Adormisem pe banca aceea mai bine de două ore. M-am trezit speriată la gândul că ceva mai necugetat şi mai periculos nu putea să mi se întâmple în vacanţa aceea, decât să adorm pe o bancă, într-un oarecare punct al oraşului, noaptea. M-am ridicat anevoie, ceasul arăta câteva minute trecute de patru dimineaţa. Nu mă gândeam la nimic, nu voiam nimic, nu ştiam nimic, în afara faptului că nu păţisem nimic, iar decorul era acelaşi, la fel de pustiu, la fel de tăcut. Într-un extaz înfundat, am începu să râd la gândul că oricine şi-ar putea lăsa maşina descuiată zile întregi în acel oraş, fără să-i nutrească vreo spaimă. Încă aveam în minte urme de vin, de tine şi de lume. Încă pluteam şi mă gândeam, cu o oarecare tristeţe, că timpul devine limitat. Că mai aveam câteva ore de respirat în oraşul Renunţării, câteva ore pe care doream să nu le pierd, aşa cum făcusem cu noaptea ceea. Am decis să mă întorc la hotel. În timpul ăsta, tot ce-mi trecea prin minte era o propoziţie- una dintre minunatele propoziţii ale lui Eliade care şi-a început o carte aşa de simplu şi de savuros- "Nici nu ştiu câţi ani am!"- exact ideea asta o aveam, plecasem de pe bancă fără să vreau să mă gândesc la ceva, la orice,la mine sau la câţi ani am, la tine sau la cât îţi pasă...
Am încercat să-mi amintesc un drum de întoarcere la hotel şi mi-am urmat prima şi singura idee de intinerariu, despre care oricum nu aveam nicio certitudine şi oricum nu se punea problema să-mi fi păsat de asta. În traistă descoperisem o altă comoară culeasă de pe aceleaşi meleaguri. În timp pe străbăteam teribilele străzi pietruite, cu tălpile goale şi cu un chip jumătate schimonosit de durerea mersului, jumătate minunat, citeam, de-a dreptul acaparată, câteva versuri de amor din Sappho (gândiţi-vă doar la imaginea mea, îmbrăcată de carnaval, într-o fustă lungă care-mi punea piedică la fiecare pas, cu un pas dezgolit şi plin de bătăturile pietrelor străzii, purtând în mâna stângă o cărticică de mărimea celor de buzunar, cu litere de-o şchioapă care ascundeau taine ale dragostei antice scrise într-o engleză primitivă, citite la lumina câtorva felinare, uneori pâlpâindă). Nu mi-am amintit vreodată de atunci, citind cartea în toată limpezimea minţii, vreo idee înţeleasă din ea în noaptea respectivă. Dar tot ce-mi amintesc este că mă prezentam destul de marcată, dacă nu chiar îndurerată de versurile chirilice ale lui Sappho, îndelung căutată prin anticariate. Pantofii îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a traistei, iar eu urcam străduţa aceea în pantă cu o greutate imposibilă, simţind că fiecare pas era de-a dreptul sisific. Partea comică este că nu-mi păsa, mă simteam bine, deşi tot tabloul mi-a părut ceva mai târziu şi astăzi inclusiv, suficient de penibil, ori de demn de apreciat drept comportamentul specific al unei persoane citite la beţie. Ceea ce m-a scos din starea aceea a fost lumea. Îmi micşorasem privirea cât să am impresia că văd în depărtare câteva siluete. Aşa era şi mi-am imaginat imediat că sunt pe strada potrivită. Dacă n-ar fi fost carnavalul, n-aş fi găsit în veci o urmă umană pe stradă, noaptea.
Se vedeau perechi de îndrăgostiţi, de aventurieri care se înghesuiseră în câteva colţuri clar-obscure ale clădirilor masive şi vechi. Perechi care mă făceau să roşesc de fiecare dată când treceam pe lângă fiecare. Auzeam de la câţiva metri râsul sticlos şi mânjit de beţie al domnişoarelor gata să cadă în braţele bărbatului cucerit. Cred că am auzit cel puţin patru limbi diferite, îngânate de cuplurile ferite de lumina slabă a felinarelor. Mă gândeam ce tradiţie trebuie să fie acest mini-carnaval şi ce reputaţie deosebită trebuie să aibă partea de curtenie şi de flirt din cadrul acestuia. Mă lăsasem înduioşată pentru câteva momente de către acei splendizi libertini pentru care nu conta nimic, în afara căutării gurii şi a sărutului celuilalt. Mă oprisem de-a dreptul în mijlocul străzii, ascultând toată gama aceea de limbi parcă neortodoxe şi de clinchete ale vocilor femeieşti, îmi lăsasem cartea să-mi atârne spânzurată de mână şi colţurile gurii să schiţeze un zâmbet uşor tâmp. Momentul a fost întrerupt de trei tipi care coborau dinspre hotel, şi care, încă purtând măştile acelea caraghioase, cântau sau vociferau ca nişte trubaduri rataţi, înlănţuiţi fiind într-o înşiruire a la Zorba Grecul. Evident că m-au observat şi şi-au început numaidecât şarada fluierăturilor care-mi trăzneau parcă în auz, strigând cu o adevărată fală a cuceritorilor: "Ragazza, ragazza!", văzându-şi apoi de drumul lor încolăcit. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre ei era chiar unul dintre amicii mei din călătorie.
(voi continua)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu