorţii şi cum îmi amintesc neînfrântă de memorie de acea glorie carnală pe care o ridicam uneori deasupra tuturor gândurilor posibile.

Aş fi vrut să mă fi întâlnit într-un magazin; stând într-un colţ şi cercetând sclipirile unor ceasuri masive, să-ţi fi furişat privirea către acea femeie de la colţul opus care încerca nişte mănuşi lungi şi negre şi care privind-o, să te învăluie în plină trezire a spiritului, într-un fel de poveste erotică. Aş fi vrut să gust astfel din acele mici crime letale pe care ai fi simţit că le comiţi, acele delicte spirituale pe care atât de rar le laşi libere. Aş fi vrut, în acel loc, în acel moment, să confund cu o eleganta perversitate simţurile tale cu spiritul meu. Să te fi lăsat să-ţi imaginezi cum mâna aceea atât de mică îmi îngăduie să trântesc uşa în faţa oricărui bărbat devorat, oricărui aşa zis stăpân şi că, ascunzând în mine iubita cea mai pură, mi-aş fi răscumpărat izbăvirea prin dragostea ta, suportând bice amarnice şi porţi ale morţii. Te-aş fi învăluit doar privindu-te, ţi-aş fi început poveştile trupului meu, lăsându-te să-ţi imaginezi culoarea şi natura lor. Ţi-aş fi răsuflat dintr-o clipire caldă că cel ce mă vede şi nu se îndrăgosteşte de mine, nu va înţelege niciodată, nimic din iubire.

Există oare, chemarea celor mai frumoase ore, chemarea dragostei care să te facă să mi te arăţi? Ştiu că dacă te-aş fi privit în acel magazin, te-aş fi îndurat ca pe un zeu aducător de război şi nu de pace, odată cu tot măcelul nevinovaţilor şi totuşi, în voaluri presupuse, aş fi fost în stare să te implor şi să-ţi dăruiesc, conştientă fiind că propriu-mi vânt al sufletului îmi sugrumă în jurul gâtului eşarfa subţire şi parfumată. Privindu-te, aş fi simţit, prin manifestările tale, cum începi să-mi faci toate confidenţele pe care le ţineai ascunse, te-aş fi dorit negreşit!

Aş fi vrut să aud în continuare chiara străzilor pariziene şi nu zgomotul faimoasei lovituri de ciocan. Nu zgomotul realităţii, nu timpul şi destinul. Aş vrea să te aud cum îmi vorbeşti ca un străin, cum te porţi ca un bărbat care mă vede întâiaşi dată, aş vrea să ne fermecăm fără să auzim zgomotele, ci sunetele cântecelor noastre şi numai ale noastre. Aş vrea să ne re...cunoaştem!
Mai aromat si mai personal aici

Nu am regrete oneste!

Am început să recitesc nişte cărţi care, într-o perioadă, îmi păreau remarcabile, demne de recomandat, profunde. Îşi păstrează în continuare aceleaşi nuanţe; problema a apărut în momentul în care, umblând prin lăzile cu fiţuici, ornamente, amintiri şi vălmăşaguri vechi de acasă, am avut plăcuta şi scurta impresie a unui hoţ care-şi bagă nasul în viaţa unui străin. Teribil sentiment, aruncam toate cele fără niciun motiv, dar lăsând impresia că sunt în căutarea unui singur lucru. Hoaţa propriului destin, aş spune; am găsit aceste cărţi care încă mă încântă şi mă arborează fetei care le-a citit întâiaşi dată.

Mă rog, consideraţi aceast simpatic eveniment drept preambul la ceea ce a însemnat cumva revelaţia. Cărţile vorbesc foarte mult despre regrete, oamenii de asemenea; ca să mă integrez în societate, trebuie să le inventez, e un subiect monden, care atrage şi care leagă amiciţii de cafea, superficiale, dar lumeşti. Totuşi, cu tot cu imaginaţia mea bogată, care uneori exagerează până la traumă provocată ascultătorilor, spun, în spatele uşilor închise şi cu un rânjet pe chip, că nu am regrete oneste. Să-mi fie iertată îngâmfarea, poate, dar ceea ce am făcut, am trăit înainte să devină faptă. Sunt o sumă oarecare de trăiri, nu blasfemiez sau reneg plăcerea oferită de trăirile orduriere, pure, fără pic de sintetic şi de mimă în ele; nu am fost niciodată o persoană pudibondă, care să se eschiveze de la etalarea trăită a propriilor fantezii, m-am ferit de tartuferie toată viaţa, dar îmi place să mă joc cu părerile celorlalţi, cu "dar vai"-urile şi cu franţuzismele perfide, cu jocul social care mă oboseşte pe mine, ca actriţă.

Mă gândeam că-mi trebuie nişte lăzi uriaşe pentru a le umple acum cu toate amintirile relativ recente; lada sufletului, înghiontită, şifonată şi cu câteva gloaţe la activ, a devenit uşor prea rustică, lipsită de energie şi de spaţiu. Am nevoie de lăzi pe care să scrie licit - ilicit, care să reuşească să mă ordoneze şi să-mi taie din avânt. Dacă sunt rea, aşa cum spune gura târgului, atunci să fiu până la capăt, dar să devin şi eu conştientă când sunt rea şi când bună; o să-mi aleg stările din cele două lăzi- rea-ilicit; bună-licit. Ok, de fapt, regretele mele sunt perfect altceva în afară de regrete: iubesc, oferindu-ţi toată luxurianţa sufletului meu, fără să-i văd şifonul, gloanţele de după sau înghionteala, iubesc cu energii nefolosite până acum, unice şi fără să le ştiu originea. Mă fascineză apariţia lor, de nicăieri, dar care mă invadează şi mă supun. Sufletul meu e un fatalist notoriu! Altele sunt întruchiparea puritanilor convinşi! (permiteţi-mi să zâmbesc) E doar un adagiu!

Cred că am un halou care-mi înconjoară sufletul şi care-l face să pară mai mândru decât e; imaginea asta o văd şi eu- luminozitatea lui mă îndeamnă să spun că nu am regrete oneste; viciile sunt aluzive- te fac să te gândeşti la mine, mă fac să te reţin, să te cuprind în continuare fără teamă, dar cu sufletul înspăimântat de noutatea noului care poate reapărea oricând. Sunt gnomul exterminat pentru că nu a păzit comoara, eu sunt- femeia care nu-şi păzeşte sufletul tocmai pentru că, păzindu-l cu o prea mare îndatorire, riscă să culeagă acele regrete mult standardizate!

Tot acest monolog este, de fapt, despre acele melancolii care dispun de mine câteodată şi care lasă întotdeauna "rest"- sau, mult mai barbar- REGRETELE!
Mai aromat si mai personal aici

Cu Dragostea la o cafea! ( I parte )

"Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg.", spunea unul dintre bărbaţii care au cugetat îndelung asupra iubirii. Aceste vorbe ale Sfântului Augustin, căruia îi atribui bunăoară un temperament colosal erotic, au devenit reper, simbol şi linie continuă a poveştii mele. Această împăcare cu sine a venit odată cu incapacitatea de a te putea stăpâni înlăuntrul meu; iubesc prea mult, până la ură, ajungând ca morfinomanul care doreşte drogul, dar în acelaşi timp îl şi urăşte pentru nocivitatea lui. Cu toate astea, declarându-mă femeia îndrăgostită, mă aştept întotdeauna să-mi provoci acele nelinişti a passionada, acelea pe care ştii că le prefer în locul unei temătoare indiferenţe şi care mă fac să-ţi mulţumesc pentru deznădejde şi să urăsc deplin liniştea în care vieţuiam înainte de tine. Se nasc în mine concordii şi discordii care-mi dilată sufletul în aşa fel încât să simt o reuniune cu tine, oriunde! Astfel de nuclee complementare nu fac decât să te vivifieze, şi fără acordul meu direct, mă obligă să simt că exişti.

Te-am analizat şi te-am privit; mi-am dat seama, prin tine, că sensibilul şi gândul sunt contradictorii, discontinue şi multiforme; mi-am dat seama că naşterea subită a unei tresăriri se transformă la fel de brusc în dragoste. Şi aşa am observat suprapunerea unui clişeu( văzut astfel de către neghiobii aplatizaţi) şi a unei constatări direct subiective- vălul melancoliei care-ţi acoperă şi prezenţa şi absenţa te transformă incontestabil în Don Juan-ul care n-a făcut niciodată curte vreunei femei. De aceea cred, îndepărtându-mă de la tabloul libertinului, că iubirea înseamnă fidelitatea faţă de destinul celuilalt, oricare formă ar avea-o sau ar lua-o; iar primul ei instinct nu se manifestă altfel decât sexual.

Îmi stăpânisem ticul intrinsec de a trece uşor de la o stare la alta- asta până la tine; ciudat că, înfierbântându-mă în mii de alte feluri, ajungeai să calmezi într-un fel autoritar toate freneziile care, după minutar mă sălbăticeau şi brusc mă îmblânzeau. Cu tine reuşisem să trăiesc constanta nepăsării, a profitării şi a voluptăţii momentului. De curând, m-am speriat de eruperea vechiului tic- s-a manifestat ciudat în sufletul meu de îndragostită- l-a făcut să miroasă a cameră neaeristă de bolnav, camera în care proprii-mi plămâni alimentează aerul închis, respirându-l în acelaşi timp. Prin simplul joc cu solicitudinea şi dispreţul, cu prezenţa şi cu absenţa- ajungi să mă goleşti de tot restul lumii şi să simt acea "pustia sonoră".
Mai aromat si mai personal aici