Tu eşti nebună mereu

Studioul era gol. Monica ajunsese prea devreme. Îşi notase pe agenda ei îmbrăcată în puf roz- ora 18:00. Era abia 17:07. Îşi lăsă geanta să cadă pe parchet. Îi omorâse umărul. -Misha, ce fac eu până la 6? Punctualitatea mă omoară. Poţi să vii până la studio să-mi aduci şi mie cea mai bună cafea de la Starbucks? Hai, te rog, ştii bine că sunt moartă fără ea. Şi am nişte cearcăne încât nici o tonă de corector nu mi le poate îndepărta!- Monica ţinea telefonul în mână şi cocheta cu oglinda. Făcea cele mai actoriceşti grimase. - Da, draga mea. Cum să nu fac eu asta pentru tine?- îi răspunse băiatul, linguşindu-se. Încheie convorbirea şi trânti telefonul pe o canapea. Dădu drumul la muzică. „Oh, ce stupid, oamenii ăştia numai Rihanna şi Beyonce ascultă.”, îşi spuse ea în timp ce căuta C.D.-ul ei preferat în geantă. Îl luase special din maşină ca să-şi facă încălzirea ascultându-l. 17:30! Sună interfonul şi fugi repede ca să se strâmbe în camera care înregistra imaginile de la intrare. Ştia că e Misha. -Femeie, dă drumul la uşă azi sau îţi arunc cafeluţa ta fix în geam. –spuse Misha uşor iritat. Când ajunse la etajul 2, acolo unde se afla studioul, băiatul fu surprins s-o vadă pe Monica în uşă, aşteptându-l. Era îmbrăcată în paltonul gri metalizat, cu o pereche de ochelari cu lentile rotunde şi imense şi cu o eşarfă din fulgi coloraţi în roz. Arăta ridicol. A sărit în braţele lui, râzând ca un copil. Îi luă cafeaua ca o adevărată vicioasă şi îi zise să aştepte puţin. În două minute ieşi din studio îmbrăcată la fel, dar cu o pereche de tenişi în picioare. -Nu te uita urât, dă-o dracu de şedinţă. Hai să mergem cu trenul la mare. Am în geantă de toate. Dar trebuie să te îmbrac corespunzător. Nu spune „nu”, hai să fim nebuni azi!- zise Monica cu o faţă de căţel care cerşeşte atenţie. -Dumnezeule, tu eşti nebună mereu, nu doar azi. Şi eu am treabă. E marţi. Cine pleacă marţea la mare?! Ţi-am adus minunata cafea şi acum plec. Baftă la şedinţă. Fii ravisantă, draga mea!- spuse Misha în timp ce cobora sprinten scările clădirii. -Eşti prostănac! Am o sticlă de Jack în geantă şi ceva bun, bun- cum îţi place ţie. Vrei să ratezi aşa ceva?- replică fata în timp ce făcea reclamă celor două produse, ca un manechin adevărat ce era. Băiatul înghiţi în sec. –Pentru asta, tu plăteşti cazarea şi încă ceva: dacă plecăm acum, atunci când o să ne întoarcem o să fii a mea şi doar a mea. Să nu comentezi, ori o să te am, ori nu mai plecăm. Monica îşi defăcu încet paltonul ei cel gri şi dezveli o frumoasă lenjerie neagă, dantelată. Zâmbi satisfăcută şi zise fără ezitare: -Putem să începem de pe-acum, dar hai repede în maşină. Trebuie să ajungă fotograful!- îşi luă rapid geanta şi telefonul şi coborâră amandoi scările cu cea mai mare viteză posibilă. În timpul ăsta, fata îşi încheia neglijent paltonul . La uşă, fotograful şi PR-ul tocmai îşi făcură apariţia. -Hei, Mona, e 6, unde arde? Avem treabă, hai sus, fetiţo!- îi spuse, părinteşte, PR-ul ei. -Duceţi-vă naibii cu toţii, îmi iau libe azi! Să trăiţi, El Comandante, am fugit spre mare!- spuse fata şi sări în cârca lui Misha făcând un gest zeflemitor cu mâna şi rânjind.
Mai aromat si mai personal aici

Le Tabou

Nu am cum să vorbesc despre dragoste fără să mărturisesc totul... Nu am cum să scriu despre dragoste fără să o desenez mai întâi; şi aş vrea să fac din ea un animal, dar iese când femeie, când fetiţă. Mă resemnez, trag un fum. Ochii mi se încreţesc, iar cele două riduri profunde care-mi încadrează gura ca două paranteze, se adâncesc. Oftez- oftatul acela obosit, trecut prin sita unor amintiri catifelate şi bordo, negre şi ucigătoare. Simt cum îmi apare pe buze întreaga amărăciune, întreaga disperare. Închid ochii şi-mi eliberez privirea de graniţele unor lentile înceţoşate. Îmi şterg tacticos ochelarii, afumându-i cu duritatea ţigării nescrumate şi simt năvalnic dorinţa de a mă dezbrăca de dragoste, de cea mărturisită, de cea nespusă, de cea dorită, de dragostea în toate formele ei. Aşa de tulburată şi de intimidată m-am simţit, încât nu am observat până acum maliţia formelor ei.

O întreagă curte de admiratori nu echivalează cu minunatele magnolii sau cu răvăşitoarea iasomie înflorită. Florile mă intrigă şi mă minunează mai tare decât o gloată superficială de carnivori. Eu trebuie să fiu contrazisă, am nevoie de asta. E seva mea, e jocul meu, din plăcerea pentru paradox. Şi uneori simt că florile mă contrazic mai puternic decât conversaţiile de amorul artei. Am nevoie să ridic întrebări cărora să le simt apăsarea- acele întrebări adresate acelui străin cu ochi splendizi şi nocturni cărora să vreau să le amân momentul şi să nu îndrăznesc să le spun cu glas tare, acele întrebări care să-mi ardă buzele ( de dorinţă, de nerăbdare). Am nevoie de vibraţii, să le simt angajându-mi întreaga fiinţă, să mă oblige să mă dăruiesc fără nicio restricţie. Întotdeauna am evitat ca sufletul să-mi rămână static şi întotdeauna mi-am ocrotit imaginaţia. Pentru că ştiu să iubesc deplin, uneori e mult prea greu să mai şi poţi vorbi despre asta. Sau scrie. Sau gânguri. Sau mima.

Şi cred în continuare că singurele mele legături cu superficialii carnivori sau cu pământul ferm sunt râsul... sau dragostea în starea ei fizică. M-a bucurat teribil un detaliu pe care mi l-a evocat un stimabil domn de curând- mi-a spus că i-a plăcut foarte mult să-mi zărească umbra în spatele unei ferestre, apoi licărirea chibritului a cărui flacără a fost urmată de floarea roşie a ţigării aprinse. Un detaliu intrigant, vizual, sonor, misterios- o percepţie care mi-a lansat invitaţia către acele întrebări, către acele atenţii direct îndreptate spre el, către contradicţii. Mi-am amintit de noaptea aia cu umbre- era una mai blândă ca zorile. Aveam un evantai de cedru pe care mi-l legănam leneş dinspre piept, spre gât. Scrisesem pe o agendă un vers care m-a răcorit: Sânul meu cu flori îl păstrez întreg doar pentru tine. În noaptea aceea, paharul devenise stăpân al tuturor grijilor mele. Amintirea acelei nopţi îşi va căuta întotdeauna locul.

Mărturisesc puţin din totul promis la început- mărturisesc fragmente nelegate, haotice despre dragoste; sunt femeie, sunt boemă, trebuie să fiu târâtă prin mâlul ei ca mai apoi s-o înşfac, s-o adulez, s-o las să mă îmbrăţişeze. Dragostea trebuie să mă contrazică întotdeauna ca să o pot numi aşa- iar ăsta e singurul meu subiect tabu.
Cât de târziu poate să strălucească soarele şi iată, cât de multe umbre şi lumini schiţează...
Mai aromat si mai personal aici

Trebuie să-ți deridiculizezi numele

Când o femeie privește un bărbat dormind, se întreabă cum o să-l poată distruge mai bine. Sfârșitul unei nopți- îți privești trupul plin de țepi sfâșiat de țepii celuilalt... goliciunea tristeții!

...

Avem vieți care par în întregime scrise de numele tuturor femeilor sau al bărbaților care ne-au animat clipele. Mi-e teamă ca o sa mă repet sau că o sa reuşesc să schiţez mai degrabă un profil psihologic în loc să scriu liber, fără de teama clişeelor. Totuşi, oare nu teama faţă de fericire explică toate gingăşiile şi toate bădărăniile, toate declaraţiile derutante şi cele mai radicale schimbări!? Trebuie să-mi folosesc a doua faţă atunci când mă arăt interesată să-ţi vorbesc; faţa de şarpe, curat melusiniană care-mi îngăduie să te înţeleg. Faţa aceea căreia i se citeşte cruzimea în rărunchiurile fiecărui rid şi care nu dă socoteală decât unor zei ascunşi: chip farsor, sfidător, dispreţuitor şi finalmente, răzbunător. Şi te-aş invita la dialog, pe tine, prieten al meu pe care-l iubesc cu tot cu urile tale şi cu mizeria ta, cu tot cu furia ta care ajunge să fascineze absurdul. Te simt mai şovăielnic ca niciodată între două destine diferite, mai slab, fiindu-ţi aproape tot atât de frică să râzi pe cât îţi e de eşec. Şi dacă ar fi să am un rol în viaţa ta atât de abracadabristă, ar fi acela de a-ţi dezvălui prin privire câteva aspecte ale tine-lui derutător, încordat şi dureros, ale bărbatului care se teme de fericire.

Ştiu că pentru mine "întotdeauna" a pornit de acum aproximativ un an şi că de atunci această veşnică măsurătoare a timpului mi-a transformat viaţa într-un precedent de legende. Voi fi întotdeauna precedată de aceste legende, eu- adoratoarea teatrului, eu- cea care plânge de fiecare dată când vede "Viaţa boemei"- ajung să am un rol în propria ta viaţă. Unul de scamator, ar zice lumea, unul de sufleur, sau de recuziter- şi niciodată nu-ţi voi îngădui să mi-l faci principal. Iubesc să văd din separee cum se desfăşoară piesa, s-o aplaud sau să arunc cu roşii, să citesc nefericirea pe chipul dragului actor sau să-l ajut să culeagă nonşalant laurii prestaţiei lui. Actorii blestemaţi(cumva, legendele îmi spun că şi eu fac parte din categoria lor) trebuie să rămână blestemaţi; dacă sunt binecuvântaţi, nu mai sunt actori, sunt doar oameni...

Am întrebat pe un bătrân în urmă cu cinci ani, ce m-ar sfătui să fac atunci când o să am douăzeci de primăveri. Mi-a răspuns senin, fără să se arate gânditor: "Copilă, dacă întâlneşti un băiat frumos, iubeşte-l!" Şi am întâlnit atâţia, unii frumoşi, alţii speciali, pe care i-am iubit diferit, dar nu plenar. Îmi dau seama abia acum că "întotdeauna" mi-a fost frică de legături şi că fiecare astfel de dragoste e o cupă de amintiri din care azi nu mai am chef să beau, nu am chef s-o sparg, nu am chef s-o deretic. Tu ai fost ultima cupă din care încă mai iese un abur parfumat de regrete, curiozităţi şi vin, un abur negru, ca sufletele care şi-au consumat instabilitatea acolo. O cupă pe care aproape în fiecare seară o transform în iarbă proaspătă şi-n ură.

Spuneam că schimbările radicale reprezintă teama de fericire. Se pare că amândoi suntem laşi şi dezertori şi totuşi, mi-ar plăcea să te privesc măcar o singură dată dormind...
Mai aromat si mai personal aici

Cândva am procreat iubirea!

Cândva am dansat împreună. Mi-am amintit de curând asta. Acum zâmbesc, atunci mă îndrăgosteam. Mi-ar plăcea să-mi amintesc și melodiile, dar nu știu altceva decât că ele erau un simplu ecou care murmura o invitație. O provocare pentru două trupuri pregătite de joc, de priviri, de erotism. De două ori am dansat- atunci când te-am ispitit și atunci când m-am lăsat ispitită. De nenumărate ori am făcut dragoste dansând, deloc stângaci, deloc inhibați de vreun anume ritm sau de anumiți pași...

De câteva ori ți-am dansat. M-ai adulmecat, eu m-am jucat. Umbrele trupului meu tremurate de flacăra unei lumânări topite, te îmbătau, fiecare unduire te făcea să șoptești. Etta James, vin și o piele arămie, spontan și spumos. Mâinile îmi alunecau prin părul despletit, se jucau cu fiecare buclă. Eșarfa de mătase îmi îmbrăca și-mi dezbrăca dunele trupului, amăgindu-te, chemându-te. Și tu dansai cu mine, în gând, în vis, închipuirile tale păliseră demult în fața realității mele. Eram acolo, caldă și copilă, rece și femeie, cu toate voluptățile minții și sufletului meu care șlefuiau priceput un trup aidoma lor. Mă respirai, te cuceream- mă îndrăgosteam și te uram.

Cândva am dansat împreună! Păstrează ultimul nostru dans pentru atunci când ne vom reîntâlni în vis, acolo unde trupurile nu se urăsc așa cum se urăsc astăzi și unde mințile încă tânjesc după profunzime și nu după consum. Acolo unde încă mai vrem să dansăm fără să știm cum să dansăm de fapt!
Mai aromat si mai personal aici

Pasărea lunară

Amorul care nu îndrăznește să-și spună numele scoate în relief caracterul vaporos al feminității mele, curbele și sinuozitățile minții care gândește cu trupul înainte de orice. Mă simt fatalizată de propriile alunecări, îmi trasez limitele între noapte și zi, spun de cele mai multe ori Nu și devin din ce în ce mai atrasă de o anumită fizionomie. Amorul nedefinit mă face să mă simt ca la muzeu, pe stradă, în propriul cuib, în propria piele. Chipurile bărbaților frumoși mă intrigă, zâmbetul lor mă atârnă undeva între uimire și înghețare, mâinile mari, cu degete lungi și fine, ochii migdalați și negri, buzele definite de o carne tare și animată de câteva riduri care înconjoară gura, mă fac să vreau să ating toate detaliile exponatelor ca atingerea unui tablou încrețit sau a unei sculpturi imperfecte. Nu-mi plac prototipurile, nu citesc ziarele, nu am răbdare să stau la cozi, nu mă culc fără să beau vin, nu-mi pun ceasul să sune, nu-mi place lumina zilei, dar rămân consternată de propriile uimiri. Pasagere, e adevărat, ciudate, dar splendide- uimiri care de fapt, îmi spun că nu ating ca să simt, ci îmi închipui cum e să atingi ca să pot să simt apoi.

Nu sunt îndrăgostită, nu mai cred decât în iubirea pe care o simt și care nu are nicio legătură cu poveștile, cu istoriile, cu zâmbetele și cu legămintele. Iubesc nedefinit, incontinuu, dar cu ardoare și cu energie. Sunt Pasăre, îmi spui. Adaug că sunt una lunară, care-și transformă penajul în sânul fiecărui crepuscul de ziuă, care își schimbă cântul la fiecare bătaie de ceas, și care își păstrează aceiași ochi lucioși și pentru tine și pentru necunoscutul cu mâini frumoase și privire adonis-iacă. Îmi țin la fel de galeș ceașca de cafea a dimineții cum îmi țin paharul de vin al serii, îmi aprind cu aceleași mișcări lente și exacte țigarea dimineții, cum mi-o aprind și pe ultima. Mă uit la tine la fel de fix și de intimidant, cum fixez străinul care-și întoarce capul după ce trece pe lângă mine și-și lasă în simțurile mele un parfum excitant sau o aromă sălbatică, hormonică și extrem de masculină. Mă simt ca la muzeu din cauza eruperii constante al acestui amor ipocrit care nu îndrăznește să se demaște. Ca într-un muzeu în care nu știu încă dacă eu sunt unicul exponat sau unicul vizitator. E acel muzeu cameleon, antic și frumos, rece, dar plin de miresme, de parfumuri, de culori și de mirosuri epidermice irezistibile.Mă simt atrasă de frumosul lui, și ajung să-l vizitez zilnic, ori să-l privesc de sus, panoramic, noaptea, atunci când luna mă fixează ca un reflector și-mi dezvăluie strălucirea și culoarea adevărată a penajului. Ea îmi cunoaște fericirea și mândria și deseori mă adoarme în brațele tale și mă iartă dacă-mi pătez penele cu vin roșu sau cu sudoarea unei nopți de dragoste cu tine.

În labirintul tău, Pasărea își știe deja zborul, cântul și uimirile. În alte labirinte, Pasărea zboară doar ca să se lase uimită, cântă doar ca să uimească și apoi se îndreaptă către lună cu mișcări ritmice și aproape sexuale, lăsând să-i ghicești de departe fericirea...
Mai aromat si mai personal aici

Mi-e dor să compun...

O atmosferă de neliniștită vinovăție încărca o cameră în care pianul își cânta primele acorduri. Pe masa de răchită exponau amprentate de rujuri în cele mai vibrante culori pahare de vin blanc, vin rouge, champagne și alte diferite tipuri de alcools. O atmosferă supraîncălzită care sfâșia retina, orbea, înnebunea și în care respira acea parte a lumii care nu s-a întrebat niciodată: încotro ne îndreptăm. Doar a trăit.

Acea parte a lumii care, în dogoarea serilor și nopților boeme, pare că e în căutarea zeiței Isis printre toate gândurile prostituate din cauza lipsei sevei sufletești. Jazzul domnea zgomotos, îngânat de chitarele havaiene și făcea să cutremure trupurile cele mai nebune și cele mai temperate. Lumina roșie ca a unui lupanar inunda camera și anunța plăcerea propriului paradis. Mă uit la tine, încercând să nu-ți aud corul de gânduri, cu ochi de cărbune și-mi las buzele de vampir să tremure un fel de chemare. În fundal, un saxofon plângea The man i love, iar paharul de whisky pe care mai devreme îl ținusem cu strășnicie în mână, acum se înclina languros, oficiindu-ți tăcut puterea pe care o ai asupra mea.

Tăcerile noastre spuneau mai multe decât o întreagă noapte de dragoste zgomotoasă. Îmi netezesc rochia de catifea, urmând șiret forma coapsei desenate, degetele îmi alunecă discret și-ți dezvelesc promiscuitatea unei frumoase părți din lenjerie. Roșul sângeriu sparge eleganța cabanosului catifelei și-ți atrage imediat privirea, iscând văpăi și flăcări ale dorinței. Separați de oameni care râd, dansează, ciocnesc pahare și-și făuresc vise în promisiuni, ne întâlnim mereu ca pentru prima dată, ne cucerim întotdeauna păstrându-ne granițele ego-ului, fatalitatea și sălbăticia propriei persoane. Și ne întâlnim undeva la mijloc, întotdeauna. Undeva unde ne spunem și: mi-a fost dor de tine, dar și: încântată să te cunosc.Ne întâlnim printre oameni, între noapte și zi, în cunoscut sau necunoscut. Nu lăsăm timpul să coasă nicio istorie între noi, ne-am întâlnit întâmplător poate în viața asta, ca să debusolăm timpul. Privirea mea nu-ți dictează nicio regulă, nu-ți impune nicio limită, doar te cheamă și te ademenește atunci când îți arată că i-a fost dor. Până la tine, doar a pâlpâit.

Oare știi asta? O știi, fără să fie scris, într-un limbaj netradus, într-o limbă necunoscută de ceilalți. În camera cu lumină roșie, ne murmurăm unul altuia apropierea, oprindu-ne pașii între doi bărbați care-și povesteau amorurile într-o mare de fum gros. Îmi atingi coapsa cu grijă și te apropii discret de obrazul meu, urmând drumul sigur pe tine până la urechea mea. Îmi las pielea să te mângâie și, savurând extazul apropierii în complicitate, îmi șoptești: Mi-e dor să compun.... Nu-ți zic nimic, zâmbesc și îmi însușesc cuvintele tale ca pe cel mai frumos compliment. Compune, pentru că vreau să te inspir!, am spus în gând, fără să mă auzi, fără să poți să mă citești în timp ce pianul parcă chansona singur și jazzul începuse să se audă în suflet ca o poezie, ca o dramă, ca un monolog de femeie îndrăgostită...
Mai aromat si mai personal aici

Fiecare mirare are un nume

Mi-ai renăscut inima, acel ticăit precipitat
care face să tremure conturul sânului stâng.
Eu... nu îți voi fi decât o femeie care a încetat
să te mai iubească, și nimic mai mult.
Uneori am intenția să-mi lepăd pielea de tigroaică
și să-mi pun, ca oamenii, o cămașă, dar mă gândesc
cât de mândru îmi joacă trupul în fața
sufletului meu, cât de tare cere să fie mânjit
ca atunci când bei. Dacă nu mă bucur eu însămi
de trup, nu se bucură nici alții- așa mă consolez,
știind că sunt suficienți proști pe lume
care calomniază egoismul...
Mă ascund tot timpul de dragoste, dar sânul stâng
mă dă de gol și-n loc să răpesc ceva dragostei,
îi adaug zi după zi noi perfecțiuni, puțin
vis de altă dată, puțină metaforă
a timpului pierdut.

Mai aromat si mai personal aici

Intimități amețite de vin

Budoarul meu îmi amintește de scenele amoroase din mitologie- de acele gravuri pline de erotism care, dintr-o non-culoare aparentă, îți sugerează cel mai deschis liliachiu posibil. Aerul camerei mele plutește într-o nuanță veștedă de violet, ca un satin alunecos al unei lenjerii intime fine, ca desfătarea unui bărbat care atinge o piele delicată și netedă, reliefurile frumos rotunjite care întâmpină candid gura și o provoacă!

Miroase a vin roșu aici, a spumă de gânduri nevrednice, până și mișcarea mâinilor și a picioarelor, împletirea lor voluntară capătă un frumos caracter aristocratic. Miroase a femeie îndrăgostită, capabilă de ondulări și volute dintre cele mai cutezătoare. Veselă, pasionată, prevenitoare, năzuroasă și cochetă mă arată jumătatea goală a paharului. Îmi lucesc ochii și buzele își recapătă murmurul umezit de cuvinte prea calde, prea reci, risipitoare... Îl numesc Belzebut pe acest pahar îndărătnic- pentru că nu-mi pot explica senzațiile pe care le încerc atunci când mă aflu în fața lui. Îi zic, printre mătăsurile cu care-mi acoperă limba, că, de când trăiesc printre atâția bărbați, am ajuns să văd atâtea femei trădate fără rușine, atâtea legături secrete divulgate în mod imprudent, tineri abia desprinși din brațele celor mai fermecătoare iubite alergând după niște femei groaznice, solide legături amoroase rupte brusc și fără niciun motiv, încât am tras concluzia ca doar câteva sticle de vin și o noapte de orgie ajung să mulțumească bărbatul mai bine decât orice sau oricine. Râd și în sinea mea îți zic ție, Belzebut ascultător, că mi-aș dori dinți puternici, de un metru să-i macin pe bărbații ăștia și să îngraș cu ei un câmp pentru semănat varza! Și totuși sunt îndrăgostită și mușc, dar nu cu cruzime, ci ca dintr-un ciorchine de struguri care te îmbată de dinainte să devină licoare. Nu e vorba despre altceva, este vorba despre mine încercând să mă lupt cu mine, despre mine încercând să mă lupt cu el, despre mine și despre abisurile pe care le văd în el și care mă atrag- și apoi piscuri, înălțimi și o bătaie sâcâietoare a pieptului în ritmul unei inimi... de un veșted liliachiu. Dacă miroase a dragoste în camera asta, atunci amețeala inimii cohabitează cu beția, violetul ei cu aerul dogoritor și cu patul desfrunzit de alte cuvinte banale. Dacă miroase și a vin, pur, dintr-acelea care pătează pentru totdeauna, atunci eu fug... ispita petei mă înfioară și știu că n-aș putea să iubesc altfel, decât pătând inima lui cu vinul pur al venelor mele! Fugi și tu, mi-e frică să nu ajung să te îmbăt!
Mai aromat si mai personal aici

Pasărea din sufletul meu

Sunt înrobită păsării din sufletul meu. Sunt constrânsă să-i întind aripile și apoi să i le strâng exact când e cel mai obișnuită cu zborul. Căci mă cunoaște, la fel cum îmi cunoaște toate trădările în stare să înnebunească fiecare bărbat. Știe că trebuie să zboare stând dreaptă în timp ce eu sorb din viață, înfloresc și dogorăsc de pasiune. A făcut un întreg clinchet din mine, ca un bărbat amoros, emanând miresme de mosc, curtean și galant, șarmant și care nu a dormit niciodată singur. Pasărea din sufletul meu are o voce guturală, virilă și puternică din care aud ceva și nu știu ce, ceva ademenitor de fiecare dată, care mi-e călăuză. Vocea asta e biblie destulă, nu am nevoie de nimic altceva ca să cred viața, trebuie doar s-o urmez.

Pictează, scrie, compune, crează haos în sufletul meu- spațiul acela în interiorul căruia toate creaturile pe care le-am cunoscut se mănâncă între ele. Și totuși, în acest vacarm, pasărea dictează artă, eleganță și nebunie îndemnându-mă să cuceresc, nu numai să primesc. E ca un as de pică sau ca un atu, e ca un rachiu pe care trebuie să-l arzi înainte să inspiri tutun pur, e ca un vin care a zăcut ani de zile în căni și cofe, cu felul și cu mirosul lui- autentice izvoare ale fericirii. Ea mă înconjoară cu visele ei și cu mândria ei- o las să-și arate rodul înlăuntrul meu, să se cuibărească așa cum dorește. N-o pot împiedica, e mai sălbatică decât iedera și mai iute decât vulturul înfometat. Îmi transmite acel ceva dintr-o încurcătură genetică a îngerului cu jaguarul, mă face mai mult decât o simplă și frumoasă bucată de carne, mă face o creatură frumoasă cu ghimpi, o femeie gata să jignească pe cel mai frumos bărbat, într-un fel- un înger nereușit, un adevărat purgatoriu. Acea persoană care privește cu insistență și face oamenii să plece ochii sau să privească în altă parte, acea ființă care întotdeauna își propune să tulbure suflete de-a binelea doar sprijinindu-și obrazul cu cele zece degete de pianistă peste care îi cade în valuri părul mătăsos în nuanțe incerte. Mă face să-mi obosesc sufletul ca un călău sălbatic, și să mă simt vinovată privindu-mă, ca pe unul care a spart un obiect foarte frumos. Între mine și pasărea sufletului meu, capcanele se strâng în mod ironic mai ceva ca funia strânsă în jurul gâtului unui vinovat. Această pasăre cu voce simbiotică și tunătoare mă înrobește, mă secătuiește și, finalmente, dărâmă cea mai puternică dualitate din mine, rațiunea și spiritul ajung deseori, să se îngemăneze. Mă fericește!
Mai aromat si mai personal aici

Absintul- din ce în ce mai amar

Mi se spune că sunt virginală, cu rochia care-mi acoperă pielea albă și coronița care-mi sângerează chipul sub forma spinilor ei nevăzuți. Răspund că aparența este o armă și că, dacă ochiul vigilent pătrunde prin rochia diafană, poate vedea cu ușurință coapsa învinețită din cauza sabiei lungi care-mi ține loc de jartea. Nimănui din lume nu i-ar fi venit ideea să caute acolo, să caute în spatele unei aparențe și să descopere că și femeile, pe lângă bărbați, sunt pline de extraordinare secrete. Că nu sunt în stare, ca mulți alții, să-mi descopăr goliciunea sufletului în raza unor ochi impuri, deși știu că ai mei, tulburi și căpriorici, sunt mai viciați și mai nelegiuiți decât ai multor altora. Nu pot decât să mă joc cu aparențele și să țin cvasi-ascunsă acea sabie care deseori mă apără de ”cercetași”.

Un aspect al crezului meu ține de sublima cruzime, de acele îngăduințe care dictează amorul și de acele îngrădiri care-l fructifică. Cleopatra știa foarte bine de ce poruncea să-i fie ucis amantul cu imediata ivire a zorilor, iar eu știu că multe dintre cuvintele șoptite rămân irepetabile, așa cum prefer în orice moment teribila lovitură de ciocan care să despartă doi oameni în locul unui nesfârșit dezgust. Sunt aspecte varii care țin în marea lor majoritate de grija pe care o am să-mi las mai tot timpul paharul plin, chiar dacă îi adaug venin, chiar dacă-i stropesc marginile cu esențe de cucută sau cu cel mai scump vin revărsat din toată podgoria tânără a sufletului meu. Paharul meu plin este sufletul meu niciodată îndestulat, niciodată secătuit, este singura parte a vieții căreia îi accept compromisul de mijloc, și nu una dintre extreme. Acest animal straniu, demonul sau zeul, despre care atâtea persoane cunosc atât de puține. Acest animal care șoptește unui ecou să-l aștepte și să-l iubească așa cum îl iubește el.


Despre cruzime se pot deserta infinite nuanțe. Eu, ca femeie aparent virginală, cum mi se spune, știu foate bine cât de plicticos e să mângâi azi femeia pe care ieri ai iubit-o, să desfaci la nesfârșit aceleași corsete pline de broderii și de funde, să contempli aceeași fanfaronadă și să miroși același parfum. Știu foarte bine cum accepți pieziș să cunoști personaje grațioase și surâzătoare care-ți aruncă în treacăt binețe amicală. Știu că e plăcut să mă consider Pandora, cu Speranța lăsată în uitare și cu întreaga umanitate cuprinsă fatalist în cutia mea. Îmi cunosc visările mai bine decât liniile din palmă și știu că se împart în pudibonderismele unei novice și în patimile unei curtezane în plină orgie. Mi-e teamă de animalul sufletului meu pentru că știu că-l las liber pe cele mai stranii ținuturi, ale caror aparențe sunt splendide, dar ale căror suburbii abundă în miasme vătămătoare. Și totuși, mi-e indiferentă cutezanța unora de a le străbate la picior, fără armură și cu o îndrăzneală caraghioasă. Oare cine mai știe, în afara ta, că în adâncurile lui e ascuns un șarpe care se învârte în jurul său cu o nebună repeziciune, împroșcându-și veninul? Cine vede, prin rochia mea, un picior care a călcat toate lucrurile pe care alții le-au adorat sau le-au râvnit, o inimă care a iubit atunci când nu voia decât să fie urâtă, un ochi care a știut dinainte urmarea unei nebunii sau a unui capriciu, văzut drept coșmar de către ceilalți? Astăzi lumea e plictisită de vânătoare, iar ”cercetașii” sunt din ce în ce mai necalificați și preferă să atingă rochia, decât s-o întrepătrundă cu viclenie. Nu mă pot lega foarte mult de un lucru pentru că știu prea bine că la un moment dat va prinde mucegai și va fi găunos, iar personajele vor fi întotdeauna șanjante în așa fel încât vor fi aparent lipsite de plictis și pline de dramă, de cele mai multe ori, ieftină. Îmi dau seama cât de populată este lumea de neghiobi care nu au dat atenție niciodată spatelui sau sânului unei femei atunci când au avut-o. Nu mai spun despre aceia care nu cunosc vicleșugurile dragostei pentru că nu cunosc dragostea și, deci, nu recunosc nici frumusețea femeii pe care o țin în brațe ca în ghearele ursului abia ieșit din dormitare. Întotdeauna am fost curioasă ( nu degeaba mi se mai zice și Eva) să privesc în spatele aparenței unei femei, să-i aflu secretul- uneori am impresia că alter-egoul meu masculin este mai pronunțat decât egoul feminin- știu că dincolo de un chip trist, palid, îngândurat, ori pur și simplu tâmp, se ascunde un secret, acel secret al femeii care-și poartă pecetea. Cunosc atâtea astfel de secrete nerostite, încât adeseori îmi doresc să fiu infidelă părții acesteia de memorie, s-o șterg și să uit că fac parte din aceeași tagmă. Se întâmplă deci, ca sexul sufletului meu să nu fie același cu cel al trupului, și nu numai din pricina aceasta, a curiozității pe care aș vrea s-o atribui bărbatului, ci și pentru că am sângele închis, ardent și clocotitor, mai ceva ca al unui mascul în plină tinerețe. Îmi plac caii, iubesc violența, nu-mi place să ascult de cineva și cuvântul pe care-l pronunț cel mai des este: ”Vreau!”, acompaniat de un tumult de gânduri virile și viguroase, renunțând cu plăcere la oglindă în favoarea sabiei. Cu toate astea, nu aș renunța la virginitatea care mi se atribuie, deși e în totală neconcordanță cu spiritul. Mă gândesc câți bărbați fermecători, frumoși și plini de spirit au implorat în genunchi niște idoli nesimțiți și pasivi. Mă gândesc cât de zadarnică este căldura cuvintelor lor și răceala faptelor, cât de mistuiți sunt în aparență de simțire, și cât de secat le este izvorul spiritului.

Am mai vorbit despre cât de mult îmbrățișez ideea extremelor și cât de searbădă mi se pare acceptarea căii de mijloc. În privința oamenilor, teoria este la fel de simplă- există două categorii esențiale, aceia pe care îi ador și aceia pe care îi detest, restul e ca și când n-ar fi- expansivitatea mea mă împinge să nu fac nicio deosebire între aceștia din urmă și pavajele șoselelor. Importanța mea în proprii ochi se rezumă la felul în care reușesc să mă introduc în secretul celor mai mari splendori intime pentru că știu că există o mai mare plăcere în a da decât în a primi. Clocotul va rămâne de necurmat în interiorul meu, va rămâne ciclic, cu valul care întotdeauna împinge un alt val și cu supraabundența care mă injectează energic și nu mă plictisește niciodată. Știu, desigur, că dimineața îmi dezmorțesc mâinile albe și sensibile pentru că mai sunt de dat atâtea lovituri de ciocan încât, riscând să fac bătăi, sunt sigură că nu voi lăsa niciodată dalta să-mi scape. Sublima cruzime în spatele căreia tu știi prea bine că se va ascunde întotdeauna acea îngăduită vanitate nevinovată. Pecetea mea nu e deci albă și nici gri, e pur și simplu neagră precum cerul gurii câinilor turbați.
Mai aromat si mai personal aici

Ce gândesc (portretul meu la persoana a III-a )

Ea e o curtezană de pe vremea lui Marie Antoinette; nu trăiește în lumea ei și nu înțelege nimic din societatea care o înconjoară. Știe că Hristos n-a venit pentru ea și se consideră la fel de păgână ca Phidias. Mărturisește că nu s-a urcat niciodată pe Golgota ca să culeagă florile patimilor. Corpul ei rebel nu vrea să recunoască supremația sufletului, găsind pământul la fel de minunat ca și cerul și virtutea rezultatul corectării formei. Spiritualitatea nu a fost niciodată slăbiciunea ei, plăcându-i mai mult un trup antic sculptat decât o fantomă. Prețuiește trei lucruri: marmura, purpura și vinul- adică soliditatea, strălucirea culorii și aroma. Ele construiesc substanța visurilor ei, acelea în care caii albi nu sunt încălecați decât de tineri frumoși și goi, și în care nu există nici ceață, nici fum, în care totul radiază și strălucește. În visele ei, fiecare amănunt își lasă bobocul să înflorească, prinzând forme și culori viguroase. Printre pădurile întunecoase ale visurilor ei, apare și Diana, cu tolba de săgeți în spate și cu eșarfa în bătaia vântului, urmată de toată haita sa de nimfe.

Tablourile ei sunt pictate în câteva tonuri, devenind nimic altceva în afara unor basoreliefuri colorate, plăcându-i să-și plimbe degetele pe ceea ce vede și să pipăie rotunjimea contururilor până la sinuozitățile cele mai ascunse. Consideră dragostea ca pe o sculptură mai mult sau mai puțin perfectă, privind bărbații cu ochi de sculptor și abia apoi, cu ochi de îndrăgostită. A început s-o intereseze mai mult forma flaconului, decât calitatea conținutului, iar dacă i-ar fi căzut în mână cutia Pandorei, n-ar fi deschis-o. Îi place de Venus sculptată și de Paris- frumosul cu ochi antici, cu buze pure și ferm tăiate, atât de iubitoare și atât de îmbietoare la sărutat. Dacă ar fi bărbat, i-ar fi frică să-l lase de paj amantei lui. Și totuși, îi place mai mult pământul decât Olimpul pentru că îi place ca printre amanții ei să se numere mai mulți oameni decât zei sau decât regi. Ea este ca o scorneală modernă, fiică a disprețului creștin pentru formă și materie. Nu ascunde nimic, deoarece știe că pudoarea este făcută numai pentru cele urâte, poți s-o vezi în deplina ei goliciune, goală de tot și singură de tot, fără să-ți lase vreo impresie umilă sau fără să fie prea mândră pentru tine. Pentru că ți se uită drept în față și nu-și îndreaptă niciodată ochii spre cer...


Mai aromat si mai personal aici

Ce gândește (portretul lui la persoana I )

Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

Răspund dilemelor unui tânăr

„Te iubesc!”, îmi zice el, brusc, pe nerăsuflate, ca și cum a scăpat de cea mai grea povară. O, nu, nu, dragule, tu nu mă iubești, ia-ți cuvintele înapoi până nu mă simt ca o hoață căreia i-a reușit jaful, dar care, în sfârșit se căiește. Normal că nu mă iubești, doar îți lucesc un pic mai mult ochii decât de obicei, simți un ușor magnetism și suferi de un început de fascinație. Atâta tot! Asta se numește îndrăgosteală, iar dacă e s-o luăm așa, îți mărturisesc că și eu sunt îndrăgostită de tine. Așa cum sunt îndrăgostită de multe altele de pe lumea asta și așa cum pe foarte puține ajung să le iubesc. Știi cum e să îți lași toată ființa pe mâna celuilalt, să ignori orice regulă, să faci orice compromis, să calci în picioare, să plângi pentru cât poți să simți, să visezi și să nu te mai suporți decât lângă celălalt, să fii ușor nevrotic și mereu palid, mai bolnăvicios și totuși, cu o aură mai strălucitoare ca niciodată- asta înseamnă să iubești, dragul meu. Să cazi și să faci să-ți cadă toată pasiunea la picioare, să te întrebi de ce nu-ți pasă de nimic, așa cum obișnuia să-ți pese, să te uiți în oglindă și să vezi cea mai frumoasă slăbiciune a omului cum se desfășoară. Sunt fericită că iubesc, așa cum ți-am zis, dar nefericită că mi-am descoperit, ori că mi-am lăsat descoperită această mare slăbiciune. Of, și cu mine într-adevăr, n-ai decât două șanse- e demonstrată treaba că, orice relație de-a mea ajunge fie la iubire, fie la ură-cruntă, câteodată și amândouă în tandem. Nu ți-ai dori o așa nenorocire.

Sunt învățată să nu plutesc, să nu accept ceea ce e călduț, să merg către extreme, fie că ele mă fac dezirabilă sau indezirabilă. Nu mă poate îmblânzi nimeni, cel puțin în aparență. Să-ți recunosc că este cineva căruia i-a reușit, ar fi în zadar pentru că nu voi vrea să-ți fac cunoscute datele problemei. Iar tu, tu ai impresii. Dintre cele mai naive, e adevărat, dar sunt tare roditoare și delicioase, analizându-le. Mi-ai pus atâtea întrebări, aproape că doream să te laud, când mi-am dat seama că intru, fără să doresc neapărat, în mintea unui copil cu valențe de tânăr înțelept. Sigur că m-am oprit, n-aș fi vrut să-ți bântui somnul și să ajungi și tu să mă urăști. Uite, te las să mă iubești mai bine! (conștientă fiind că nu vei ajunge acolo), dacă îmi promiți că mă uiți imediat după convorbirea asta!

”De ce ai cearcăne?”, mă întreabă el. Pentru că mi le creez singură. Îmi place să am cearcăne, e un accesoriu care te arată mai afectat, mai profund, mai gânditor. Glumele mele sunt ușor nesărate, știu. Întrebarea ta e cel puțin bizară, mă gândesc că ar înfuria oricare altă domniță, și totuși pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ți-aș da ca motiv și că am câțiva ani în plus față de tine, dar, din nou, aș fi nesărată și cu un ușor gust amărui. Cred că am cearcăne pentru că mă tot gândesc, în ultima vreme, cum să distrug ceva. Cum să-l distrug silențios, fără pompă, cum să-l anihilez în șoaptă. Nu mă întreba ce, căci n-o să-ți răspund. De ce? Pentru că m-am săturat să scriu- n-o fac decât când sunt în compania lui Bachus, când zbor prin diferite straturi și substraturi ale imaginației narcotizată și când sunt îndurerată, nefericită. Dacă n-aș mai scrie, aș deveni instantaneu castă. Dacă n-aș mai scrie, m-aș opri la ordine, la regulă, la fericire. Știi că fericirea e cea mai banală iluzie, cea mai prototipică și mai îngustă speranță. Aș vrea să fiu acolo, printre ei, fericiții și să surâd tâmp în timp ce-mi strig fericirea. Dacă scriu, îmi alimentez furia și nu mi-o descarc- așa cum s-ar zice- devin tenebroasă și iată, pentru unii, o adevărată intrigă, ca să nu zic ciudățenie. Ce te atrage la mine? ”Ești altfel.” Pe naiba, sunt mai ”la fel” cum nu se poate... Sunt o Pandoră, ca toate femeile, și o capricioasă. Mi-e drag de viață și mi-e frică de mine însămi. Sunt ca iepurele și umbra lui, numai că umbra mea am lăsat-o acolo unde mi-am lăsat și iubirea, și singurul aspect de care mă mai înspăimânt e propria persoană- așa goală cum a rămas. Răsună cel mei înfiorător ecou în mine, de nenumărate ori, infinit aproape, greu de suportat zilnic. Am deci, propria mea melodie- ecoul goliciunii mele interioare. Și totuși, în fiecare zi mă îndrăgostesc și sunt conștientă de asta, față de majoritatea oamenilor care nu știu să se oprească o secundă și să-și dea seama că au fost un pic îndrăgostiți și azi. ”M-am îndrăgostit de Paris și de Provence”, ”M-am îndrăgostit, ca o tribadă, de Marie Antoinette”, mă îndrăgostesc constant de anumite chipuri pe care le văd, evanescente, desigur, dar care pentru o secundă, ajung să mă hipnotizeze, de anumite staturi și mișcări, gesturi și atitudini, de ochi, de anumite buze, de ticuri, de râsete, de plânsete, de culori pe care nu ajung niciodată să le iubesc. Toate schimbătoare și trecătoare, așa cum e dragostea, în general. Nu face greșeala să asemui dragostea iubirii. E altceva. Tu nu mă iubești, deci, tu ești fascinat, pentru o secundă, apoi îți va trece și mâine te vei îndrăgosti de alți ochi, mai nu-știu-cum.

Nu vrei să ajungi să iubești pe cineva despre care știi că nu mai poate iubi așa cum a făcut-o odată, care ți-a mărturisit că nu are inima la ea, nici în poșetă, nici în torpedou. Nu o voi avea decât într-un singur alt trup pe care mi-l voi atribui si al cărui suflet îl voi iubi toată viața. Nu pot exista mai mai multe persoane pe care să le iubesc așa, ar fi o crimă, omucidere curată. Deci, ai tot dreptul să te îndrăgostești de mine, și tot spațiul să te deziluzionezi. Poți să mă și iubești- atâta vreme cât te voi face să mă uiți imediat după convorbirea asta...


Mai aromat si mai personal aici

Mă voi preface oarbă și-o să vin

Ai întâlnit femeia care să-ți
frângă palmele, să-ți smulgă brațele,
să te lovească în deplina ta
iubire, pentru ca apoi să-ți
lase și inima jos, pe un pietroi
greu și nespălat de ploi,
fără s-o învelească măcar?

Sau femeia care nu știe să plece
înainte să dărâme tot templul
care-i e închinat?

Iat-o pe cea care n-a găsit încă
toată candoarea brațelor pe care să
nu le smulgă imediat după ce-au
îmbrățișat-o și nici inima care
să-i spună ”folosește-mă”,
fără să se supere apoi.
Mai aromat si mai personal aici

Rendez-vous și amor

Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...
Mai aromat si mai personal aici

Jumătate iubit, uitat pe jumătate

Ai ajuns să vrei să-mi miroși
din nou părul, să-l simți
iarăși ca pe cel mai scump
cașmir mângâindu-ți
palmele și chipul. Ai ajuns
să visezi formele cuvintelor
mele imediat ce-mi curbau
buzele. Ai ajuns să-mi
auzi pașii, bătaia tocurilor
înfipte chiar în inimă.

Ai ajuns să-mi simți trupul,
ușor și sigur pe el,
unduindu-se pe lângă toate
amintirile care, în loc
să fugă departe de noi, stau
și așteaptă poate, ca
cineva să le gonească.
Mai aromat si mai personal aici

La capătul sărutului

Spune-mi: cine te minte-
omul sau poetul,
omul sau vinul,
omul sau sunetul,
omul sau animalul,
omul sau prea complicata
lui adnotare, eleganta,
sublima, șireata,
dantelata și idilica,
grava și dulcea lui glosare-
femeia?
Mai aromat si mai personal aici

Locuitor al cuvântului meu

Strânge-mă, iubitule, de mijlocul
cuvintelor mele spuse prea
repede, prea simplu.

Fă-mi-le orchestra propriilor gânduri
rupându-se în ecouri ca oasele
propriei inimi care ți-ar spune
câteodată cuvinte de dor,
sau de iubire, dar care uită
s-o facă atunci când știe
că timpul i-ar număra mai
degrabă atingerile,
decât vorbele...
Mai aromat si mai personal aici

Umed, rece și aproape (că) vin

Adu-mi vin și un pahar de neliniște!

Trage obloanele peste zilele
sufletului tău și fă din el
noapte, grea si drapată ca o
catifea, impură ca rubiniul
vinului rămas pe buzele mele.

Sparge paharul în care s-a amprentat
fumul fostei noastre patimi
și lasă-mi numai neliniștea...
necunoscutei pasiuni!
Mai aromat si mai personal aici

Oricum mă sfărâm

Ce simți când dantela pielii mele
îți atinge umbra?
Când șoapta mea limpede și ardentă
de femeie îți străbate fiecare iluzie?
Ce simți când privești în mine
toate fricile, fugile și
luminile de care uitasei?

Ce simți când de fapt,
sunt a ta din ce în ce mai puțin?
Mai aromat si mai personal aici