Ce mă fac cu un regat de regine, când nu sunt rege?

Mincinoșii obișnuiau să mă atragă, să mă intrige; acei bărbați tăcuți care ascund în minte cel mai nevisat purgatoriu. Acum mă amuză și, într-o manieră totalmente nedemnă, mă strâng de gâtul meu fin cu povești spinoase, ascuțite de personaje necunoscute. Trecutul, iată, se transformă în ciudă și nu în regret- în ciuda aceea pe care o simți atunci când te așteptai la altfel de fapte din partea cuiva, și te-ai ales cu mărunțiș- într-un fel de milă, într-un fel de râs, într-un fel de renegare. Urăsc oamenii ipocriți care nici măcar nu știu să-și șlefuiască minciunile înainte să și le expună. Urăsc cuvintele mari și teatralitatea, jocul nereușit pe mai multe planuri și flancuri- le urăsc pentru că și eu am fost acolo-- been there, done that-- cum ar zice turcul. Urăsc să-mi bat joc de oameni, deși te-aș înțelege dacă, de exemplu ai face asta doar ca să-ți mai cântărești egoul din când în când. Și mie îmi place să seduc, să rănesc, să simt ca lipsa mea din spațiul cuiva crează haos, să simt că cineva e gata să plângă și să mă implore să fiu cuminte, ascultătoare și docilă-- well, been there, done that and actually i m still in there -- cum ar zice tot turcul, dar cu alte cuvinte.

Nu suport să mi se plângă pe umăr, să-mi ceară cineva consolare, un sfat prietenesc, o mângâiere, o asigurare !de viață și de moarte!- nu pozez în bunul samaritean și nu-mi pierd timpul cu poveștile altora. Cine se complică- intrigă, dezbină și despică vieți/ personaje/ roluri- cine se complică, să se rezolve singur- știu, nici măcar un joc nu se rezolvă singur, nici macar un al naibii de lego sau de puzzle, din contră, e al naibii de ușor să începi, când există curiozitatea, challenge-ul, și al naibii de greu să vezi cum te împotmolești după doi pași. Îți chemi fratele mai mare în ajutor, îți chemi gașca, dar nimeni nu poate mișca un deget pentru tine. Și apoi distrugi până și gloriosul început, de ciudă, nu de rușine, și încerci să pozezi în victima propriului complot, atârnându-te măcar de o persoană, sclavagistă care să-ți rămână aproape după toți demonii împărțiți în jurul tău. Și poate că rămâne cineva, cineva care acum cere ajutor să te înțeleagă, cineva care nu-ți înțelege tactica, dar îți rămâne fidel, cineva pe care l-ai sfătuit mai demult să sape în trecutul tău (săpatul asta însemnând un apel/două, un mesaj, o smiorcăială) și să caute indicii despre complicata ta personalitate greu de lepadat.

Dar cum se va termina jocul ăsta nimeni nu știe; eu pot doar să anticipez anumiți pași, pot să-i și visez, să-i și desenez pentru că sunt sigură de validitatea lor... Curând, ochii își vor revedea minciunile în oglindă și vor minți în continuare cu fermitate și cu bărbăție. Ceva din retina aceea lucioasă- serpentes- se va fi deformat, spart sau cumva se va fi schimbat. Privirile care obișnuiau să fie reci, arogante și teribil de provocatoare, se vor fi înghețat reciproc. Mincinoșii nu mă vor mai atrage, și nu pentru că nu o să le intru în lista lor de-- heartbroken girls-- turcism împrumutat, pentru că nu sunt din acel peisaj, ci pentru că vor fi reușit deja să mă înciudeze cu fiasco-ul luptei lor pentru propria demnitate. O să-ti fie dor de acel nevisat purgatoriu, pentru că știi că n-o să-l mai parcurgă nimeni așa cum l-am parcurs eu. O să-mi fie dor de minciuni și de acei oameni care obișnuiau să le adauge toată frumusețea și strălucirea din lume!
Mai aromat si mai personal aici

Morțile mele, din gând

Nu ți-aș mai spune iar despre iubire.
Cuvintele mi-ar usuca buzele, iar
sufletul n-ar mai știi să citească
rândurile fostelor poezii
cu parfum desuet.

Nu te-aș minți când știu că nici
tristețea n-ar putea să mă mai creadă,
și-aș vrea să beau lumină din pahar,
acel vin simplu, gălbui și amar al
nopților în care ne iubeam durerea.
Nuanțe evidente de uraniu vorbesc în
cor despre trecut, iluziile lor
nu sunt decât un biet alcoolic
stând în coate.
Și timpul, descheiat la cămașă
și foarte naiv, mă face să par
pendula iubirii, când eu nu sunt
nici om, nici vid, ci doar
femeie în haine virile.

Nu ți-aș mai spune despre el
nimic care să poată
să te mai uimească.
Știi... nu am mai întâlnit
până acum
pământ sau zeu care să nu cunoască
o poveste proastă...
Mai aromat si mai personal aici

Toate vibrațiile deodată

Urechea-mi țipă sunetele vechi,
demodate ale gemetelor nopților
trecute. Mi-aș dori să mi se
termine iar pe buze și nu în timpan,
ca să știu dacă gustul lor m-ar
durea la fel de tare ca auzul continuu
al mătăsii forjate de durerea
retrăirilor.
Mai aromat si mai personal aici

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări

E implorabil când stai și aștepți să se nască măcar un aspect al lumii ăstei care la un moment dat să poată să te inspire. Nu mă inspiră nimic. Iar cuvintele pe care le mai am sunt din ce în ce mai sărace și mai incolore. Aștept un tapaj, o degringoladă, o înnebunire. (exceptându-le pe ale mele, desigur)

Tot ce mai aud (vorbindu-se, gândindu-se, făcându-se) e fie de un mauvais-gout ordinar, fie teribil de obtuz. Sunt într-o plutire în care extremele s-au redus la îngustime, în care ele nu mai există ca extreme, ci ca amici care, peste noapte și-au dat seama că se atrag. Mi-e teamă de sindromul Crusoe, mi-e teamă că atunci când o să naufragiez, n-o să-mi mai doresc vreodată să mă întorc, iar naufragiul ar deveni subit, evadare. O evadare necesară spiritului. Un spirit pe care, acum și mai mult ca sigur și mâine, mi-l simt și mi-l voi simți îngrozitor de emasculat.

Rea și dăunătoare este și tăcerea- tăcerea mea care instigă la cabale, la revoluții cuvântate. Iar când tăcerea mea tace, atunci înseamnă că nu mai văd lumea ca printr-un filigran, frumos lucrat și amintindu-mi de lubricitatea anumitor episoade trecute, ci printr-o tablă, undeva ruginită, undeva subțiată. Tăcerea înseamnă saturația. Am spus atâtea ”adevăruri”, atâtea butade despre dragoste mai ales, încât propria-mi gură s-a săturat să-mi redea, reiterat, aceleași vorbe devenite prozaice. Fiecare sentiment, care obișnuia să mă inspire, a devenit insipid, ca o rugăciune în care obișuiai să crezi, dar care s-a robotizat cu timpul. Când te cerți în gând cu tine sau cu altcineva, e dureros de sinistru. Când simți nevoia unei oglinzi și nu a unei fețe în ”fața” căreia ai știi că n-ai putea decât să plângi de nervi, viața devine înfometată după zgomot, după junglă, după alergare. Și când simți cât de retractilă îți devine judecata, te înspăimânți și cauți ieșiri...

Acuzele mă îmbătrânesc îngrozitor, iar singura mea reacție e aparent, grosieră. În fond, nu fac decât să ignor multe dintre acuzele care, în al 12-lea ceas, devin desigur, retrograde. Nu mai vreau să vorbesc acum despre ce-a fost iubirea, dacă a fost, pentru cine și cum. Nu vreau să mă plâng, să plâng, să mă cert, să dau explicații și să mă lamentez. Nu vreau, evident, nici să le aud din partea altcuiva. Sunt sătulă până la echilibru. Iar discuțiile în contradictoriu mă irită, nu mă dezechilibrează.

Îmi doresc să existe ceva pe lumea asta care acum să mă reinspire- ceva eufonic, ceva venal, ceva uman sau inuman ca un reviriment de care am nevoie. Nevoia pe care o simte narcomanul în fața drogului sau sălbaticul în fața cunoașterii.
Vreau un zgomot interior care să mă inspire, vreau să-mi regăsesc limitele acelea care s-au împreunat fățarnice și vreau fie să cad, fie să zbor...

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări.
Mai aromat si mai personal aici

Indecența uitată în cuvinte

Purtam la gât
o nestătută trestie de
credință întru tine...
ce leneș pleci acum
crezând, cu o atâta
voluptate, că mă lași
pe brațele unui visător!
Mai aromat si mai personal aici

Aievea se confundă cu aiurea

Singuri eram. Pierduți
în crâmpeie de somn.
Mă atingeam sfios
de colțurile tale,
mă deșertam în
pumnii tăi
atât de strânși,
de grei.

Între atâta iasomie,
mă despicam atât
de vie,
mă împleteai cu-atâta
ziuă, tei,
perechi de
căprioare.
Mă însetai!
Mai aromat si mai personal aici

Rugile depărtării...

Iubește mâinile și ochii și
iartă-le dac-au fost clipe în care
n-au știut să-ți spună, în care
n-au putut să-ți dea
atât cât ar fi vrut,

atât cât poate, dorul,
le-o cerea!
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) V parte

Era a treia zi, în jurul prânzului când am trecut prin piaţa mare a oraşului şi m-am strecurat agale pe aleile ei întortocheate, pline de tarabe dichisite, cu aer turcesc în care spiritul mercantil se simţea de la o poştă. Observasem, în imediata apropiere, o parfumerie distinsă, cu un aer moulin rouge-ian care mă atrăgea ca într-o hipnoză. Am trecut nedumerită printr-o mulţime de voci altiste de femei care mi-a tulburat liniştea, şi am ajuns, cu o figură schimonosită de zarvă, în faţa minunatei vitrine- ca o delicată şi preţioasă bijuterie care mă invita s-o port. Am ieşit din tot acel cântec de esenţe, cu parfumul pe care mi l-am imaginat toată viaţa ca fiind potrivit pentru mine. De la încheietura mâinii, o sofisticată esenţă de lemn de cedru şi de cel mai dulce dintre vinuri îmi îmbrăţişa tot suflul şi tot trupul.

Încântată de senzaţia pe care o trăiam, am decis să mă opresc pentru odihnă în camera mea de la hotel. Prietenii mei sorbeau un limoncello (ah, alt indiciu) în entre-ul prea puţin cunoscutului hotel. M-au aplaudat, ca pe o rară prezenţă, sarcasmul gestului lor fiindu-mi evident şi m-au informat, fără să se aştepte să protestez, că pe seară, gazdele locului în care poposisem organizau un mini-carnaval. Se lăsase tăcerea pentru câteva clipe, moment în care toţi se pregăteau să întâmpine un neîmlânzit refuz. În schimb, eu am acceptat. Ce-i drept, nu ajunsesem să cunosc nimic din acea locaţie, în afara entre-ului elegant, liftului şi holului nesfârşit care ducea la camera mea. Mi-am zis, de ce nu?! În fond, nu eram decât o turistă străină, iar în acea seară mă hotărâsem să fiu doar o străină care mirosea ademenitor. Am urcat în cameră şi, deşi locuiam acolo de trei zile, parcă n-o văzusem niciodată. Abia atunci mi-am dat seama că era prima cameră de hotel dintr-atâtea cunoscute, pe care chiar o îndrăgeam ca spaţiu, ca decoraţiuni, ca atmosferă. Fiind într-atât de spaţioasă încât să pară şi intimă în acelaşi timp, camera mă primea cu un dans al non-culorilor care mă liniştea. În mijlocul ei trona un pat dublu, învelit în cele mai albe aşternuturi şi împrejmuit cu lemn de abanos de un negru perfect şi elegant. Ferestrele mari, cu geamuri decolorate, erau îmbrăcate într-o draperie albă, de in, care se purta în mişcări nedesluşite la fiecare urmă de adiere venită din balcon. Începusem să iubesc acea încăpere, tocmai pentru că ascundea o intimitate cunoscută mie, parcă. În dreapta patului era o măsuţă din lemn lustruit de cireş, în aceeaşi nuanţă de negru, la fel ca şi singurul şi impozantul şifonier alipit peretelui. Un covor alb, lucrat manual se întindea nestemat pe parchetul negru, iar oglinda ovală, de pe stativ întregea o imagine a unui posibil boudoir rafinat, lipsit de clişeicele paiete şi curcubee- un boudoir în alb şi negru căruia aveam impresia că-i aparţin.

Până spre seară n-am mai avut timp decât să fumez câteva ţigări pe balcon şi să-mi compun în minte ţinuta pentru neprogramata petrecere. Neavând multe haine la mine, şi nici într-un caz speciale, ori elegante, nu mi-am făcut griji că o să ies în evidenţă în vreun fel, ceea ce şi doream. În faţa oglinzii am îmbrăcat o fustă albă din mătase, lungă şi cu talia înaltă pe care, norocul meu că mi-o cumpărasem cu o zi în urmă. Fusta era superbă, de un alb-fildeş al cărei material curgea în valuri până în pământ, în aşa fel încât să nu fie nici discretă, nici indiscretă. Deasupra am aruncat o cămaşă purpurie, bărbătească şi lejeră, descheiată ostentativ într-un decolteu adânc pe care l-am ornat cu un lanţ lung, în josul căruia atârna falnic un medalion ceasornic, într-atât de masiv încât să sustragă orice privire de la decolteul meu. Mi-am încâlţat singura pereche de pantofi pe care o aveam la mine, noroc că nu se vedea datorită lungimii fustei, mi-am sumetecat tacticos mânecile cămăşii, mi-am prins părul într-o clemă, vrând să pară neglijent şi lăsând câteva şuviţe să-mi cadă plăpând pe umeri. Ultima tuşă, desigur, era parfumul pe care îl adoram şi care preschimba, parcă, toată ţinuta. Ajung în entre-ul hotelului şi mă las întâmpinată de către unul dintre prietenii mei care, cu un pahar de şampanie în mână şi o cravată neglijent înnodată, exclamă: "Dar ce boho-chic sunteţi, domnişoară!", sigur că i-am zâmbit, gândindu-mă în sinea mea că omul ar fi făcut complimente şi unei noptiere în reveria în care se scălda. Observă, apoi, destul de înspăimântat,că îmi lipseşte nu ştiu ce mască. I-am răspuns că nu cunoşteam protocolul petrecerii. Surâzător şi mândru cî mă poate scoate din "necaz", mă conduce către singurul stand aflat în incinta hotelului, de unde, am înţeles că trebuia să închiriez o mască. Evident că, petrecerea fiind de ceva vreme începută, am avut de ales dintre doar câteva opţiuni, unele mai deplasate decât celelalte. Singurele măşti rămase, închipuiţi-vă că erau şi cele mai neplăcute, se încadrau în următoarele categorii, după prorpia viziune: urâtă, infantilă, grotescă, frivolă şi clişeică. Desigur că am ales varianta măştii frivole (nu vă descriu ce înseamnă asta, pentru că am un anumit simţ al penibilului), dar, în toată comicăreala momentului, eu mă simţeam teribil de bine, mai ales că, simpaticul angajat al firmei şi-a făcut simpla datorie până la ultimul bănuţ, spunându-mi, evident teatral şi hazliu: "Excelentă alegere, domnişoară!". Din acel moment, mă aşteptam la orice de la acea seară...


(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Renunţarea senină şi Arta precauţiei( Jurnal de călătorie) I parte

Am citit de curând, un pasaj din Goethe care se încheia monumental cu următoarea afirmaţie, care, de altfel este şi celebră: " Am pierdut lumea întreagă, m-am pierdut pe mine însumi." N-am să readuc în povestea mea contextul în care a fost zisă o astfel de replică, dar, vă asigur că, în spatele durerii pe care o transmite se află, de fapt, o istorie cel puţin ilară a vieţii acestui mare om. E vorba despre curba descendentă sau contradictorie pe care filosofia acestuia de viaţă a desenat-o în ultimii ani de trăire, într-un fel uimitor de savuros şi de hazliu.

Am plecat de la însemnarea asta, tocmai pentru că m-am aflat printre persoanele care obişnuiau, până nu demult, să gândească în aceeaşi direcţie distructivă. Până când m-a bufnit râsul, cu un ecou năpraznic care încă îmi surzeşte timpanele şi mi-am dat seama că am gândirea unui om aproape de a atinge senilitatea. Desigur că încercările vieţii sunt dintre cele mai şirete şi neavenite, dar de ce să mă pierd pe mine sau, mai ales, de ce să pierd lumea întreagă din cauza asta?! Întrebarea s-a dovedit a fi existenţială într-un astfel de moment, următoarea mea dorinţă a fost pur şi simplu aerul, aerul lumii. Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine? Mă rog, mă îndepărtez. Cert e că mi-am dat seama, într-un moment în care amintirile îmi zvâcneau în imagini ca dintr-un perpetuum mobile, că viaţa mea e mai simplă decât pare, mai nelegată decât s-a vrut, mai liberă decât s-a crezut, mai puternică şi mai vie decât a fost vreodată.

Am decis, în urma unor invitaţii constante primite din partea unor prieteni care doreau să mă revigoreze, să accept să plec, pentru câteva zile, dar nu din oraş sau din judeţ, ci din ţară. Experienţa a fost definitorie pentru ceea ce eu numesc împăcare şi acceptare şi trecere peste( evident că n-am fost niciodată femeia căreia să-i trebuiască zile întregi într-un salon de Spa, sau cursuri de Ikebana, ori de Yoga, sau pur şi simplu întoarcerea la credinţă). Am fost femeia care, din păcate, s-a mulat ca o apă de munte pe tot ceea ce a însemnat fatalitate- am înghiţit cât să nu mă înnec şi apoi m-am reclădit din aceleaşi credinţe, uşor mai înfipte şi mai personale, din aceleaşi dorinţe, din ce în ce mai autonome şi boeme, din aceleaşi vise, din ce în ce mai nedefinite sau definite doar într-o aşteptare de copil, neştiind ce formă aveau să ia. Şi am plecat într-o ţară pe care, de fel, n-aş fi îndrăgit-o niciodată. Nu pot să spun că o îndrăgesc şi acum (deşi influenţa lui Goethe m-a făcut să iubesc orice colţ de lume), dar am explorat-o ca pe propria-mi palmă, ca pe liniile care par pe zi ce trece mai multe sau mai sucite. Un periplu minunat pe care, dintr-o sălbăticie de care am încercat să scap, l-am parcurs într-un procent majoritar de una singură, fiind dată dispărută de nenumărate ori de către grupul la care ar fi trebuit să ader, cu care ar fi trebuit să socializez, pe care ar fi trebuit să-l distrez sau să-l fascinez. Da, recunosc, am o reputaţie magnetică şi electrizantă, dar zilele alea mi le doream doar sufletului meu dintr-un exces teribil de egoism!

Plecam în zori, deşi m-am abţinut să dorm foarte mult pentru că, adorând luminile nopţii, m-am simţit şi mai atrasă de ele într-o altă ţară, deşi poate, erau aceleaşi ca peste tot. Mă trezeam în zori ca să fiu martoră la tot ceea ce înseamnă trecerea de la linişte la viaţă. Oraşul în care am poposit era neaşteptat de liniştit noaptea, ceea ce nu mi-a displăcut nici un pic, ceea ce m-a fermecat şi m-a împins să-i descopăr prima ivire a gălăgiei care îi spărgea calmitatea, prima apariţie sonoră a vieţii. Am descoperit astfel, că pot avea şi un pas neted, lent şi curat, fără de zgomot, plutitor aproape. Am descoperit câte chinuri aş fi adus pantofilor mei cu toc dacă i-aş fi plimbat pe drumuri nisipoase, amestecate cu un vălmăşag de pietre disproporţionate şi care păreau într-o continuă mişcare. Nu simţeam nevoia să-mi învelesc trupul cu nimic altceva în afara unei rochii lungi din olandă chihlimbarie, a unor bocanci lejeri, de vară şi a unui pandativ cu camee care-mi proteja parcă toată pielea de razele soarelui. După prima zi de hoinăreală singuratică în toată dogoarea oraşului, m-am oprit într-un boutique ca să-mi achiziţionez, răvăşită, o pălărie neapărat albă şi cu boruri cât mai ample. Ceea ce, pentru alţii, o excursie de genul poate părea total anodină, pentru mine era semnalul renunţării senine, cum predica Buda, al căii către înţelepciune. Desigur că nu căutam înţelepciunea pe străzile înfundate, unele purtând o miasmă de-mi schimba culoarea obrajilor, dar cel puţin descopeream ideea renunţării, a împăcării, a învăţării artei precauţiei pe care, după umila mea părere, oricine din tagma femeiască ar trebui s-o deţină.



(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici