Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 21 decembrie 2011

... în timp ce restul lumii tace

Se deschid obloanele sufletului. În lumina drapată a nopții, o răcoare parfumată își face cărare până pe pielea mea. Mi-e somn și mi-e dor să te visez, așa cum te visez mereu când dorm lângă tine. Mâinile lungi și palide aprind cu nesaț un tutun bine bătut din pipa de lemn pe care am lăsat-o zăcând lângă divan. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce fuge ca-ntr-o cursă de cai sălbatici către tine. Și sângele îmi arde, dar, leneș, curge ca printr-o țeavă ruginită, îi simt fiecare alunecare, ca un șarpe abia trezit, în căutarea prăzii. Venele îmi pulsează și se reliefează înfricoșător, ca și când ar fi gata să spargă epiderma fără nicio remușcare.

Se deschid obloanele sufletului. În margine de divan îmi așez trupul ca pentru recunoaștere, în zgomotul minții și-n liniștea nopții, în momentul în care toată ceata de îngeri deschide aprigul război cu demonii acestui suflet. Pătat, dar fără regrete, rece, dar cald ca o piatră încinsă. Și închid ochii și mă trezesc cu o grimasă care vrea să semene cu un zâmbet. Satisfacție, încredere, dorință, deplinătate și mândrie. Răutatea și otrava verde care mi-au îmbrăcat inima cum strangulează lichenii trunchiurile copacilor- ele mă fac să zâmbesc. Să fumez tutun tare, să crispez aerul din jur cu voalurile unui fum murdar, care pe mine mă purifică. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce restul lumii tace.

Se deschid obloanele sufletului ca să te primească, simplu, fără așteptări, fără speranțe. Se deschid ca să-l poți îmbrățișa din când în când sau să-l strângi cu puterea unor brațe pe care le sărut ca și când le-aș vindeca de răni. Zâmbesc crud, nu mi-e teamă, zâmbesc pentru că după tine va rămâne șocul acela fericit despre care-ți spuneam, după ce plec, înainte să vin, în timp ce mă iubesc cu tine... O constantă frumoasă, neașteptată care-mi demonstrează că sunt om și că otrăvurile verzi se pot distila cu acest fel de dragoste pe care n-o pot explica. Și dacă e pur și simplu instinct, atunci prefer să-l trăiesc decât să-l analizez în detaliu, și dacă e pur și simplu fericirea pe care o găsești în zâmbetul altcuiva, atunci prefer să fumez și să închin pahare decât să întreb ”de ce?”.

Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce tu îmi mângâi și-mi săruți trupul cald...
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Adagio in G Minor

Caută-mi trupul în altă femeie, adaugă-i muzica
pe care obișnuiam să ne iubim, înneac-o în durerea
dorului de mine și uită-mă iubindu-te cu ea!

Ascultă-i tocurile cum îți izbesc pieptul
așa cum numai eu știam să fac, miroase-i părul
și atinge-l și mușcă-mă iubindu-te cu ea!

Nu te opri la margine de sân, ci strânge-l
cu puterea urii către mine, sărută-i pielea
ca-ntr-o amintire și simte-mă iubindu-te cu ea!

Servește-i seva vinului din noapte, arde țigara
în brațele ei, sărut-o, povestește-i despre mine,
atinge-mă, iubindu-te cu ea!

Pe buze noi poți să-mi ghicești aroma, s-o bei
și să transpiri visând, iubitule
eu nu-ți mai sunt demult...
Acum tu ții la piept cu remușcare alt trup
pe care
știu că-l vei iubi curând,
durerea vine de la sine
când îți șoptesc că vreau doar să mă uiți
iubindu-te șiret cu ea,
în timp ce
te urăști cu mine!
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Mixed madness


Nu mai am deloc memorie. Am păstrat simpla retrăire a clipelor. Instantanee delicioase care mă fac să tremur numai la atingerea primului gând care mă îndreaptă către ”acolo”. Uneori văd multă lume în colțul acela al memoriei, multe personaje care-au marcat până acum povestea vieții unei femei care-ar vrea să trăiască mai intens decât îi poate organismul de muritoare. Dulce ca vinul acela care pătează, rece ca pietrele pe care-și așază isprăvile, simplă ca un vitraliu care se sparge la prima răsuflare, crudă ca premonițiile și pasională ca... nimfa care nu poate face dragoste, dar se visează făcând. Memoria mea este memoria cioburilor, unele mai strălucitoare, altele mai prăfuite, cioburi de atingeri care prefac fiecare zi într-un ritual al trupului lângă un alt trup pe care ajung să-l vrăjesc.

Clipele îmi dansează în privire, îmi ard pe un ring în care simplele îmbrățișări duc la procreere, facerea și desfacerea lumii așa cum o simt, nu cum o văd. Scriu după-amiaza, nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. Sunt acompaniată de cafea și nu de vin. Este o culme în ceea ce mă privește. Am abandonat viciul în schimbul unei ”clipe” de luciditate. Știu, luciditatea asta care se așterne acum în cuvinte este de nedeslușit, este un ghem de linii strâmbe și curbate, un ghem de memorie care e suflat de fiecare cădere a serii ca un biet ciuline în pustiu. Profit de timpul cafelei ca să-mi amintesc de gustul vinului de aseară. Cu buzele pătate de burgundy, cu mâinile care-mi tremură pe zi ce trece mai tare, întorc ceașca de cafea și las aburii să-mi îmbete memoria. N-o să prind, în nicio viață pe care am avut-o și o voi mai avea, 30 de ani. Sunt sigură că, dacă am mai trăit până acum, n-am apucat să mă simt sau sa mă văd îmbătrânită. Acum, în episodul ăsta al numărului incert de vieți trăite, îmi simt trupul incapabil să ducă toate exploziile pe care i le produc, să trăiască atât de intens pe cât vreau, să se lase corupt de minte, să-și facă datoria față de instincte. Extremele impuse îl doboară, inima îmi bate până în adâncul timpanelor, repede, alert, apoi stagnează pentru câteva ”clipe” și îmi dă impresia că zac, trăind. Trupului nu-i plac păcatele savuroase la fel de mult cum îi plac conștiinței mele. E un paradox, dar bucuria e interioară și flambează în vârful țigării aprinse, ținută strâns între două buze inerte care nu-și fac decât datoria de a acoperi niște dinți tăioși. Mi-e din ce în ce mai greu să mă ridic din pat, atunci când ajung să mă întind efectiv pe el; întâi mă văd ridicându-mă și apoi trag de funii imaginare ca să pot urma viziunea. E ca un indigo bolnav, trupul real este cu câteva secunde în urma trupului pe care l-aș vrea. Câteva secunde în timpul real, înseamnă o adevărată depresie, prea mult ca să fiu mulțumită, mult prea departe ca să am bucuria lui. Din cauza asta mă bucur că nu mai am decât memoria clipelor și nu toată caseta detaliilor. Și totuși, în dimineți/ după-amiezi ca aceasta mă simt datoare față de clipă să-i reamintesc propriile detalii.

Am dărâmat toate camerele minții mele și i-am păstrat o simplă mansardă, boemă în care să-și înșire tablourile pictate de-a lungul timpului. N-are nevoie de mai mult, imaginația depășește posibilul. Mi-era dor să scriu despre depravare, slăbiciuni, bolnăviciuni. Mi-e și mai dor să aprofundez subiectul, dar n-am mai încercat să gândesc în acea direcție decât în glumă, undeva în crepusculul unui sfârșit de noapte. Când trăiești prea mult, când iubești prea intens, când ura devine indiferență și nu te mai interesează arabescurile ci doar materia primă, uiți de efecte și bei ca pe o licoare magică ”clipa”. O bei cu sete, ca să simți că te îmbată de dinainte ca prima înghițitură să-ți ajungă în vene. 30 de ani? Da, și eu cred că am exagerat, întotdeauna am fost prea indulgentă cu mine însămi și prea a naibii cu restul lumii. Cifrele nu au valoare, au mesaje. 30 e o cifră seacă, prea rotundă, prea curată, prea plictisitoare... O să fac ceva în privința asta începând de azi. Cafeaua mi se răcește, iar eu încep să fac sacrilegii cu ”clipele” pe care le ador... le transform în ani, în banal, în uman. Cu ce scop?! Ca să aud mut un tic-tac? Culmea, ticăitul ăla e atât de tâmp și de contratimp, încât e amuzant... iar abanosul cafelei începe deja să-mi șteargă de pe buze pasiunea vinului roșu care-mi mai întreținea vibratoul venelor. E timpul pentru muzica somnului în care clipele mă ajută să mă ridic întotdeauna dintr-un pat și să trăiesc.
Mai aromat si mai personal aici

marți, 22 noiembrie 2011

Fiecare mirare are un nume


Mi-ai renăscut inima, acel ticăit precipitat
care face să tremure conturul sânului stâng.
Eu... nu îți voi fi decât o femeie care a încetat
să te mai iubească, și nimic mai mult.
Uneori am intenția să-mi lepăd pielea de tigroaică
și să-mi pun, ca oamenii, o cămașă, dar mă gândesc
cât de mândru îmi joacă trupul în fața
sufletului meu, cât de tare cere să fie mânjit
ca atunci când bei. Dacă nu mă bucur eu însămi
de trup, nu se bucură nici alții- așa mă consolez,
știind că sunt suficienți proști pe lume
care calomniază egoismul...
Mă ascund tot timpul de dragoste, dar sânul stâng
mă dă de gol și-n loc să răpesc ceva dragostei,
îi adaug zi după zi noi perfecțiuni, puțin
vis de altă dată, puțină metaforă
a timpului pierdut.

Mai aromat si mai personal aici

luni, 14 noiembrie 2011

Intimități amețite de vin


Budoarul meu îmi amintește de scenele amoroase din mitologie- de acele gravuri pline de erotism care, dintr-o non-culoare aparentă, îți sugerează cel mai deschis liliachiu posibil. Aerul camerei mele plutește într-o nuanță veștedă de violet, ca un satin alunecos al unei lenjerii intime fine, ca desfătarea unui bărbat care atinge o piele delicată și netedă, reliefurile frumos rotunjite care întâmpină candid gura și o provoacă!

Miroase a vin roșu aici, a spumă de gânduri nevrednice, până și mișcarea mâinilor și a picioarelor, împletirea lor voluntară capătă un frumos caracter aristocratic. Miroase a femeie îndrăgostită, capabilă de ondulări și volute dintre cele mai cutezătoare. Veselă, pasionată, prevenitoare, năzuroasă și cochetă mă arată jumătatea goală a paharului. Îmi lucesc ochii și buzele își recapătă murmurul umezit de cuvinte prea calde, prea reci, risipitoare... Îl numesc Belzebut pe acest pahar îndărătnic- pentru că nu-mi pot explica senzațiile pe care le încerc atunci când mă aflu în fața lui. Îi zic, printre mătăsurile cu care-mi acoperă limba, că, de când trăiesc printre atâția bărbați, am ajuns să văd atâtea femei trădate fără rușine, atâtea legături secrete divulgate în mod imprudent, tineri abia desprinși din brațele celor mai fermecătoare iubite alergând după niște femei groaznice, solide legături amoroase rupte brusc și fără niciun motiv, încât am tras concluzia ca doar câteva sticle de vin și o noapte de orgie ajung să mulțumească bărbatul mai bine decât orice sau oricine. Râd și în sinea mea îți zic ție, Belzebut ascultător, că mi-aș dori dinți puternici, de un metru să-i macin pe bărbații ăștia și să îngraș cu ei un câmp pentru semănat varza! Și totuși sunt îndrăgostită și mușc, dar nu cu cruzime, ci ca dintr-un ciorchine de struguri care te îmbată de dinainte să devină licoare. Nu e vorba despre altceva, este vorba despre mine încercând să mă lupt cu mine, despre mine încercând să mă lupt cu el, despre mine și despre abisurile pe care le văd în el și care mă atrag- și apoi piscuri, înălțimi și o bătaie sâcâietoare a pieptului în ritmul unei inimi... de un veșted liliachiu. Dacă miroase a dragoste în camera asta, atunci amețeala inimii cohabitează cu beția, violetul ei cu aerul dogoritor și cu patul desfrunzit de alte cuvinte banale. Dacă miroase și a vin, pur, dintr-acelea care pătează pentru totdeauna, atunci eu fug... ispita petei mă înfioară și știu că n-aș putea să iubesc altfel, decât pătând inima lui cu vinul pur al venelor mele! Fugi și tu, mi-e frică să nu ajung să te îmbăt!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 7 noiembrie 2011

Pasărea din sufletul meu


Sunt înrobită păsării din sufletul meu. Sunt constrânsă să-i întind aripile și apoi să i le strâng exact când e cel mai obișnuită cu zborul. Căci mă cunoaște, la fel cum îmi cunoaște toate trădările în stare să înnebunească fiecare bărbat. Știe că trebuie să zboare stând dreaptă în timp ce eu sorb din viață, înfloresc și dogorăsc de pasiune. A făcut un întreg clinchet din mine, ca un bărbat amoros, emanând miresme de mosc, curtean și galant, șarmant și care nu a dormit niciodată singur. Pasărea din sufletul meu are o voce guturală, virilă și puternică din care aud ceva și nu știu ce, ceva ademenitor de fiecare dată, care mi-e călăuză. Vocea asta e biblie destulă, nu am nevoie de nimic altceva ca să cred viața, trebuie doar s-o urmez.

Pictează, scrie, compune, crează haos în sufletul meu- spațiul acela în interiorul căruia toate creaturile pe care le-am cunoscut se mănâncă între ele. Și totuși, în acest vacarm, pasărea dictează artă, eleganță și nebunie îndemnându-mă să cuceresc, nu numai să primesc. E ca un as de pică sau ca un atu, e ca un rachiu pe care trebuie să-l arzi înainte să inspiri tutun pur, e ca un vin care a zăcut ani de zile în căni și cofe, cu felul și cu mirosul lui- autentice izvoare ale fericirii. Ea mă înconjoară cu visele ei și cu mândria ei- o las să-și arate rodul înlăuntrul meu, să se cuibărească așa cum dorește. N-o pot împiedica, e mai sălbatică decât iedera și mai iute decât vulturul înfometat. Îmi transmite acel ceva dintr-o încurcătură genetică a îngerului cu jaguarul, mă face mai mult decât o simplă și frumoasă bucată de carne, mă face o creatură frumoasă cu ghimpi, o femeie gata să jignească pe cel mai frumos bărbat, într-un fel- un înger nereușit, un adevărat purgatoriu. Acea persoană care privește cu insistență și face oamenii să plece ochii sau să privească în altă parte, acea ființă care întotdeauna își propune să tulbure suflete de-a binelea doar sprijinindu-și obrazul cu cele zece degete de pianistă peste care îi cade în valuri părul mătăsos în nuanțe incerte. Mă face să-mi obosesc sufletul ca un călău sălbatic, și să mă simt vinovată privindu-mă, ca pe unul care a spart un obiect foarte frumos. Între mine și pasărea sufletului meu, capcanele se strâng în mod ironic mai ceva ca funia strânsă în jurul gâtului unui vinovat. Această pasăre cu voce simbiotică și tunătoare mă înrobește, mă secătuiește și, finalmente, dărâmă cea mai puternică dualitate din mine, rațiunea și spiritul ajung deseori, să se îngemăneze. Mă fericește!
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 4 noiembrie 2011

Mă hrănesc cu lumini


Lasă-mă să fur din lumina ta, să-ți
acopăr buzele cu degetele unei
inimi care n-a mai atins pe nimeni
așa, lasă-mă să stau la cinci
pași de trupul tău și dincolo
de umbra bărbatului erou,
martir sau Iuda, să găsesc
inima pe care aș putea iubi-o.
Lasă-mă să fiu ispita care-ți
fură din lumina zilelor tale grăbite,
acea ispită pe care o vezi
și care, pe nesimțite,
îți scapă ca nisipul uscat
printre degete...
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 30 octombrie 2011

Curat, pasiune și necredință

Băutura, dragostea, tutunul și arta- cele patru oase grele ale vieții. Când unul dintre ele începe să doară și să atingă fiecare mușchi și fiecare fibră, nu simți decât un clocot al sufletului care strigă libertatea și răzvrătirea. Vorbesc des cu aceste patru mironosițe care-și dau aere de mari profeți, atunci când mă arăt destul de precisă și de meticuloasă în fața lor, am impresia că pozez într-o bigotă aflată la spovedanie. De fapt, niciodată nu m-am înțeles mai bine ca acum cu băutura, tutunul, dragostea și arta împreunate. Mi-au devenit confidenți gălăgioși, aceia care-ți zguduie diminețile cu pălăvrăgeli și întrebări confuze, banale și interminabile. Mă ridic, mă așez și încerc să înțeleg de ce atunci când cauți liniștea, urci scările unei biserici și de ce, atunci când ești în fața tablourilor cu sfinți, nu auzi altceva decât vacarmul și ai imediata impresie a omului stingher. Cam așa e dimineața în care stau de vorbă cu cele patru oase ale vieții mele. Tăcută și gălăgioasă, ca într-un arpegiu care nu face decât să te țină din ce în ce mai conectat cu sunetul.

Dragostea e cea mai meditativă- rămâne fixată pe imaginea gâtului meu gol și mă face să tremur când mă gândesc la sărutul care l-a acoperit, băutura încearcă să înțeleagă dacă vede paharul plin sau gol, iar tutunul se adulmecă pe sine și amețește, iar arta... arta decade în fiecare dimineață și urcă progresiv în timpul zilei până își reîntâlnește cele trei tovarășe. Sunt un om fericit, din rândul acelora care realizează asta, din rândul acelora care știu că oamenii doresc să fie înșelați, îi înșală cu plăcere, urmând să mai tragă și profit de pe treaba asta. Sigur, complotez în permanență cu viciile mele, mă gândesc în permanență cum să îmbrac un suflet care pare prea dezbrăcat, cum să-l mai ferchezuiesc puțin, cum să-i adaug dragostea care trebuie, ridurile frumoase ale băuturii și ale tutunului și simplitatea candidă a artei. Un suflet cusut de grupul de cvartete care-mi desenează și-mi decorează viața. Uneori, mă mai cos și singură... pe treptele bisericii pe care n-o văd, dar căreia mă închin în somn, în liniște!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 24 octombrie 2011

Decolorări ale inimii

Știi, nu e vorba nici măcar despre dor... Mon Paradou s-a redus subit la un cer care se vede prea aproape de la etajul 8. Mă întreb dacă al tău e la fel de aproape ca al meu și dacă seara, după ce privim niște stele îmbătate de nori groși, dăm drumul la aceeași melodie, bem același vin sau visăm același coșmar! Știi, nu mi-e frică să cad, mi-e frică să nu mă îngrop singură când o să ating pământul. Nu mi-e teamă de mâna care transcrie prea multe dorințe, ci de impulsul de a le extremiza într-o fracțiune de secundă, de a mă ridica și de a pleca doar pentru a vedea cerul și din altă parte, bând un altfel de vin, ascultând altfel de melodii, șoptind altfel de cuvinte în timp ce visez un altfel de coșmar.

În aburii mei, inima își pierde treptat culoarea, albăstreala ei îmi amintește de durerile de splină ale alcoolicilor. Alcoolul meu mă ține totuși, departe de dureri. M-am obișnuit să îmi îmbrac cele mai frumoase rochii, să-mi obosesc picioarele pe cele mai înalte tocuri și să ocup un loc, deseori printre bărbați energici și frumoși, povestind despre orice, în afară de mine și bând orice, în afară de ceea ce obișnuiam să bem amândoi. E ca un cult, o enclavă, o religie tabu, pe care nu vreau s-o pervertesc, s-o public, s-o afișez. M-am obișnuit să trișez, să mint, să mă furișez, să intru în mintea unui bărbat cu ușurință, să-i citesc pasiunea de dincolo de licuricii tâmpi care-i invadează ochii. M-am obișnuit cu răsfățul, cu atenția, cu piedestaluri dintre cele mai variate și mai zadarnice! Știi... nu e vorba nici măcar despre dor... e ca o compensație, ca un vid care umple un alt vid, ca un risc despre care știu totul și care nici măcar nu mai are farmec. Dar mă duc și mă întorc, mă învârt și mă îmbăt, mă arăt interesată și apoi refuz. Aleg foarte puțin din foarte mult, dar întotdeauna aleg calea care-mi șoptește că cerul ei se vede mai departe decât cerul meu și că, pentru un timp limitat, poate să dispară în totalitate! Curiozitatea asta mă macină... instinctele mă obosesc prea des, dar parcă niciodată nu mă consumă! Cerurile se întretaie și dimineața rămâne deseori goală, amară și amețită, într-un cearșaf cald și cu cearcănele albăstrui care prevestesc acele dureri de splină ale alcoolicilor! Mi-e teamă să nu încep să uit și mai multe, și nu memoria ar fi de vină aici, ci preafolosita inimă care se decolorează cu fiecare piedestal pe care mai sunt urcată...

După toate astea, sunt sigură că seara, atunci când ne regăsim singurătatea, ascultăm aceeași melodie și bem același vin, roșu și puternic, iluzie a două inimi care și-au pierdut culoarea, separat!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 20 octombrie 2011

Se-aude...

Sunt acolo! În spatele sunetului tău,
mă cuprind în brațe cu acordurile
cântecului nescris de inima ta, cu
emoția necuvântată a mâinilor tale!
Sunt acolo... rece și caldă, statuie de
piatră a unei Venere necioplite până
la capăt de către sculptorul boem
care-a băut mai mult vin decât
trebuia atunci când m-a gândit!

Și-am devenit sunet încins pe
o piatră tăcută, tumult de nemișcări
vise de neființă. Sunt acolo,
în spatele pleoapelor care
nu se mai închid, în mijlocul
ochiului tău care nu mai doarme
decât în gând și cu gândul care mă
strivește și mă învie pe mine,
pe mine- piatra care scrijelește
cântecul pe inima ta! Se-aude...
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 12 octombrie 2011

Absintul- din ce în ce mai amar

Mi se spune că sunt virginală, cu rochia care-mi acoperă pielea albă și coronița care-mi sângerează chipul sub forma spinilor ei nevăzuți. Răspund că aparența este o armă și că, dacă ochiul vigilent pătrunde prin rochia diafană, poate vedea cu ușurință coapsa învinețită din cauza sabiei lungi care-mi ține loc de jartea. Nimănui din lume nu i-ar fi venit ideea să caute acolo, să caute în spatele unei aparențe și să descopere că și femeile, pe lângă bărbați, sunt pline de extraordinare secrete. Că nu sunt în stare, ca mulți alții, să-mi descopăr goliciunea sufletului în raza unor ochi impuri, deși știu că ai mei, tulburi și căpriorici, sunt mai viciați și mai nelegiuiți decât ai multor altora. Nu pot decât să mă joc cu aparențele și să țin cvasi-ascunsă acea sabie care deseori mă apără de ”cercetași”.

Un aspect al crezului meu ține de sublima cruzime, de acele îngăduințe care dictează amorul și de acele îngrădiri care-l fructifică. Cleopatra știa foarte bine de ce poruncea să-i fie ucis amantul cu imediata ivire a zorilor, iar eu știu că multe dintre cuvintele șoptite rămân irepetabile, așa cum prefer în orice moment teribila lovitură de ciocan care să despartă doi oameni în locul unui nesfârșit dezgust. Sunt aspecte varii care țin în marea lor majoritate de grija pe care o am să-mi las mai tot timpul paharul plin, chiar dacă îi adaug venin, chiar dacă-i stropesc marginile cu esențe de cucută sau cu cel mai scump vin revărsat din toată podgoria tânără a sufletului meu. Paharul meu plin este sufletul meu niciodată îndestulat, niciodată secătuit, este singura parte a vieții căreia îi accept compromisul de mijloc, și nu una dintre extreme. Acest animal straniu, demonul sau zeul, despre care atâtea persoane cunosc atât de puține. Acest animal care șoptește unui ecou să-l aștepte și să-l iubească așa cum îl iubește el.


Despre cruzime se pot deserta infinite nuanțe. Eu, ca femeie aparent virginală, cum mi se spune, știu foate bine cât de plicticos e să mângâi azi femeia pe care ieri ai iubit-o, să desfaci la nesfârșit aceleași corsete pline de broderii și de funde, să contempli aceeași fanfaronadă și să miroși același parfum. Știu foarte bine cum accepți pieziș să cunoști personaje grațioase și surâzătoare care-ți aruncă în treacăt binețe amicală. Știu că e plăcut să mă consider Pandora, cu Speranța lăsată în uitare și cu întreaga umanitate cuprinsă fatalist în cutia mea. Îmi cunosc visările mai bine decât liniile din palmă și știu că se împart în pudibonderismele unei novice și în patimile unei curtezane în plină orgie. Mi-e teamă de animalul sufletului meu pentru că știu că-l las liber pe cele mai stranii ținuturi, ale caror aparențe sunt splendide, dar ale căror suburbii abundă în miasme vătămătoare. Și totuși, mi-e indiferentă cutezanța unora de a le străbate la picior, fără armură și cu o îndrăzneală caraghioasă. Oare cine mai știe, în afara ta, că în adâncurile lui e ascuns un șarpe care se învârte în jurul său cu o nebună repeziciune, împroșcându-și veninul? Cine vede, prin rochia mea, un picior care a călcat toate lucrurile pe care alții le-au adorat sau le-au râvnit, o inimă care a iubit atunci când nu voia decât să fie urâtă, un ochi care a știut dinainte urmarea unei nebunii sau a unui capriciu, văzut drept coșmar de către ceilalți? Astăzi lumea e plictisită de vânătoare, iar ”cercetașii” sunt din ce în ce mai necalificați și preferă să atingă rochia, decât s-o întrepătrundă cu viclenie. Nu mă pot lega foarte mult de un lucru pentru că știu prea bine că la un moment dat va prinde mucegai și va fi găunos, iar personajele vor fi întotdeauna șanjante în așa fel încât vor fi aparent lipsite de plictis și pline de dramă, de cele mai multe ori, ieftină. Îmi dau seama cât de populată este lumea de neghiobi care nu au dat atenție niciodată spatelui sau sânului unei femei atunci când au avut-o. Nu mai spun despre aceia care nu cunosc vicleșugurile dragostei pentru că nu cunosc dragostea și, deci, nu recunosc nici frumusețea femeii pe care o țin în brațe ca în ghearele ursului abia ieșit din dormitare. Întotdeauna am fost curioasă ( nu degeaba mi se mai zice și Eva) să privesc în spatele aparenței unei femei, să-i aflu secretul- uneori am impresia că alter-egoul meu masculin este mai pronunțat decât egoul feminin- știu că dincolo de un chip trist, palid, îngândurat, ori pur și simplu tâmp, se ascunde un secret, acel secret al femeii care-și poartă pecetea. Cunosc atâtea astfel de secrete nerostite, încât adeseori îmi doresc să fiu infidelă părții acesteia de memorie, s-o șterg și să uit că fac parte din aceeași tagmă. Se întâmplă deci, ca sexul sufletului meu să nu fie același cu cel al trupului, și nu numai din pricina aceasta, a curiozității pe care aș vrea s-o atribui bărbatului, ci și pentru că am sângele închis, ardent și clocotitor, mai ceva ca al unui mascul în plină tinerețe. Îmi plac caii, iubesc violența, nu-mi place să ascult de cineva și cuvântul pe care-l pronunț cel mai des este: ”Vreau!”, acompaniat de un tumult de gânduri virile și viguroase, renunțând cu plăcere la oglindă în favoarea sabiei. Cu toate astea, nu aș renunța la virginitatea care mi se atribuie, deși e în totală neconcordanță cu spiritul. Mă gândesc câți bărbați fermecători, frumoși și plini de spirit au implorat în genunchi niște idoli nesimțiți și pasivi. Mă gândesc cât de zadarnică este căldura cuvintelor lor și răceala faptelor, cât de mistuiți sunt în aparență de simțire, și cât de secat le este izvorul spiritului.

Am mai vorbit despre cât de mult îmbrățișez ideea extremelor și cât de searbădă mi se pare acceptarea căii de mijloc. În privința oamenilor, teoria este la fel de simplă- există două categorii esențiale, aceia pe care îi ador și aceia pe care îi detest, restul e ca și când n-ar fi- expansivitatea mea mă împinge să nu fac nicio deosebire între aceștia din urmă și pavajele șoselelor. Importanța mea în proprii ochi se rezumă la felul în care reușesc să mă introduc în secretul celor mai mari splendori intime pentru că știu că există o mai mare plăcere în a da decât în a primi. Clocotul va rămâne de necurmat în interiorul meu, va rămâne ciclic, cu valul care întotdeauna împinge un alt val și cu supraabundența care mă injectează energic și nu mă plictisește niciodată. Știu, desigur, că dimineața îmi dezmorțesc mâinile albe și sensibile pentru că mai sunt de dat atâtea lovituri de ciocan încât, riscând să fac bătăi, sunt sigură că nu voi lăsa niciodată dalta să-mi scape. Sublima cruzime în spatele căreia tu știi prea bine că se va ascunde întotdeauna acea îngăduită vanitate nevinovată. Pecetea mea nu e deci albă și nici gri, e pur și simplu neagră precum cerul gurii câinilor turbați.

Mai aromat si mai personal aici

joi, 22 septembrie 2011

Am nemurit



M-am aruncat de pe stâncă.
Am înghițit aerul și apa trupului tău.
Eram sus, zburam și, dintr-o dată,
pământul mi-a spus, zâmbind,
că nu mai pot să merg,
ci doar să mă târăsc goală
și despletită până
la tine.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 21 septembrie 2011

Morțile mele, din gând

Nu ți-aș mai spune iar despre iubire.
Cuvintele mi-ar usuca buzele, iar
sufletul n-ar mai știi să citească
rândurile fostelor poezii
cu parfum desuet.

Nu te-aș minți când știu că nici
tristețea n-ar putea să mă mai creadă,
și-aș vrea să beau lumină din pahar,
acel vin simplu, gălbui și amar al
nopților în care ne iubeam durerea.
Nuanțe evidente de uraniu vorbesc în
cor despre trecut, iluziile lor
nu sunt decât un biet alcoolic
stând în coate.
Și timpul, descheiat la cămașă
și foarte naiv, mă face să par
pendula iubirii, când eu nu sunt
nici om, nici vid, ci doar
femeie în haine virile.

Nu ți-aș mai spune despre el
nimic care să poată
să te mai uimească.
Știi... nu am mai întâlnit
până acum
pământ sau zeu care să nu cunoască
o poveste proastă...
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 16 septembrie 2011

În loc de poezie

Un adevărat regal de poezie- această coloană sonoră a acestui film absolument fascinant! Bucurați-vă simțurile!


Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 14 septembrie 2011

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 4 septembrie 2011

Ce gândesc (portretul meu la persoana a III-a )


Ea e o curtezană de pe vremea lui Marie Antoinette; nu trăiește în lumea ei și nu înțelege nimic din societatea care o înconjoară. Știe că Hristos n-a venit pentru ea și se consideră la fel de păgână ca Phidias. Mărturisește că nu s-a urcat niciodată pe Golgota ca să culeagă florile patimilor. Corpul ei rebel nu vrea să recunoască supremația sufletului, găsind pământul la fel de minunat ca și cerul și virtutea rezultatul corectării formei. Spiritualitatea nu a fost niciodată slăbiciunea ei, plăcându-i mai mult un trup antic sculptat decât o fantomă. Prețuiește trei lucruri: marmura, purpura și vinul- adică soliditatea, strălucirea culorii și aroma. Ele construiesc substanța visurilor ei, acelea în care caii albi nu sunt încălecați decât de tineri frumoși și goi, și în care nu există nici ceață, nici fum, în care totul radiază și strălucește. În visele ei, fiecare amănunt își lasă bobocul să înflorească, prinzând forme și culori viguroase. Printre pădurile întunecoase ale visurilor ei, apare și Diana, cu tolba de săgeți în spate și cu eșarfa în bătaia vântului, urmată de toată haita sa de nimfe.

Tablourile ei sunt pictate în câteva tonuri, devenind nimic altceva în afara unor basoreliefuri colorate, plăcându-i să-și plimbe degetele pe ceea ce vede și să pipăie rotunjimea contururilor până la sinuozitățile cele mai ascunse. Consideră dragostea ca pe o sculptură mai mult sau mai puțin perfectă, privind bărbații cu ochi de sculptor și abia apoi, cu ochi de îndrăgostită. A început s-o intereseze mai mult forma flaconului, decât calitatea conținutului, iar dacă i-ar fi căzut în mână cutia Pandorei, n-ar fi deschis-o. Îi place de Venus sculptată și de Paris- frumosul cu ochi antici, cu buze pure și ferm tăiate, atât de iubitoare și atât de îmbietoare la sărutat. Dacă ar fi bărbat, i-ar fi frică să-l lase de paj amantei lui. Și totuși, îi place mai mult pământul decât Olimpul pentru că îi place ca printre amanții ei să se numere mai mulți oameni decât zei sau decât regi. Ea este ca o scorneală modernă, fiică a disprețului creștin pentru formă și materie. Nu ascunde nimic, deoarece știe că pudoarea este făcută numai pentru cele urâte, poți s-o vezi în deplina ei goliciune, goală de tot și singură de tot, fără să-ți lase vreo impresie umilă sau fără să fie prea mândră pentru tine. Pentru că ți se uită drept în față și nu-și îndreaptă niciodată ochii spre cer...


Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Ce gândește (portretul lui la persoana I )


Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

vineri, 2 septembrie 2011

Răspund dilemelor unui tânăr


„Te iubesc!”, îmi zice el, brusc, pe nerăsuflate, ca și cum a scăpat de cea mai grea povară. O, nu, nu, dragule, tu nu mă iubești, ia-ți cuvintele înapoi până nu mă simt ca o hoață căreia i-a reușit jaful, dar care, în sfârșit se căiește. Normal că nu mă iubești, doar îți lucesc un pic mai mult ochii decât de obicei, simți un ușor magnetism și suferi de un început de fascinație. Atâta tot! Asta se numește îndrăgosteală, iar dacă e s-o luăm așa, îți mărturisesc că și eu sunt îndrăgostită de tine. Așa cum sunt îndrăgostită de multe altele de pe lumea asta și așa cum pe foarte puține ajung să le iubesc. Știi cum e să îți lași toată ființa pe mâna celuilalt, să ignori orice regulă, să faci orice compromis, să calci în picioare, să plângi pentru cât poți să simți, să visezi și să nu te mai suporți decât lângă celălalt, să fii ușor nevrotic și mereu palid, mai bolnăvicios și totuși, cu o aură mai strălucitoare ca niciodată- asta înseamnă să iubești, dragul meu. Să cazi și să faci să-ți cadă toată pasiunea la picioare, să te întrebi de ce nu-ți pasă de nimic, așa cum obișnuia să-ți pese, să te uiți în oglindă și să vezi cea mai frumoasă slăbiciune a omului cum se desfășoară. Sunt fericită că iubesc, așa cum ți-am zis, dar nefericită că mi-am descoperit, ori că mi-am lăsat descoperită această mare slăbiciune. Of, și cu mine într-adevăr, n-ai decât două șanse- e demonstrată treaba că, orice relație de-a mea ajunge fie la iubire, fie la ură-cruntă, câteodată și amândouă în tandem. Nu ți-ai dori o așa nenorocire.

Sunt învățată să nu plutesc, să nu accept ceea ce e călduț, să merg către extreme, fie că ele mă fac dezirabilă sau indezirabilă. Nu mă poate îmblânzi nimeni, cel puțin în aparență. Să-ți recunosc că este cineva căruia i-a reușit, ar fi în zadar pentru că nu voi vrea să-ți fac cunoscute datele problemei. Iar tu, tu ai impresii. Dintre cele mai naive, e adevărat, dar sunt tare roditoare și delicioase, analizându-le. Mi-ai pus atâtea întrebări, aproape că doream să te laud, când mi-am dat seama că intru, fără să doresc neapărat, în mintea unui copil cu valențe de tânăr înțelept. Sigur că m-am oprit, n-aș fi vrut să-ți bântui somnul și să ajungi și tu să mă urăști. Uite, te las să mă iubești mai bine! (conștientă fiind că nu vei ajunge acolo), dacă îmi promiți că mă uiți imediat după convorbirea asta!

”De ce ai cearcăne?”, mă întreabă el. Pentru că mi le creez singură. Îmi place să am cearcăne, e un accesoriu care te arată mai afectat, mai profund, mai gânditor. Glumele mele sunt ușor nesărate, știu. Întrebarea ta e cel puțin bizară, mă gândesc că ar înfuria oricare altă domniță, și totuși pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ți-aș da ca motiv și că am câțiva ani în plus față de tine, dar, din nou, aș fi nesărată și cu un ușor gust amărui. Cred că am cearcăne pentru că mă tot gândesc, în ultima vreme, cum să distrug ceva. Cum să-l distrug silențios, fără pompă, cum să-l anihilez în șoaptă. Nu mă întreba ce, căci n-o să-ți răspund. De ce? Pentru că m-am săturat să scriu- n-o fac decât când sunt în compania lui Bachus, când zbor prin diferite straturi și substraturi ale imaginației narcotizată și când sunt îndurerată, nefericită. Dacă n-aș mai scrie, aș deveni instantaneu castă. Dacă n-aș mai scrie, m-aș opri la ordine, la regulă, la fericire. Știi că fericirea e cea mai banală iluzie, cea mai prototipică și mai îngustă speranță. Aș vrea să fiu acolo, printre ei, fericiții și să surâd tâmp în timp ce-mi strig fericirea. Dacă scriu, îmi alimentez furia și nu mi-o descarc- așa cum s-ar zice- devin tenebroasă și iată, pentru unii, o adevărată intrigă, ca să nu zic ciudățenie. Ce te atrage la mine? ”Ești altfel.” Pe naiba, sunt mai ”la fel” cum nu se poate... Sunt o Pandoră, ca toate femeile, și o capricioasă. Mi-e drag de viață și mi-e frică de mine însămi. Sunt ca iepurele și umbra lui, numai că umbra mea am lăsat-o acolo unde mi-am lăsat și iubirea, și singurul aspect de care mă mai înspăimânt e propria persoană- așa goală cum a rămas. Răsună cel mei înfiorător ecou în mine, de nenumărate ori, infinit aproape, greu de suportat zilnic. Am deci, propria mea melodie- ecoul goliciunii mele interioare. Și totuși, în fiecare zi mă îndrăgostesc și sunt conștientă de asta, față de majoritatea oamenilor care nu știu să se oprească o secundă și să-și dea seama că au fost un pic îndrăgostiți și azi. ”M-am îndrăgostit de Paris și de Provence”, ”M-am îndrăgostit, ca o tribadă, de Marie Antoinette”, mă îndrăgostesc constant de anumite chipuri pe care le văd, evanescente, desigur, dar care pentru o secundă, ajung să mă hipnotizeze, de anumite staturi și mișcări, gesturi și atitudini, de ochi, de anumite buze, de ticuri, de râsete, de plânsete, de culori pe care nu ajung niciodată să le iubesc. Toate schimbătoare și trecătoare, așa cum e dragostea, în general. Nu face greșeala să asemui dragostea iubirii. E altceva. Tu nu mă iubești, deci, tu ești fascinat, pentru o secundă, apoi îți va trece și mâine te vei îndrăgosti de alți ochi, mai nu-știu-cum.

Nu vrei să ajungi să iubești pe cineva despre care știi că nu mai poate iubi așa cum a făcut-o odată, care ți-a mărturisit că nu are inima la ea, nici în poșetă, nici în torpedou. Nu o voi avea decât într-un singur alt trup pe care mi-l voi atribui si al cărui suflet îl voi iubi toată viața. Nu pot exista mai mai multe persoane pe care să le iubesc așa, ar fi o crimă, omucidere curată. Deci, ai tot dreptul să te îndrăgostești de mine, și tot spațiul să te deziluzionezi. Poți să mă și iubești- atâta vreme cât te voi face să mă uiți imediat după convorbirea asta...



Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 31 august 2011

Mă voi preface oarbă și-o să vin

Ai întâlnit femeia care să-ți
frângă palmele, să-ți smulgă brațele,
să te lovească în deplina ta
iubire, pentru ca apoi să-ți
lase și inima jos, pe un pietroi
greu și nespălat de ploi,
fără s-o învelească măcar?

Sau femeia care nu știe să plece
înainte să dărâme tot templul
care-i e închinat?

Iat-o pe cea care n-a găsit încă
toată candoarea brațelor pe care să
nu le smulgă imediat după ce-au
îmbrățișat-o și nici inima care
să-i spună ”folosește-mă”,
fără să se supere apoi.
Mai aromat si mai personal aici

Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 29 august 2011

Rendez-vous și amor



Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...

Mai aromat si mai personal aici

joi, 25 august 2011

Jumătate iubit, uitat pe jumătate


Ai ajuns să vrei să-mi miroși
din nou părul, să-l simți
iarăși ca pe cel mai scump
cașmir mângâindu-ți
palmele și chipul. Ai ajuns
să visezi formele cuvintelor
mele imediat ce-mi curbau
buzele. Ai ajuns să-mi
auzi pașii, bătaia tocurilor
înfipte chiar în inimă.

Ai ajuns să-mi simți trupul,
ușor și sigur pe el,
unduindu-se pe lângă toate
amintirile care, în loc
să fugă departe de noi, stau
și așteaptă poate, ca
cineva să le gonească.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 24 august 2011

La capătul sărutului




Spune-mi: cine te minte-
omul sau poetul,
omul sau vinul,
omul sau sunetul,
omul sau animalul,
omul sau prea complicata
lui adnotare, eleganta,
sublima, șireata,
dantelata și idilica,
grava și dulcea lui glosare-
femeia?
Mai aromat si mai personal aici

Locuitor al cuvântului meu




Strânge-mă, iubitule, de mijlocul
cuvintelor mele spuse prea
repede, prea simplu.

Fă-mi-le orchestra propriilor gânduri
rupându-se în ecouri ca oasele
propriei inimi care ți-ar spune
câteodată cuvinte de dor,
sau de iubire, dar care uită
s-o facă atunci când știe
că timpul i-ar număra mai
degrabă atingerile,
decât vorbele...
Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată





Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici

Umed, rece și aproape (că) vin





Adu-mi vin și un pahar de neliniște!

Trage obloanele peste zilele
sufletului tău și fă din el
noapte, grea si drapată ca o
catifea, impură ca rubiniul
vinului rămas pe buzele mele.

Sparge paharul în care s-a amprentat
fumul fostei noastre patimi
și lasă-mi numai neliniștea...
necunoscutei pasiuni!
Mai aromat si mai personal aici

Oricum mă sfărâm




Ce simți când dantela pielii mele
îți atinge umbra?
Când șoapta mea limpede și ardentă
de femeie îți străbate fiecare iluzie?
Ce simți când privești în mine
toate fricile, fugile și
luminile de care uitasei?

Ce simți când de fapt,
sunt a ta din ce în ce mai puțin?
Mai aromat si mai personal aici

Jocul meu de noroc

Numele meu este Iudita.
Sunt înaltă precum injustețea ta,
gravă și serioasă cum
ți-a fost pledoaria.
Sunt o fostă Afrodită,
otrăvită de frumuseți evanescente-
precum tirania și pasiunea.

Port rochia transparentă și
subtil decorată cu ghirlande de
măslin. Sunt puternică, deși
formele rochiei îți înfățișează
o paloare poate, și seducătoare,
chiar dacă am învățat să fiu
vindicativă. Sunt grațioasă
până acolo unde nu îmi dai
dreptate și credulă doar
când e vorba de joc. Sunt curtată
și curtez, dar nu altfel decât
ca o curtezană care a atins
sacralitatea erosului- sunt un
melanj- durerea privirii mele
ți se va imprima pe chip, iar
dragostea sălbăticiei și a
dulcei eliberări, mă arată mai
frumoasă și mai vie decât
am fost vreodată.

Fă-mi loc, deci, ori pândește-mă!
Tocmai am fost eliberată din tiranie!
Mai aromat si mai personal aici

Somnolent, te pierzi

Îți ating pielea ca pe sunetul pe care
tristețea îl lasă în glas- un saxofon
stins între
pasiune și poezie,
între durere și amor. Te ating
în somn, în timp ce tu visezi
picăturile ploii mele cum
îți inundă cuvintele,
jurămintele și rugăciunea.

Îți spun: ”Iubitule, păcat că
nu mai cred în iubire!”
Îmi spui: ”Iubito, lasă-ți ploaia
să cadă peste mine!”

Îți ating pielea ca pe singura iubire
în care mai cred; o prefer ca pe
o zi simplă și caldă, ca pe un zbor
pe un cer curat, ca pe gustul
vinului din același pahar, ca pe
saxofonul în care cred mai mult
decât într-o rugăciune
sau într-un jurământ
lăsat în patul
iubirii noastre.
Mai aromat si mai personal aici

marți, 23 august 2011

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări

E implorabil când stai și aștepți să se nască măcar un aspect al lumii ăstei care la un moment dat să poată să te inspire. Nu mă inspiră nimic. Iar cuvintele pe care le mai am sunt din ce în ce mai sărace și mai incolore. Aștept un tapaj, o degringoladă, o înnebunire. (exceptându-le pe ale mele, desigur)

Tot ce mai aud (vorbindu-se, gândindu-se, făcându-se) e fie de un mauvais-gout ordinar, fie teribil de obtuz. Sunt într-o plutire în care extremele s-au redus la îngustime, în care ele nu mai există ca extreme, ci ca amici care, peste noapte și-au dat seama că se atrag. Mi-e teamă de sindromul Crusoe, mi-e teamă că atunci când o să naufragiez, n-o să-mi mai doresc vreodată să mă întorc, iar naufragiul ar deveni subit, evadare. O evadare necesară spiritului. Un spirit pe care, acum și mai mult ca sigur și mâine, mi-l simt și mi-l voi simți îngrozitor de emasculat.

Rea și dăunătoare este și tăcerea- tăcerea mea care instigă la cabale, la revoluții cuvântate. Iar când tăcerea mea tace, atunci înseamnă că nu mai văd lumea ca printr-un filigran, frumos lucrat și amintindu-mi de lubricitatea anumitor episoade trecute, ci printr-o tablă, undeva ruginită, undeva subțiată. Tăcerea înseamnă saturația. Am spus atâtea ”adevăruri”, atâtea butade despre dragoste mai ales, încât propria-mi gură s-a săturat să-mi redea, reiterat, aceleași vorbe devenite prozaice. Fiecare sentiment, care obișnuia să mă inspire, a devenit insipid, ca o rugăciune în care obișuiai să crezi, dar care s-a robotizat cu timpul. Când te cerți în gând cu tine sau cu altcineva, e dureros de sinistru. Când simți nevoia unei oglinzi și nu a unei fețe în ”fața” căreia ai știi că n-ai putea decât să plângi de nervi, viața devine înfometată după zgomot, după junglă, după alergare. Și când simți cât de retractilă îți devine judecata, te înspăimânți și cauți ieșiri...

Acuzele mă îmbătrânesc îngrozitor, iar singura mea reacție e aparent, grosieră. În fond, nu fac decât să ignor multe dintre acuzele care, în al 12-lea ceas, devin desigur, retrograde. Nu mai vreau să vorbesc acum despre ce-a fost iubirea, dacă a fost, pentru cine și cum. Nu vreau să mă plâng, să plâng, să mă cert, să dau explicații și să mă lamentez. Nu vreau, evident, nici să le aud din partea altcuiva. Sunt sătulă până la echilibru. Iar discuțiile în contradictoriu mă irită, nu mă dezechilibrează.

Îmi doresc să existe ceva pe lumea asta care acum să mă reinspire- ceva eufonic, ceva venal, ceva uman sau inuman ca un reviriment de care am nevoie. Nevoia pe care o simte narcomanul în fața drogului sau sălbaticul în fața cunoașterii.
Vreau un zgomot interior care să mă inspire, vreau să-mi regăsesc limitele acelea care s-au împreunat fățarnice și vreau fie să cad, fie să zbor...

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări.

Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 20 august 2011

Cu mine în intimitate

Sunt singură...
și-aproape că uitasem că sunt singură.

Te strig și mă agăț de
lianele vii ale mâinii drepte
sau ale mâinii stângi. Îmi las
pasul, gândul și strălucirea
să se iubească pe plaja dorului
de noi. Sunt singură
și-aproape că uitasem că sunt singură.
Dac-ar ploua pe marea dintre
Eu și Tu, nisipul ar fi timp,
iar eu aș putea naviga infinitul,
și te-aș vedea în gând...
și m-aș mira
cât de aproape sunt și,
uneori,
cât de departe-i marea de pământ.

Sunt singură și-aproape
că uitasem că sunt!

Mai aromat si mai personal aici

marți, 16 august 2011

Bătăi și bătălii (ale inimii)

Câteodată mă miram de tine. Cum
zăboveai pe treptele neînchinate
ale umerilor mei, cum te pierdeam
și te regăseam în neiubire. Te
vedeam abandonat visului nostru
cu muritori.

Nu-ți voi spune niciodată alte
cuvinte, decât acelea care să te
facă să visezi că ești treaz,
întemnițat de buzele mele...
prea șoptitoare. Nu-ți voi făgădui
niciodată vreun adevăr despre
neiubirea mea. Sau despre disperarea
erosului născut în bătaia inimii
care s-a auzit imediat după
bătaia curată a inimii tale.

Nu. Nu-mi voi trăda mirarea
sublimei tale zăboviri, regăsită
în neiubire. Te voi pierde în
fiecare zi ca să am un motiv
să mă întorc în visul în care
muritorii nu cunosc nimic despre
iubire,
dar iubesc!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 14 august 2011

Verde crud și câteva cuvinte

Erau sunetele care șchiopătau
între noi. Sau muzica unei lumi
neauzite. Era timpul care își visa
orele
prinse în hora spațiului
înălțat între noi. Era gândul_
mai rău decât un prădător,
mai fraged și
mai înfometat
decât un prunc.
Mai vinovat decât nevinovatele
cuvinte care sfidau timpul,
viața, moartea și credința
și își jurau_
într-o neliniște erotică_
iubirea trupurilor și,
în taină,
regăsirea.
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 12 august 2011

Indecența uitată în cuvinte




Purtam la gât
o nestătută trestie de
credință întru tine...
ce leneș pleci acum
crezând, cu o atâta
voluptate, că mă lași
pe brațele unui visător!
Mai aromat si mai personal aici

Aievea se confundă cu aiurea

Singuri eram. Pierduți
în crâmpeie de somn.
Mă atingeam sfios
de colțurile tale,
mă deșertam în
pumnii tăi
atât de strânși,
de grei.

Între atâta iasomie,
mă despicam atât
de vie,
mă împleteai cu-atâta
ziuă, tei,
perechi de
căprioare.
Mă însetai!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 11 august 2011

Celălalt bărbat

Mă reîntorc în trecut. Mă reîntorc la femeie. Mă reîntorc la boemi.

La masa mea din lemn masiv de abanos, stau câțiva dintre cei mai excentrici artiști ai anilor 1900. Dar mă interesează unul singur. Tânărul fără de vârstă, brunet, cu părul lui vânat de vânt, dat cu uleiuri mirositoare. Mă fixează cu o privire punitivă- privirea celor două boabe de cafea neagră, intense și de nedeslușite. Privirea aceea complice care demască prin erotismul ei, caracterul venal și ademenitor al bărbatului ce-o poartă ca pe un amestec sacrosanct. 1900 se lasă peste masa noastră, în penumbra unui separe mediocru, lâncezit în timp din cauza lipsei luminii. Un separe deasupra căruia, un lampadar grosolan și prăfuit își împrăștie ultimele scântei de soare artificial. Bodega e liniștită deocamdată. La masă nu e decât Ortiz de Zarate și Kisling, ținându-i companie la un vin roșu lui Modigliani. Magnificul dandy italian poposit în Paris ca să divinizeze arta picturală. Îl observ cum bea, binecuvântat de lumea lui amorfă, dintr-un pahar de culoarea malahitului care transformă vinul roșu-sângeriu, într-unul murdar-rubiniu. Imaginea lui mă înmărmurește. Nebunia geniului îi umblă prin fiecare venă pe care o văd de la gulerul cămășii ponosite, până la manșetele cu butoni splendizi, dar ieftini. Cabotinismul lui mi-l arată dornic de atenție, dar respingător față de societate. El- pictorul care trezește în fiecare muză pasiuni de nedescris, el- cel care indignează și confuzează, care se joacă precum vrăjitoarele cu mințile fecioarelor pictate. El- cel care m-a făcut să iubesc rubiniul vinului, simplul meu viciu născut și alimentat de parizianul cu sânge italienesc- Amedeo.

De ce el?! m-ați întreba. Pentru sălbaticul ascuns sub masca pudibondului, pentru curtenitorul și seducătorul ascuns în spatele unui rezervat antisocial, pentru un desăvârșit amant lăudat prea mult, iubit prea puțin, uitat și uitând prea repede. Dar mai ales pentru viața lui din care a făcut parte Beatrice. Nu cea a lui Dante, ci Beatrice suava, ușor mironosița, inteligenta și mult temuta Hastings. Această Beatrice care i-a potolit năravurile, dar care i-a sporit erotismul artistic, puterea creației și nevoia femeii. ”Ești pictor, pictează, băiete!”, îi spunea ea cu un aer de guvernantă înduioșată. Ea i-a fost muza inexistentă pe pânză, muza care i-a arătat coridoarele lungi ale imaginației, cea care i-a oferit femei ca să-și desăvârșească opera, cea conștientă că acele femei vor fi fost dezbrăcate și adulate, ori ignorate de iubitul ei Amedeo. Iată artistul silit să iasă din depravarea boemului, să creeze cu dezmățul tuturor simțurilor, să creadă și să simtă iubirea. El, tocmai el, cel care nu dădea atenție niciunei femei, amantul care n-a curtat niciodată, ci care a fost vânat pentru inimitabilul său talent de a trăi frumos și la limită.

Nu degeaba i-am zis dandy frumosului cu sânge latin. Aristocrația vieții e sublimă, libertatea exprimării îl aseamănă cu Baudelaire în lirism, niciodată grosolană, ori vulgară. Cu atât mai puțin banală când toate portretele lui definesc acel ”fin de race”. Îl cunosc pe Modigliani de pe Rue de Montparnasse din Paris. Camera lui îmbâcsită, dar cochetă îi primește zi după zi frumoasele grații și păstrează în aerul ei toate parfumurile lor, toate crâmpeiele de gemete și de absolut, toate culorile lenjeriei uitate, ori a corsetelor incomode. O cameră, ca un boudoir masculin, emanând bărbăție și geniu, mister și seducție. În această cameră, Amedeo își lăsa îngerii și demonii minții lui creatoare să ducă cel mai hulpav război. Vinul nu lipsește din carafe, tutunul îmbibă plămânii secătuiți de amor și draperiile lungi și groase, canapeaua păcatelor și halatul lui, intimul material care-i acoperă trupul în momentul căutării gloriei picturale. Sigur că sunt îndrăgostită de Modigliani! Dacă stau să mă gândesc, ar trebui să-mi fie rușine din cauza numărului de bărbați (artiști) pe care i-am iubit până la viciu. Amedeo este unul dintre ei.

Vorbește rar, nu-i place zvonul, se ascunde des și iubește cu patimă- fie că e vorba despre o pradă întâmplătoare, ori despre una care se dăruie fără scrupule. El zice, atunci când venele îi freamătă mai mult vin decât sânge, că e vanitos și nesătul, slab până la îngeri în fața femeii și nevolnic în privința luptei dintre amintirile frontului și nebunia îndrăgostirii, abandonului în femeie. ” Ce poftă mai avem să fim fericiți!”, zice el. Îl citez întotdeauna când am ocazia. În camera aceea a descoperit că există și o artă bahică, un vin pentru fiecare speță, o plăcere a gustului aproape mortală, așa cum, mai târziu avea să caute extazul în hașiș amestecat cu mângâierile line ale femeilor corupătoare. Frumusețea picturii lui stă în libertinismul vieții pe care a trăit-o. La bodega de pe Montparnasse, cu amicii lui, seară de seară, sorbind cele mai delicioase vinuri și deplângând politica într-un fum gros de tutun și de hașiș. Pentru el, Beatrice a fost o luptă- un ideal pe care-l tânjea cu spaimă, pe care, deseori îl respingea. Frica abandonului în brațele iubirii l-a trecut prin mai multe Paradisuri și Infernuri decât pe Dante, deși, frumosul nebun Amedeo, îl cita ocazional și-l adula pe naționalul lui italian. Pictorul durerii, așa cum este supranumit din cauza intensității operelor sale, avea să iubească, în sfârșit, cu splendida frică a oricărui neofit, pe femeia care i se va fi dăruit cu totul- nu pentru o zi, nu pentru un tablou, nu pentru o noapte, ci pentru viață și moarte. Beatrice- cea care i-a înlăturat ceasurile de singurătate, boală și slăbiciune, cea care l-a venerat și l-a îndepărtat de artificial. În cele din urmă, Beatrice- cea care i-a fost soție și amantă până la moarte.

Când știu câtă frumusețe și patimă ascund viețile oamenilor, mă înspăimânt. Când știu că incredibilul libertin Modigliani a ajuns să aduleze și nu numai să se lase adulat, mă cutremur. Când ultimele lui cuvinte (el- solitarul, rezervatul, misteriosul) adresate lui Beatrice au fost : ”Ne-am înțeles pentru o bucurie veșnică!”, mă înfior. Stau deci, la masa aceasta din lemn de abanos, în acest prozaic separe și adulmec fiecare mișcare a lui Modigliani, fiecare urmă de zâmbet, fiecare înghițitură de venin bahic. Îl absorb în fiecare por al pielii mele și tac. Ce să-i spun eu?! Că m-a schimbat, că m-a fermecat și pe mine ca pe o oricare alta, că m-a viciat și mi-a oferit o cutezanță teribilă? Să-i spun că sunt geloasă pe Beatrice și pe fiecare femeie care i-a fost muză? Să-i spun că el m-a învățat că durerea are o sălbăticie unică și neprețuită? Să-i spun că iubesc Parisul și Montmartre și Montparnasse, străduțele înguste și idilice, pavate în piatră, bodegile cu iz de cafenele selecte, tutunul, bărbatul și singurătatea, libertatea și viciul, misterul și nebunia?

I-aș șopti că, datorită lui, am ajuns să trăiesc trei minute într-unul iubind arta și căutând la nesfârșit să nu trec pe lângă iubire, să n-o resping, dar nici s-o vânez, ca pe un animal mai înfometat decât vânătorul. Apoi, aș sorbi tăcută dintr-un pahar de vin rubiniu și l-aș închina, privindu-l și zicându-i: ”Spune-i tu lui Beatrice cât de bine îi înțeleg iubirea!”

Mai aromat si mai personal aici

marți, 9 august 2011

Când și prezentul îl condamnă pe Dante

În ultimele zile (cred că se face aproape o săptămână) m-am oprit asupra lui Dante. Acel Dante care, după câte s-au disertat despre viața lui, aproape că a devenit o legendă, un mit. Am preluat drept invitație ideea rememorării istoriei cu obiecția unei implicări personale în cursul acesteia. S-o reluăm, dar s-o schimbăm, noi, ca muritori și ca urmași ai ei. De aceea am amintit de Dante. Mă declar însă, nesigură. Nu mă încântă ideea parcurgerii atâtor secole doar ca să-i văd privirea pătrunzătoare în momentele atâtor procese prin care a trecut. Or, eu poate chiar aș vedea altfel deciziile Înaltei Curți. Mi-ar fi plăcut să-l văd trăindu-și Infernul, chiar dacă Boccaccio îl dă de gol și sugerează că singurul lui infern a fost acela al propriei minți. Mi-ar fi plăcut să-l văd complăcându-se, acuzat pe nedrept de toate turpitudinile posibile, mi-ar fi plăcut să simt cum își acceptă moartea. În schimb, în minunatul său spirit dantesc (iată că a ajuns și adjectiv între timp), el acceptă, plângându-se, ultima scăpare a morții. Acel exul immeritus care i-a slăbit și perforat toată verva sa pamfletară. Viața lui e viața unui surghiunit depresiv și abuzat continuu de țara natală. Nu s-a întrebat niciodată de ce patria nu l-a vrut, în schimb a avut răgaz la moarte să scrie într-un testament că-și reneagă rădăcinile, că îngăduie Infernului să sufere mișelește de pe urma rapacității politice. Totul a fost o vindictă inexplicabilă. Doar părțile terțe rămânând lucide în privința motivelor unei asemenea vendete stat/politică- maestru august, preaiubit de semeni.

Adevărul e că m-aș întoarce acolo, în brava Italie, ca să văd măcar Paradisul lui Dante și să trebăluiesc insistent în Purgatoriu. Beatrice a fost imaginea Edenului, o imagine care nu respectă întocmai descrierea cărturărească, dar care se evidențiază, cu o ușoară urmă de clemență, față de toate celelalte Edenuri care i-au alinat singurătățile lui Dante. Ați putea crede că-mi repugnă personajul în sine și că sunt misandră. Aș putea să fiu, atâta vreme cât, retroactiv, toți bărbații capătă un misoginism vizavi de celelalte Beatrice din viața lor care, de fapt, nu se scriu cu majuscule, dar care, la un anumit moment, au reprezentat Paradisul. Mă enervează că Dante are o imagine precară și discreționară- marele autor, om politic, analist, pamfletar, marele mare cu o deosebită valoare în istorie. Mă enervează că multă lume nu-i cunoaște speța. Pe lângă geniul pe care nu i-l reneg, eu laud mai mult partea promiscuuă a vieții- acele aspecte privitoare la sodomie, contumacie, simonie care-i gravează viața în cea mai infamantă formă. Chiar l-aș numi boem pe Dante în circumstanțele astea și chiar m-aș îndoi de existența certă a unei oarecare Beatrice. Învederez ideea că viața lui pare duplicitară, în schimb, pe lângă soția- îmi scapă numele- oricum neimportant pentru însuși poetul, numeroase muze s-au perindat agale prin nopțile lui, fără ca acesta să se sfiască vreo secundă să le acopere urmele. Da, îi cataloghez intimitatea drept o excrescență frumoasă a boemului nedescoperit. Pentru aceasta m-aș întoarce în perioada cea mai prăfuită a Italiei, ca să nu mă raliez opiniei publice de atunci și de acum. Mă întreb, dacă Beatrice este Paradisul, de ce este mult mai popular și mai disecat Infernul? Oamenii n-au descoperit încă firea boemă a nebunului Dante... Sau oamenii au cunoscut prea multe Beatrice la viața lor încât, o maestruoasă rememorare, nu pare altceva decât un clișeu ieftin. Goethe zicea că ”etern-femininul ne trage în sus”, iată că el, uneori, nu reprezintă altceva decât harul târâtului în jos, către Inferno, unde sigur, eternul durează ceva mai mult decât o veșnicie de basm.

Dar nu, nu pe Dante voiam să-l admonestez acum, și nici măcar perioada lui care, reiau, pare atât de pietrificată într-un adevărat mit, ca să nu zic chiar într-un real eufemism. Voiam să mă opresc în istorie în alte împrejurări, ușor mai accesibile nevolnicilor muritori. O voi face curând, atunci când îmi voi consuma pe deplin neliniștea dantescă. Și totuși, Dante m-a ajutat să mă îndrăgostesc nebunește de Italia... tocmai Dante pentru care, realmente, femeia n-a fost altceva decât ”la femme aucune”- cum ar zice Mallarme. Oricare și fiecare femeiușcă.
Dacă aș fi bărbat m-aș întreba deci, câte chipuri ar avea Beatrice a mea...





Mai aromat si mai personal aici

luni, 8 august 2011

Mărul a fost Portocal? Eu am fost Regina?

Vino din nou la masa mea și spune-mi, cu același aer condescendent, dacă mă mai arăt la fel de vie în visele acelea cu împărați și cu sărmani. În visele care ne trimiteau fie prin cvartale rigide, fie prin curți regale îmbrăcate în brocart și moar.

Uneori, lipsa timpului intim mă poartă prin toată voluptatea timpului proscris efemerității. Sunt prea caldă ca să nu îți fi rămas încă în vene și prea departe ca să nu te incit să mă închipui. Acolo, în visul tău iridescent, acela care pare că îți colorează nopțile, eu mă topesc în forme bine cunoscute, în miresme sălbatice și înțepătoare, în arabescurile jocurilor noastre. Știi vinul acela de Xeres rubiniu? Pătează teribil. Străpunge oricare țesătură, din damasc sau din linou și-i însângerează fiecare fibră a materiei, reducându-i luxul la o banală sugativă înmiresmată. Cu miros puternic de vin, dulce și abia călcat de tălpile fecioarelor. Așa rămân eu. Fie în vise, fie pe piele, fie în inima cuiva. Nici vie, nici veștedă, ca un simulacru care ridică o întrebare banală- aceea de a fi sau a nu fi (reală, valabilă, tangibilă, totală, disponibilă pentru un singur om).

Mă întrebam dacă ți-am pătat visul și dacă apar în cel cu sărmani sau în acela luxuriant, seniorial, cu împărați și regine?! Mă întreb dacă te-ai gândit vreodată la cum arată masa mea de joc- dacă e din lemn lustruit de cireș, ori de cedru, dacă se rezeamă în fier frumos forjat sau în nuiele, dacă are piese mari, impunătoare, ori discrete, ca o lumină spectrală. Și mă mai întreb dacă știi cum arată Ea, cum arată El, cum e cursul istoriei jocului și dacă decorurile, cândva inviolabile, nu s-au transformat, subit, dintr-un defetism necondamnabil, într-un trist theatrum mundi? Mutăm cu toată voluptatea strategiei noastre, sau mutăm doar ca să practicăm? Bem vin pentru că ne e sete sau pentru că vrem să-l degustăm, întâi încet, cu precauția unui debutant și apoi cutezător, cu temeiul unui fin connaisseur?

Vino din nou la masa mea și nu-mi spune cum să mut! Te invit să-mi spui doar să mut, de dragul tău și în cinstea ta, iubitule! Soit-il mon premier desir!
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 6 august 2011

Un fel de blagoslovire

Mi-ar plăcea ca toate începuturile să fie ușoare. Să curgă, așa cum curg gândurile unei zile peste memorie înainte să închizi ochii și să adormi. Mi-ar plăcea să pot să stau în fața ta acum, pe un scaun scorojit de vremuri și, doar văzându-mi ochii, tu să-mi cunoști toată viața. Dar, sigur, la ce-ar mai ajuta cuvintele și hieroglifele simțămintelor noastre, dacă fiecare poveste s-ar autosugera?! Într-un fel, pe mine rutina cea de toate zilele mă conduce exact către ceea ce credeam că am descoperit prea în amănunt, dar căruia i-am ratat esențialul.

Sigur că, în speță chipurile oamenilor, acele chipuri care par că-ți zâmbesc într-o întreagă mulțime cenușie de morocănoși, îmi redeschid câteva porți prin care reușesc să colorez rutina. Sau măcar să simt că-i aparțin, de fiecare dată altfel. Mi s-a întâmplat, în câteva zile, să întregesc un anumit mozaic din trăsături ale oamenilor dragi regăsite în necunoscuți, în străini frumoși și ușor sibilinici. E un sentiment care revine de fiecare dată când simt că nu mai aparțin acelor oameni dragi. E sentimentul care îmi dă, de fiecare dată când deraiez, o palmă strașnică. Și-mi revin, și mi se face îngrozitor de dor... Dar cum să înțeleg dorul, dacă singurele mele sentimente apar și dispar și-și cântă prea somptuasa splendoare ca într-un banal și neînsemnat arpegiu? Nu știu dacă mi-e dor de oameni sau de însușirile lor, deci de un tot sau de un ceva. Atunci când tresar și revăd clipe cunoscute pe fețe abstracte și neidentificate, mă simt ca un temerar, un mic beliver trăind în lumea lui john lennoniană. Colțurile gurii mi se ridică falnic și părțile din mine cele mai pacifiste reies, de nu-știu-unde și-mi inundă fața. Practic, niște străini reușesc să mă facă să anihilez răul din toată filosofia mea maniheistă. Și brusc, mă simt norocoasă pentru că aparțin unei rutine pe care uneori nu o cunosc, dar reușesc, nu-știu-cum, să o recunosc.

Dacă există ideea nemărginirii logosului, trebuie să existe și ideea aparținerii unui logos al fanteziei și al imaginarului. Acel logos-tabu, mai mult decât secretizat, acel logos care ține în exortația lui intrinsecă, toată obscuritatea teologală (referindu-mă aici la credința aceea strict intimă, personalizată) a Pandorei minții tale în care da, stă ascunsă și ferită de oameni, până și speranța. Logosul-tabu care-ți permite să decenzurezi realitatea vizuală și să ți-o asumi ca pe cea mai necunoscută și înspăimântătoare rutină.
Mai aromat si mai personal aici