Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

Scuzați-mă, deci, că sunt...

...o ființă ciudată, alături de care este cel puțin greu să-ți duci traiul cel de toate zilele. Pentru că, pentru mine nu există un asemenea trai. Pentru că mă eschivez. Nu-mi place s-o recunosc, dar sufăr de egolatrie și, cum nici nu vă consider psihologii mei, nici nu intenționez să intru în detalii. Întotdeauna m-am supraestimat, dintr-un egotism deprins, și am reușit astfel, mișelește, aș zice, să ignor sau să deraiez cursul așa-ziselor greutăți ale vieții. Că nu sunt morală, că n-am echilibru, că plutesc de mână cu stratul de ozon, da, le cunosc pe toate și le înghit, mușcându-mi, congestionată, buza inferioară. Totuși, în centrul cultului meu de sine, mi-am stabilit niște noțiuni rudimentare, sau reguli. Dacă mă interesează prea tare ființa mea ( nu mă asemănați lui Narcis, căci n-are legătură și, nu, nu am de gând să nu mai îmbrățișez soarele și mâine), asta nu înseamnă că m-am erijat într-o ființă care nu sunt și n-am fost niciodată.

Mi se tot pomenește de respectul acordat celorlalți, de mândrie, de putere. Se vorbește, în general, prea mult și cu o prea mare ușurință despre niște subiecte care, în speță, îți cam aparțin ție, ca ființă care le deține. Mă refer aici la tot ceea ce înseamnă imagine interioară. Nu mi s-a părut niciodată abordarea asta, într-o manieră incredibil de benignă, una care să ridice pe cineva la rangul de învățat sau de înțelept. Cine a zis că bătrânețea este vârsta înțelepciunii, s-a foarte înșelat. Bătrânețea este vârsta la care, din cauza unei eventuale singurătăți maladive, îți procuri suficient timp să-ți numeri regretele. Ori, eu am o vorbă sau o deviză, dacă vreți- mai bine să oftez decât să mă întreb cum ar fi fost dacă. Vorbeam de propriile reguli, deci. Mi-am impus ca, în tot cultul meu, să nu sufăr la schimbările bruște, care nu lasă un anumit timp și interregnului, păstrându-mi, cât de cât, luciditatea sufletului. Apoi, n-am acceptat și nici nu voi accepta vreodată să mă îndese cineva/ oricine, în orice condiții, în spațiul promiscuității crase, în ideea pierderii unor calități care s-ar cuveni. Ei bine, n-am fost vreodată în viață ( mă simt mai încercată și, totodată mai vie ca oricare persoană respectabilă) nici un ascet în căutarea grotei, nici o cosmopolită și o nonconformistă notorie. Mi-am respectat limitele și am repudiat orice constrângere externă. Iar pentru asta, am devenit imaginea ratatului, dar a ratatului superior în regn. Mi s-a spus că dezonorez, n-am respect, mă strecor, sunt șireată, nu gândesc (am mai dezbătut problema asta o dată), mă pierd, nu știu, și multe alte molii învârtindu-se în cerc. Octavian Paler spunea așa: ”La lumina stelelor se pot vedea lucruri care dispar când sunt luminate cu o lanternă.” M-a interesat critica celorlalți în măsura în care îl interesa pe Columb, de Asia. Ce-i drept, m-a afectat constant doar înghițind niște cuvinte stacojii care nu se spun așa, ca bonjour-ul dat de către cochetele bătrânici. Dacă am luat totul în viață a la legere, însemană că mi-a convenit, dar că mi-am și asumat lejeritatea asta. Armura n-are a face cu pielea omului- dacă armura greu se îndoaie, pielea poate să fie sfâșiată imediat- cam așa arată sufletul meu. Un suflet în care, din nenumărate motive spirituale, mi-am trasat granițele unui frumos El Dorado, în care confortul, sau bucuria vieții, sunt predominante.

Cineva care nu-mi înțelege nevoile spiritului, mă aruncă în loja rataților. Am cercetat cu grijă horoscopul și m-aș fi dus și la vreo sibilă, ca să cunosc dacă mi-e scris să mor mâine. Așa aș fi dedus, poate, din milă, și înțelesul ființei ratate văzută în mine de către ceilalți. Dar așa, ce sentiment să am, în afară de suspin, atunci când citesc pe desenul lui Goya- ”Nada”- nimic. Și fac corelația asta pentru că, nimicul este trasat în țărână de către un deget scheletic- și suspin pentru că, cei care se consideră îndreptățiți să-mi eticheteze viața, n-au strâns altceva decât șabloane superficiale ale vieților lor care, finalmente s-au spart în... nimic! Regret că pare refulată toată anvergura mea, și, apropo de spațiul meu intim, personal pe care-l numesc ( pompos, prea pompos, poate)egolatrie, știu că, fără să mă întărâte atât de tare oamenii care au poposit până acum în viața mea, nu aș fi avut până acum nesimțirea senină să descos acest subiect. Se numea respect față de acești oameni, ceea ce acum se numește regret. Pentru că toate legăturile care existau au devenit, într-un moment injust și doldora, extrem de casante. Până și conversațiile dintre cele mai ordinare sunt casante și gata să irumpă. Nimeni nu poate abuza de intimitățile mele și nimeni nu mă poate acuza, evident mascat, de un lichelism al persoanei mele pe care eu nu mi-l însușesc și nici n-am s-o fac vreodată. Din simplul motiv că nu va fi altceva decât o piesă dintr-un alt lego, și nu dintr-acela al personalității și al caracterului meu. Din păcate, limita mea vizavi de implicarea celorlalți stă în respectarea propriile mele reguli și în puterea pe care, știind asta întotdeauna, o are și o va avea cuvântul, sau vorbele adresate impropriu și cui nu trebuie. Să mi se tragă din asta, așa-zisa promiscuitate și așa-numitul lichelism? Din faptul că mă respect ca om și că am anumite reguli ale mine-lui pe care alții nu le pot înțelege?

Sigur, dacă ați avut într-atâta răbdare să citiți până la final ( mă gândesc că am pierdut și coerența și rândul ideilor între timp), voiam să ajung la concluzia care mi-a servit și ca preambul. Sunt o ființă ciudată pentru aceia care nu stau pe aceeași creangă cu mine (și nu mă refer, nefiind ipocrită, la rang sau la statut, că până la urmă, sunt un neica-nimeni în societatea asta, deocamdată), mă refer la înțelegere, empatie și compatibilitate. Pentru ca două mulțimi să se întâlnească și să ”coabiteze” fericite, un anumit și important număr de elemente al celor două, trebuie să devină comun, regăsibil în fiecare dintre ele. Ei bine, da, ca să mă vadă cineva așa cum sunt, trebuie să aibă cel puțin, aceleași principii și aceleași valori, priorități în viață. Altfel, nu sunt bună ( demonstrat fiind) nici să-ți duci traiul cel de toate zilele alături de mine. Agasez, uimesc, sau decepționez, într-un final. Iată cum mi-a arătat viața, printr-un șir de palme trase strașnic, ce vreau eu de la ea în măsura în care mă respect ca ființă. Și nu reiau apropourile despre libertate, pentru că, deși exact acolo mi se găsește fericirea, voi avea întotdeauna un sac al trecutului în spate, care va atârna peste debutul ei. Mă rezum la iubirea de viață și de tine pe care am găsit-o, așa cum se găsește aurul în nămolul de sub apele pârâurilor, și pe care n-o voi supune niciunei norme, niciunui ”așa se cuvine”, niciunei parade, ci doar regulilor mele care-i asigură, așa cum îmi asigură și mie, deplina și fericita intimitate.
Mai aromat si mai personal aici

Ce fac eu când n-am ce face

M-am trezit și eu, din nu știu ce înverșunare, comentând niște articole diaristice (respectabile, de altfel) ale celor de la Dilema Veche. Nu știu câtă dreptate împart, dar știu că mi-am spus părerea, mon cher! E prima experiență de genul și am impresia că elanul meu e mult prea zadarnic. Sigur că au fost câțiva rătăciți care mi-au apreciat (Liked) răspunsurile, dar probabil că din prea multă compasiune față de o tânără speranță sau din prea mult timp liber și calm și răbdare. Am avut chiar și un schimb de replici, ori, mai bine zis, un răspuns la o altă replică a unui stimabil domn, rămânând uimită de ceea ce am putut diserta. Mi se pare comic până la urmă, tipul ăsta de activitate internaută, mai ales din pricina faptului că acțiunea e una quijotescă, zadarnică. În fine, nici nu sufăr de șovinism, nici revoluționară n-am fost ( decât vizavi de mine însămi), dar ideile, după un ENTER apăsat, vor rămâne, imuabile și falnice, în continuare pe acea pagină de socializare! Vă rog, dacă sunt ridicolă și par că sufăr de fervoare, anunțați-mă și voi promite capitularea! O să sugrum încă din nenaștere orice inițiativă de analist (cultural, politic, etc.) și voi renunța încă de dinainte să descopăr că-mi place! Că apoi viciul, dacă se dezvoltă și se așază comfortabil, nu mai e cale să fie înlăturat. Vă prezint, deci, minunatele mele intervenții, într-un stil ușor prolix:

Cu norodul pe litoral... | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Să nu se creadă că România arată cum arată din cauza nemţilor, chinezilor sau confraţilor noştri bulgarii. Trăim într-o mare hazna şi asta este ceea ce am ştiut construi. Dincolo de aspectul neîngrijit al litoralului românesc (Am aflat abia săptămîna aceasta că heirupismul iluzoriu se datora unei „vizite de lucru“ a unei alte Elene.

Eu: În afară de calitatea articolului, nu prea am ce să apreciez- ideea este veche, parcă dintotdeauna, teribil de neaoșă și defăimătoare! Sigur, privind partea goală a paharului neamului nostru. Felcitări pentru acuratețea detaliului în cel mai pitoresc stil!

Cutare Domn: O temă puţin mai isteaţă (smart) ar fi să găsim răspunsul (-urile) la întrebarea de ce avem o România aşa de urâtă, mizeră, infectă uneori, de la clanţa uşii noastre către în afară şi de ce una aşa de frumoasă de la clanţă spre înlăuntrul ...casei? Dacă am rezolva dihotomia asta, poate că schizoidia colectivă, ce ţine de vreo 70 de ani, fiind la metastază, ar primi primul medicament homeopatic... Care medicină ne-ar aduce aminte brusc că nu există boli, ci numai bolnavi...

Eu: Cred că se pot pune multe întrebări pe marginea acestui subiect, iar dacă vorbim de teme smart, vorbim și de răspunsuri juste, argumentate, care nu par să aibă political correctness pentru protipendada țării noastre. De ce ne sunt oglinzile... inversate? Pentru că așa ne-am învățat. într-un total spirit endemic, să ni se pară rizibilă capra vecinului și seniorială atitudinea noastră. Pentru că suntem pestriți ca oameni ai unei culturi, suntem emfatici vizavi de propriul declin, orbi și ipocriți. Atât de patrioată sunt, încât vorbesc la plural și, în subsidiar, apreciez oricare atitudine virulentă și rezolută față de starea acestei țări. Mă gândesc că trebuie să fim mulți, cei care poartă un fertil oprobriu imaginii acestei națiuni în care ne-am născut și în care am fost autodidacți.

(O să glosez pe marginea subiectului, de îndată ce se actualizează- dialogul abia a început, este cald și oamenii mai au și altele pe cap în afara călăritului internaut)


Al doilea subiect dezbătut, a fost unul muzical (mă vor privi câțiva cu virulență, dar sunt gata să-mi combat într-o manieră rezolută fiecare idee- fie ea și aiuristică)

Agonie. Și puțin extaz | Dilema Veche
www.dilemaveche.ro
Poate că nu o să-mi ierte nimeni afirmaţia următoare: mă interesează Lady Gaga doar ca ultimă reprezentare a unui ordin defunct, în loja căruia stau aliniaţi, tăcuţi, preoţii marilor schisme pop. Ei sînt Sinatra şi Prince, Elvis şi Madonna, Elton, Bowie şi Freddie, Jacko şi Robbie.

Un Venerabil Domn: nu este defunct acel ordin! bilderbergi sunt mai puternici ca niciodata! (paranteza mea, mi-am permis să râd teribil de răspunsul ăsta, deși stimez vârsta senectuții/ sau a Înțelepciunii)

Un June Domn: Of, aceeasi autosuficienta, aceleasi banalitatii pe care le auzi la orice rocker care a luat bacul. (Paranteza mea, asta a fost tare și sarcasmul a făcut toată treaba)


Eu: Și totuși, domnișoara poartă hramul suprem al originalității, al extravaganței și al șocantului- sigur că acestea sunt etichete grav forțate de către o generație muzicalmente slab dotată, dar cam așa o consideră majoritatea tinerilor (care, dacă vreți să mă credeți, bag mana în foc că n-au habar nici măcar de mesajul pe care Gaga vrea, încearcă, se chinuie până la grotesc să-l transmită). Singurul ei dezavantaj, pusă în lojă cu eternii Sinatra, Prince, Elvis, Elton ș.a.m.d., este că are maladia efemerității... Așa dospită peste noapte cum e, sau mai ales din cauza asta!

Și același June Domn: A se observa ca nu l-a adaugat pe lista pe Marilyn Manson...

Convesație încheiată! Ceva mai delicios, nici nu avea cum să existe, zic! Și da, aveți toată libertatea să râdeți de activitățile mele educative și de interesul celorlalți să lege o convesație. (fiecare în stilul lui, frumos, frumos). Eu m-am amuzat abia după apăsarea lui ENTER, ceea ce m-a făcut ușor pudibondă vizavi de profilul meu public pe acest site. În fond, apa trece... cuvintele se uită, nu?! Și, oricum, Henry Ford a zis că Istoria este o glumă, deci, pudibonderismul meu literat, e nejustificat...
Mai aromat si mai personal aici

Renunţarea senină şi Arta precauţiei( Jurnal de călătorie) I parte

Am citit de curând, un pasaj din Goethe care se încheia monumental cu următoarea afirmaţie, care, de altfel este şi celebră: " Am pierdut lumea întreagă, m-am pierdut pe mine însumi." N-am să readuc în povestea mea contextul în care a fost zisă o astfel de replică, dar, vă asigur că, în spatele durerii pe care o transmite se află, de fapt, o istorie cel puţin ilară a vieţii acestui mare om. E vorba despre curba descendentă sau contradictorie pe care filosofia acestuia de viaţă a desenat-o în ultimii ani de trăire, într-un fel uimitor de savuros şi de hazliu.

Am plecat de la însemnarea asta, tocmai pentru că m-am aflat printre persoanele care obişnuiau, până nu demult, să gândească în aceeaşi direcţie distructivă. Până când m-a bufnit râsul, cu un ecou năpraznic care încă îmi surzeşte timpanele şi mi-am dat seama că am gândirea unui om aproape de a atinge senilitatea. Desigur că încercările vieţii sunt dintre cele mai şirete şi neavenite, dar de ce să mă pierd pe mine sau, mai ales, de ce să pierd lumea întreagă din cauza asta?! Întrebarea s-a dovedit a fi existenţială într-un astfel de moment, următoarea mea dorinţă a fost pur şi simplu aerul, aerul lumii. Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine? Mă rog, mă îndepărtez. Cert e că mi-am dat seama, într-un moment în care amintirile îmi zvâcneau în imagini ca dintr-un perpetuum mobile, că viaţa mea e mai simplă decât pare, mai nelegată decât s-a vrut, mai liberă decât s-a crezut, mai puternică şi mai vie decât a fost vreodată.

Am decis, în urma unor invitaţii constante primite din partea unor prieteni care doreau să mă revigoreze, să accept să plec, pentru câteva zile, dar nu din oraş sau din judeţ, ci din ţară. Experienţa a fost definitorie pentru ceea ce eu numesc împăcare şi acceptare şi trecere peste( evident că n-am fost niciodată femeia căreia să-i trebuiască zile întregi într-un salon de Spa, sau cursuri de Ikebana, ori de Yoga, sau pur şi simplu întoarcerea la credinţă). Am fost femeia care, din păcate, s-a mulat ca o apă de munte pe tot ceea ce a însemnat fatalitate- am înghiţit cât să nu mă înnec şi apoi m-am reclădit din aceleaşi credinţe, uşor mai înfipte şi mai personale, din aceleaşi dorinţe, din ce în ce mai autonome şi boeme, din aceleaşi vise, din ce în ce mai nedefinite sau definite doar într-o aşteptare de copil, neştiind ce formă aveau să ia. Şi am plecat într-o ţară pe care, de fel, n-aş fi îndrăgit-o niciodată. Nu pot să spun că o îndrăgesc şi acum (deşi influenţa lui Goethe m-a făcut să iubesc orice colţ de lume), dar am explorat-o ca pe propria-mi palmă, ca pe liniile care par pe zi ce trece mai multe sau mai sucite. Un periplu minunat pe care, dintr-o sălbăticie de care am încercat să scap, l-am parcurs într-un procent majoritar de una singură, fiind dată dispărută de nenumărate ori de către grupul la care ar fi trebuit să ader, cu care ar fi trebuit să socializez, pe care ar fi trebuit să-l distrez sau să-l fascinez. Da, recunosc, am o reputaţie magnetică şi electrizantă, dar zilele alea mi le doream doar sufletului meu dintr-un exces teribil de egoism!

Plecam în zori, deşi m-am abţinut să dorm foarte mult pentru că, adorând luminile nopţii, m-am simţit şi mai atrasă de ele într-o altă ţară, deşi poate, erau aceleaşi ca peste tot. Mă trezeam în zori ca să fiu martoră la tot ceea ce înseamnă trecerea de la linişte la viaţă. Oraşul în care am poposit era neaşteptat de liniştit noaptea, ceea ce nu mi-a displăcut nici un pic, ceea ce m-a fermecat şi m-a împins să-i descopăr prima ivire a gălăgiei care îi spărgea calmitatea, prima apariţie sonoră a vieţii. Am descoperit astfel, că pot avea şi un pas neted, lent şi curat, fără de zgomot, plutitor aproape. Am descoperit câte chinuri aş fi adus pantofilor mei cu toc dacă i-aş fi plimbat pe drumuri nisipoase, amestecate cu un vălmăşag de pietre disproporţionate şi care păreau într-o continuă mişcare. Nu simţeam nevoia să-mi învelesc trupul cu nimic altceva în afara unei rochii lungi din olandă chihlimbarie, a unor bocanci lejeri, de vară şi a unui pandativ cu camee care-mi proteja parcă toată pielea de razele soarelui. După prima zi de hoinăreală singuratică în toată dogoarea oraşului, m-am oprit într-un boutique ca să-mi achiziţionez, răvăşită, o pălărie neapărat albă şi cu boruri cât mai ample. Ceea ce, pentru alţii, o excursie de genul poate părea total anodină, pentru mine era semnalul renunţării senine, cum predica Buda, al căii către înţelepciune. Desigur că nu căutam înţelepciunea pe străzile înfundate, unele purtând o miasmă de-mi schimba culoarea obrajilor, dar cel puţin descopeream ideea renunţării, a împăcării, a învăţării artei precauţiei pe care, după umila mea părere, oricine din tagma femeiască ar trebui s-o deţină.



(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Cât mai beau, ce mai sunt...

Am ţesut pe piei de vampă sentimente
iluzorii, crezuri plăsmuite-n vise
şi iubire cugetată. Am ţesut şi rai
şi miere, voal şi mantie brodată.

Am ţesut pe piei de sfântă lanţuri
ale prăbuşirii, jartiere şi mătăsuri,
rouge, şampanie şi toast-uri. Am ţesut şi
râs orgasmic, perle-n iad şi ochi năpraznic.

Am ţesut pe piei de fată, de fecioară-acoperită,
toată cartea dragostei de căpătâi, legi din trupuri
inventate, reguli ale nimănui, ochi şi buze
în turbarea beznei, date ţie şi nu orişicui!

Am ţesut pe pielea ta, metamorfozele mele ca
să mă poţi dezbrăca doar când vreau să mă descos,
m-am ţesut cu vinul roşu, buzele pătate-n gând,
pielea albă, tremurată, ochii supuşi, la pământ,
m-am ţesut la tine-n poală, goală şi firavă
fiară, cu lumină şi cu voce, cu dantele negre-n
scrum, cu minune şi cu psalmul bestiei pe
drumul bun. M-am ţesut să mă desfaci când mă vei
purta cu ură, când nu-ţi voi mai fi nimic
din ce-am fost... şi nici făptură!
Mai aromat si mai personal aici

Frivolites de philtre

De departe, priveşte-mă şi acoperă-mă
cu văl negru, cu cenuşă proaspătă, cu ceară
fierbinte acolo unde inima nu ştie
să vorbescă. Tremură-mă şi aruncă-mă
în plebe, loveşte-mă şi lasă-mă
să râd de durerea loviturii tale.

Părul mi-e alb de somn veşnic, pielea mi-e
palidă de tăcere şi buzele caută să
se strângă între regret şi dispreţ. De departe,
străpunge-mă cu toiagul sorţii şi fă-mă
să văd, cu ochii cusuţi de trecut, toată
perfidia sufletului meu. Fă-mă să mă ating ca
pentru ultima oară, să mă rog
ca pentru iertare, să mă supun pământului
ca pentru căinţă. Fă-mă să te am ca pe
singurul om, să te vrăjesc ca pe singurul
naiv, să te sfâşii ca pe singura căprioară!
Fă-mă să alerg goală către niciunde şi să mă
îmbrac cu şiretenia ta de departe,
de aproape, din tine!

Priveşte trupul care se bucură ca neghiobul
la trecut, care îşi sărbătoreşte satisfacţia
injustă, care a invitat la banchetul său
toţi sorii apuşi şi toate lunile de fiere!
Priveşte-l şi acoperă-l cu văl negru,
pur în impuritatea lui, tandru în
rigiditatea lui, complicat în toată
simplitatea şi doliul lui!

.....

Într-o zi, îl izbi expresia îndurerată întipărită pe faţa unei femei, ce păşea alături de el, pe stradă. O opri. Femeia era indignată. "Sunt în doliu", îi spuse ea. Peisajele deveneau decoruri, întâmplările se prefăceau în scenarii, oamenii se transformau în interpreţi. Jonglam cu ele, făuream vise şi le înfăptuiam, puneam o notă hazlie într-o dramă, ne lăsam purtaţi de închipuire. Vieţi de peregrin, unde unii sunt posedaţi pentru a făuri fără încetare, pentru ca apoi să nimicească, fantastice palate himerice, închinându-şi viaţa încercării de a exprima inexprimabilul, de a cuceri inaccesibilul.
Femeia era gnomul sau acea nimfă a pădurilor. Nu îndrăgea oamenii lipsiţi de curaj şi nu se temea decât de şobolani. Mişcările obişnuiau să-i fie suple, graţioase, puţin afectate, purtând o maladie teribilă a crizelor de nervi- mânie care încă o face să vibreze.
El îşi luă privirea de la ea şi arătând-o cu mâna, îi zise: " Dacă îţi priveşti figura mai mult de cinci minute, înnebuneşti." Dacă interpretarea rolului pare uneori lipsită de sinceritate, am putea, în definitiv, să dăm vina pe caracterul artificial al personajului însuşi.
Atunci, femeia îl întreabă: "Cum se spune pe nemţeşte - aş vrea să plec acasă?"
Mai aromat si mai personal aici

Iliadă nefericită

În palme mă văd- zeiţă
protectoare a Olimpului tău,
teribila războinică
a Erosului nostru, fântâna
curată a lacrimilor
plebei. În sânge mă cred
şi mă lupt, sub nisip
mă trezesc după ploile
tale, în valul nostru
îmi las mareea să dezbine
malurile temerilor.
Peste tine mă botez
cu proprii picuri ai
trupului, peste tine cad
ultimele picături ale
secetei gândurilor.

În Olimpul tău mă păzesc
de arme, în el mă
despart de voalurile
transparente şi mă
acopăr cu armură grea. În Olimpul
tău, eu nu mai sunt demult
Zeiţă; mă îmbraci cu oameni
slabi, mă dezbraci de puteri,
mă arunci în mulţimea
decăzută. Mă arăţi cu milă,
mă strigi cu orgoliu şi
îmi orbeşti pasul.
În privirea ta mă las
cântărită, în mâna ta
îmi las armura, dar nu
şi armele. Spre tine pornesc,
şerpuind pe pământ,
în războiul cu mine,
cu fosta zeiţă, spre tine
închin trupul meu
sângerând, ca să cobori
şi să lingi ce-ai avut,
ce-ai pierdut...
Mai aromat si mai personal aici

Timpul? L-am devorat!

Goală de lume, când lumea e simplă,
cuvântătoare piele- iertată banal.
Stropesc orele noastre
cu timpul finit
al marilor aşteptări,
al drumului dorit,
a râsului minciună.
Când vorbeşti fluierând,
Când te-atingi în gând-
şi lumea se uită la cer
spre pământ, când taci
cântând, când zbori plângând!

Sunt albă ca sângele stătut
în cuvânt şi goală de lume,
când lumea se-ntâmplă şi stau
şi aştept o pată de roşu în
sângele nostru căzut în
pământ! Când nu sunt visând,
când sunt gri colorând!
Când te caut ca om, te caut
plecând, când aştept să te
găsesc
nedorind şi nevrând!

Când îmi eşti, când îţi sunt!
Şi mă iert în ploaie, albastră de
noapte şi mă ud cu praf de
neiertate păcate şi mă uit
în sus, aşteptând pământul,
rătăcind ca o vorbă, când vin
neştiind, când plec uitând,
golind lumea de mine, când ea era simplă,

acum e năucă şi n-are habar,
că tu şi cu mine, în doi o
petrecem sorbindu-i
frumoasele ore
ale marilor aşteptări!
Când timpul se-neacă trecând
printre noi...
prin ploi,
pe cărări-
santinele!
Mai aromat si mai personal aici

Zgomotul faimoasei lovituri de ciocan!

Faptul că reuşesc să văd nenorocirea câteodată, mă scârbeşte. Tot ce rămâne spus curge lacom în câteva cuvinte: "Te poţi lipsi de serviciile mele, dar îţi ofer prietenia mea!". Iată cum dau doi bani în momente de genul pe Quo Vadis, şi cumpăr scump Le Rire. Iată cum privesc grosolănia sorţii şi cum îmi amintesc neînfrântă de memorie de acea glorie carnală pe care o ridicam uneori deasupra tuturor gândurilor posibile.

Aş fi vrut să mă fi întâlnit într-un magazin; stând într-un colţ şi cercetând sclipirile unor ceasuri masive, să-ţi fi furişat privirea către acea femeie de la colţul opus care încerca nişte mănuşi lungi şi negre şi care privind-o, să te învăluie în plină trezire a spiritului, într-un fel de poveste erotică. Aş fi vrut să gust astfel din acele mici crime letale pe care ai fi simţit că le comiţi, acele delicte spirituale pe care atât de rar le laşi libere. Aş fi vrut, în acel loc, în acel moment, să confund cu o eleganta perversitate simţurile tale cu spiritul meu. Să te fi lăsat să-ţi imaginezi cum mâna aceea atât de mică îmi îngăduie să trântesc uşa în faţa oricărui bărbat devorat, oricărui aşa zis stăpân şi că, ascunzând în mine iubita cea mai pură, mi-aş fi răscumpărat izbăvirea prin dragostea ta, suportând bice amarnice şi porţi ale morţii. Te-aş fi învăluit doar privindu-te, ţi-aş fi început poveştile trupului meu, lăsându-te să-ţi imaginezi culoarea şi natura lor. Ţi-aş fi răsuflat dintr-o clipire caldă că cel ce mă vede şi nu se îndrăgosteşte de mine, nu va înţelege niciodată, nimic din iubire.

Există oare, chemarea celor mai frumoase ore, chemarea dragostei care să te facă să mi te arăţi? Ştiu că dacă te-aş fi privit în acel magazin, te-aş fi îndurat ca pe un zeu aducător de război şi nu de pace, odată cu tot măcelul nevinovaţilor şi totuşi, în voaluri presupuse, aş fi fost în stare să te implor şi să-ţi dăruiesc, conştientă fiind că propriu-mi vânt al sufletului îmi sugrumă în jurul gâtului eşarfa subţire şi parfumată. Privindu-te, aş fi simţit, prin manifestările tale, cum începi să-mi faci toate confidenţele pe care le ţineai ascunse, te-aş fi dorit negreşit!

Aş fi vrut să aud în continuare chiara străzilor pariziene şi nu zgomotul faimoasei lovituri de ciocan. Nu zgomotul realităţii, nu timpul şi destinul. Aş vrea să te aud cum îmi vorbeşti ca un străin, cum te porţi ca un bărbat care mă vede întâiaşi dată, aş vrea să ne fermecăm fără să auzim zgomotele, ci sunetele cântecelor noastre şi numai ale noastre. Aş vrea să ne re...cunoaştem!
Mai aromat si mai personal aici

Faith can keep you warm, but I'll teach you how to shake

And I'll come to you like a little girl
It's only gonna make you love me more

O ceaşca de ceai (am renunţat la vin de ceva vreme), o ţigare tare, William Faulkner pe genunchi şi Ryan Adams în căşti! Tu ce motive ai să exişti în toate? De ce nu mă pot uita la tine atunci când chiar vreau să te privesc? De ce zâmbeşti acum?!

Încerc să dezleg o ecuaţie de azi dimineaţă, să-i găsesc un înţeles- nimic din ce-mi place să fac în general şi care m-ar putea ajuta să dezleg misterul, n-o face! Sunt singură cu literele, cu tresăririle, cu fiasco-ul propriilor încercări, cu puzzle-ul misterios, cu parfumul lăsat în urmă şi cu ochii tăi privind deznădejdea mea. Dacă nu voi putea înţelege ecuaţia (sunt umanistă convinsă :P), will you help me?!

Mi-e dor de certitudinile tale!
N.B. : Dacă uneori sunt geloasă pe absenţa ta, astăzi am fost geloasă pe acea prezenţă!
Mai aromat si mai personal aici