Copacul

Îmi spui că dacă ai putea să zbori până la mine...

Tot dorul s-ar închide într-o îmbrăţişare, în spaţiul sugrumat de trupurile noastre care-şi caută neîncetat vibraţia! Iubirea nu e perfectă, însă momentele sunt! 

Îmi las capul pe spate. Îmi pregătesc mintea pentru o seară lungă şi aglomerată. Las muzica să-mi adune cât mai multă linişte şi cât mai mult echilibru- să mi le stocheze în cardul ăla afurisit din minte, invadat de viruşii neobosiţi ai zilelor grele! Sunt departe de tine. Mesajele curg, convorbirile divaghează. Ne căutăm unul pe celălalt într-un spaţiu în care fizic nu suntem. Mă uit în cameră şi aştept să apari de la duş, învelit în prosopul alb, cu părul ud, spunând o glumă, cântând, jucându-te... Şi poate că-mi apari pentru o secundă, dispărând imediat ce aud telefonul că sună. 

 Am fumat mult azi. Mai devreme am ieşit pe balcon, în mână ţineam MP3-ul şi ascultam Little Miss. Păşeam dezordonat, ori dansam... ori levitam. Am cautat zece minut o brichetă, nervoasă că niciodată nu găsesc măcar una dintre cele 6 pe care ştiu că le am. Într-un final, mi-am aprins ţigara cu flacăra tremurată a unui chibrit. Presimţeam- aveam să intru iar în starea aia de agonie, de nesiguranţă, de nevoia să am o mână pe care s-o sărut şi peste care să plâng. Alta decât a mea, care tremura de la exces de nicotină şi cafeină. Mă uitam pe stradă... mereu mă inspiră aglomeraţia, mai ales atunci când am nevoie de linişte. Una e s-o priveşti de sus, ca şi când nu te-ai integra, ca şi când ai fi un observator neutru, alta e să faci parte din ea, să-i atingi pământul, oamenii şi s-o adulmeci de aproape. 

Luminile oraşului începeau să se distingă în noapte, trotuarul era din ce în ce mai întunecat şi mai secretos cu privirea mea şi totuşi, trăgând cu nesaţ din ţigară, am observat un cuplu care ieşise la promenadă. Se ţineau de mână şi mergeau încet, uitându-se în părţi diferite. Mi s-a părut ciudat. Îi pierd din vedere, s-au oprit în spatele unui copac. Eram curioasă ce fac, ce- şi spun, de ce atât de brusc. Imediat ce i-am revăzut, erau separaţi. Ea gesticula. Mâinile lui sprijineau aerul. Ea se îndepărta. El a vrut s-o îmbrăţişeze, ea l-a împins. Doi paşi mai în faţă, mâinile lor se întâlniseră din nou, la fel ca şi gurile... 

 Acum stai în faţa mea. Te văd! Te-ai aşezat pe pat, ţi-ai sprijinit coatele de genunchi şi mă priveşti. Ce fac? Scriu despre tine, cu tine, lângă tine, uneori fără tine. Vrei să vorbim? Bine, de acord. Uite, de ce să pierdem, să consumăm momentele certându-ne, când putem să ne iubim? Ştii bine că ne certăm pentru că n-avem cum să ne iubim acum. Dar o să putem mâine. O să pot să te pălmuiesc dacă văd că te pierzi, o să pot să te zgârii atunci când mă atingi, o să pot să te sărut când începi să spui prostii care n-au legătură cu ce avem noi de fapt. O să pot să-ţi şoptesc atunci când intri în mine cu putere, sau să-ţi zâmbesc cu subînţeles atunci când îmi mângâi sânii. Cearta nu e nici preludiu, nici postludiu. E un fel de sex sălbatic făcut din când în când doar ca să mai elimini din tensiune. Dragostea însă, e sex sub toate aspectele, în toate stările, cu toate puterile, fără niciun scop. Curge, dar nu e perfect. Dragostea te dezbracă de tot ce ai, te goleşte şi te împodobeşte în acelaşi timp, te zgârie, te muşcă, te strânge, te loveşte, ţipă sau râde, e imperfectă.

De ce ne certăm când pur şi simplu putem să ne spunem că ne e dor? Ştiu, mă scoate din sărite când îmi e dor de tine, când sunt geloasă, când sunt ironică din cauza asta, când mă apucă depresia... mă cert cu tine pentru că aşa îţi spun asta fără s-o rostesc neapărat. Îmbrăţişează-mă, ştiu că uneori mă iubeşti şi mă urăşti în acelaşi timp. Înainte de copac ne certăm, după ce trecem de copac... ne sărutăm şi ne iubim. Ai dispărut! 

Poate că acum am apărut eu în spaţiul tău. Am intrat pe uşa cafenelei în care eşti acum, cu rochia fluturând aerul din jur, părul despletit, parfumul iscoditor. M-am aşezat la masa din colţ, am comandat un cocktail şi mi-am aprins ţigara... Ţi-am făcut cu ochiul şi ţi-am trimis un mesaj. Citeşte-l!

 " Hai să trecem împreună de copacul ăsta nesuferit!" Şi aşa am putut să zburăm amândoi- unul către celălalt, în spaţiul fiecăruia în aceeaşi zi!

Mai aromat si mai personal aici

Zigzag iubit

Ai ochii negri? Nu mai știu,
nu le mai întrevăd forma,
nici culoarea, nici muzica.
Ai mâinile frumoase, ivorii,
puternice? Nu mai știu...
ți le-am pierdut pe fiecare
dintre plajele
verii. Mi-am iubit muza
de-odată cu vidul imaginii
tale, refuzând să-ți scriu
numele în nisip, dar desenându-ți
forma în fiecare vis,
din care nu lipseai niciodată,
dar în care aveai ochi verzi
și mâini grele, lipsite
de grație.
Nu mai știu...
Nu te mai știu!
Mai aromat si mai personal aici

Rendez-vous și amor

Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...
Mai aromat si mai personal aici

Când și prezentul îl condamnă pe Dante

În ultimele zile (cred că se face aproape o săptămână) m-am oprit asupra lui Dante. Acel Dante care, după câte s-au disertat despre viața lui, aproape că a devenit o legendă, un mit. Am preluat drept invitație ideea rememorării istoriei cu obiecția unei implicări personale în cursul acesteia. S-o reluăm, dar s-o schimbăm, noi, ca muritori și ca urmași ai ei. De aceea am amintit de Dante. Mă declar însă, nesigură. Nu mă încântă ideea parcurgerii atâtor secole doar ca să-i văd privirea pătrunzătoare în momentele atâtor procese prin care a trecut. Or, eu poate chiar aș vedea altfel deciziile Înaltei Curți. Mi-ar fi plăcut să-l văd trăindu-și Infernul, chiar dacă Boccaccio îl dă de gol și sugerează că singurul lui infern a fost acela al propriei minți. Mi-ar fi plăcut să-l văd complăcându-se, acuzat pe nedrept de toate turpitudinile posibile, mi-ar fi plăcut să simt cum își acceptă moartea. În schimb, în minunatul său spirit dantesc (iată că a ajuns și adjectiv între timp), el acceptă, plângându-se, ultima scăpare a morții. Acel exul immeritus care i-a slăbit și perforat toată verva sa pamfletară. Viața lui e viața unui surghiunit depresiv și abuzat continuu de țara natală. Nu s-a întrebat niciodată de ce patria nu l-a vrut, în schimb a avut răgaz la moarte să scrie într-un testament că-și reneagă rădăcinile, că îngăduie Infernului să sufere mișelește de pe urma rapacității politice. Totul a fost o vindictă inexplicabilă. Doar părțile terțe rămânând lucide în privința motivelor unei asemenea vendete stat/politică- maestru august, preaiubit de semeni.

Adevărul e că m-aș întoarce acolo, în brava Italie, ca să văd măcar Paradisul lui Dante și să trebăluiesc insistent în Purgatoriu. Beatrice a fost imaginea Edenului, o imagine care nu respectă întocmai descrierea cărturărească, dar care se evidențiază, cu o ușoară urmă de clemență, față de toate celelalte Edenuri care i-au alinat singurătățile lui Dante. Ați putea crede că-mi repugnă personajul în sine și că sunt misandră. Aș putea să fiu, atâta vreme cât, retroactiv, toți bărbații capătă un misoginism vizavi de celelalte Beatrice din viața lor care, de fapt, nu se scriu cu majuscule, dar care, la un anumit moment, au reprezentat Paradisul. Mă enervează că Dante are o imagine precară și discreționară- marele autor, om politic, analist, pamfletar, marele mare cu o deosebită valoare în istorie. Mă enervează că multă lume nu-i cunoaște speța. Pe lângă geniul pe care nu i-l reneg, eu laud mai mult partea promiscuuă a vieții- acele aspecte privitoare la sodomie, contumacie, simonie care-i gravează viața în cea mai infamantă formă. Chiar l-aș numi boem pe Dante în circumstanțele astea și chiar m-aș îndoi de existența certă a unei oarecare Beatrice. Învederez ideea că viața lui pare duplicitară, în schimb, pe lângă soția- îmi scapă numele- oricum neimportant pentru însuși poetul, numeroase muze s-au perindat agale prin nopțile lui, fără ca acesta să se sfiască vreo secundă să le acopere urmele. Da, îi cataloghez intimitatea drept o excrescență frumoasă a boemului nedescoperit. Pentru aceasta m-aș întoarce în perioada cea mai prăfuită a Italiei, ca să nu mă raliez opiniei publice de atunci și de acum. Mă întreb, dacă Beatrice este Paradisul, de ce este mult mai popular și mai disecat Infernul? Oamenii n-au descoperit încă firea boemă a nebunului Dante... Sau oamenii au cunoscut prea multe Beatrice la viața lor încât, o maestruoasă rememorare, nu pare altceva decât un clișeu ieftin. Goethe zicea că ”etern-femininul ne trage în sus”, iată că el, uneori, nu reprezintă altceva decât harul târâtului în jos, către Inferno, unde sigur, eternul durează ceva mai mult decât o veșnicie de basm.

Dar nu, nu pe Dante voiam să-l admonestez acum, și nici măcar perioada lui care, reiau, pare atât de pietrificată într-un adevărat mit, ca să nu zic chiar într-un real eufemism. Voiam să mă opresc în istorie în alte împrejurări, ușor mai accesibile nevolnicilor muritori. O voi face curând, atunci când îmi voi consuma pe deplin neliniștea dantescă. Și totuși, Dante m-a ajutat să mă îndrăgostesc nebunește de Italia... tocmai Dante pentru care, realmente, femeia n-a fost altceva decât ”la femme aucune”- cum ar zice Mallarme. Oricare și fiecare femeiușcă.
Dacă aș fi bărbat m-aș întreba deci, câte chipuri ar avea Beatrice a mea...




Mai aromat si mai personal aici

Un fel de blagoslovire

Mi-ar plăcea ca toate începuturile să fie ușoare. Să curgă, așa cum curg gândurile unei zile peste memorie înainte să închizi ochii și să adormi. Mi-ar plăcea să pot să stau în fața ta acum, pe un scaun scorojit de vremuri și, doar văzându-mi ochii, tu să-mi cunoști toată viața. Dar, sigur, la ce-ar mai ajuta cuvintele și hieroglifele simțămintelor noastre, dacă fiecare poveste s-ar autosugera?! Într-un fel, pe mine rutina cea de toate zilele mă conduce exact către ceea ce credeam că am descoperit prea în amănunt, dar căruia i-am ratat esențialul.

Sigur că, în speță chipurile oamenilor, acele chipuri care par că-ți zâmbesc într-o întreagă mulțime cenușie de morocănoși, îmi redeschid câteva porți prin care reușesc să colorez rutina. Sau măcar să simt că-i aparțin, de fiecare dată altfel. Mi s-a întâmplat, în câteva zile, să întregesc un anumit mozaic din trăsături ale oamenilor dragi regăsite în necunoscuți, în străini frumoși și ușor sibilinici. E un sentiment care revine de fiecare dată când simt că nu mai aparțin acelor oameni dragi. E sentimentul care îmi dă, de fiecare dată când deraiez, o palmă strașnică. Și-mi revin, și mi se face îngrozitor de dor... Dar cum să înțeleg dorul, dacă singurele mele sentimente apar și dispar și-și cântă prea somptuasa splendoare ca într-un banal și neînsemnat arpegiu? Nu știu dacă mi-e dor de oameni sau de însușirile lor, deci de un tot sau de un ceva. Atunci când tresar și revăd clipe cunoscute pe fețe abstracte și neidentificate, mă simt ca un temerar, un mic beliver trăind în lumea lui john lennoniană. Colțurile gurii mi se ridică falnic și părțile din mine cele mai pacifiste reies, de nu-știu-unde și-mi inundă fața. Practic, niște străini reușesc să mă facă să anihilez răul din toată filosofia mea maniheistă. Și brusc, mă simt norocoasă pentru că aparțin unei rutine pe care uneori nu o cunosc, dar reușesc, nu-știu-cum, să o recunosc.

Dacă există ideea nemărginirii logosului, trebuie să existe și ideea aparținerii unui logos al fanteziei și al imaginarului. Acel logos-tabu, mai mult decât secretizat, acel logos care ține în exortația lui intrinsecă, toată obscuritatea teologală (referindu-mă aici la credința aceea strict intimă, personalizată) a Pandorei minții tale în care da, stă ascunsă și ferită de oameni, până și speranța. Logosul-tabu care-ți permite să decenzurezi realitatea vizuală și să ți-o asumi ca pe cea mai necunoscută și înspăimântătoare rutină.
Mai aromat si mai personal aici

Dinamica îngerilor

M-ai desfăcut în două părți
ca să iubesc și cerul și pământul,
și gura și piciorul,

și-apoi să-mi fac un cuib
la mijloc_
pe ciocul mic al păsării Colibri_
ca să iubesc și zborul!
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) ultima parte

Vrând să intru pe poarta curţii hotelului, m-am oprit consternată în faţa priveliştii care mi se dezvăluia. Nu mi-am închipuit nicio secundă, în momentul în care am păsit pentru prima dată în acea curte plină de chipuri ascunse, că păşesc într-un adevărat decor calaveresc, fără nimic cosmopolit în el, întins cât o imensitate, spartă în mijloc de o fântână arteziană incredibil de mică pentru cât spaţiu era. Ei bine, acea mică fântână culegea cele mai limpezi şi mai susurătoare ape care ar fi putut crea un asemenea ecou cristalin în toată întinderea aceea de piatră, cărămidă şi de fier. Nu recunoşteam nimic din ce lăsasem în urmă, cu câteva ore mai devreme. Mulţimea dispăruse, lăsând loc proaspetelor perechi care-şi plimbau trupurile amorţite de-a lungul şi de-a latul curţii. Părea mai degrabă o piaţă medievală, frumos şi romanţios luminată, împrejmuită de falnicii ulmi străvechi şi de magnoliile cochete. În aerul fumegândă a dragoste şi a linişte, a confesiuni şi a înţelegeri, a necunoscut şi a miraculos aproape, încă simţeam mireasma plăcută de mere caramelizate şi de punci cu rom. Încă speram că, pe undeva pe aproape, va fi trebuit să găsesc un colţ în care un comerciant cu chip de clovn îmi va fi oferit un măr înmiresmat şi un punci delicios. Eram atât de acaparată de acea scenă în mişcare, acel teatrum mundi spectaculos în dinamismul lui specific, încât, în momentul în care amicul care mă escortase cu seară în urmă la carnaval a venit din spate şi m-a strâns de talie, eu am tresărit în aşa fel încât, în nicio o secundă reuşisem să ajung la doi metri de el şi să şi plâng de spaimă şi de ciudă. Hohotele mele de plâns( aşa fac atunci când încărcătura sentimentelor mă copleşeşte) se înmulţeau cu hohotele lui de râs, fapt care mă enerva teribil şi care m-a făcut să-i arunc câteva lovituri de pantof pe braţe. Tot mai târziu aveam să observ că îi lăsasem omului urme clare şi vinete ale tocurilor mele pe piele.

Am depăşit cu brio momentul, luându-mă în braţe ca pe un copil şi râzând în continuare de starea în care mă aflam- fizică şi psihică. Arătam, ce-i drept, ca după o noapte lungă, prea lungă ca să mai fie şi povestită. Văzându-mă într-atât de răvăşită, tipul m-a întrebat, foarte convins de ceea ce spune : "Zi-mi, povesteşte-mi despre noua ta cucerire! Cum te-ai distrat?". Tot ce spusese avea pentru mine două înţelesuri: ori reputaţia mea era într-atât de covârşitoare, ori eu arătam intr-atât de mândră, falnică, satisfăcută şi euforică încât omul să fie atât de sigur că nu se înşală. M-am amuzat atât de tare, încât i-am povestit pe îndelete nu despre o singură cucerire, ci despre două- un italiano verro şi un prieten de-al lui, grec! Sigur că simţeam nevoia unor aplauze interminabile pentru magnificul meu talent de actriţă şi de autoare, asta pentru că amicul meu rămăsese surprins, invidios şi de-a dreptul convins de povestea mea, de trăirile pe care i le exprimasem, de cât de ravisantă eram. În timp ce eu îi povesteam toată piesa asta de teatru, nici nu realizasem că străbătusem curtea descrisă ceva mai devreme şi că ajunsesem în faţa unei grădini. "Iată şi grădina. Tu cu siguranţă că nu ai ratat flirtul, dar dansurile, concursurile şi artificiile de aici din grădină, sigur le-ai ratat.", îmi spunea el, cu un uşor sarcasm compătimitor. Nici nu mă interesa, atâta timp cât puteam să văd acum, nederanjată de mulţimea strânsă ca la coridă, toată splendoarea acelei grădini- acelui nepreţuit spaţiu, verde-crud amestecat cu penumbrele zorilor şi licăririle roşiatice ale lămpilor care sălăşluiau pe fiecare bancă. Era un spaţiu idilic care, în mod obişnuit mi-ar fi provocat greaţă, dar iată, în acel moment nu-mi doream decât să-l îmbrăţişez. Erau suple şi veridice toate acele cupluri de tineri care-şi petreceau idila în acel spaţiu, păreau serafice şi în acelaşi timp purtătoare de cele mai perverse şi defăimătoare gânduri, toate transmiteau un erotism inspirant, unul teribil, pe care realmente îl resimţeam, îl rememoram şi îl invidiam, ducându-i dorul şi reamintindu-mi de tine. Am început să mă plimb cu amicul meu prin acea grădină a Edenului pământesc, m-a cuprins de mijloc şi am savurat în tihnă culoarea şi sunetul paşilor noştri, urmându-i pe ai acelora ai libertinilor magici în toată crăţenia crepusculului dintre noapte înstelată, prea înstelată şi zori puri, prea puri. Mă simţeam blestemată şi fericită în acelaşi timp- că nu erai acolo, cu mine, dar că te simţeam în toată fibra trupului meu, în toată ceaţa şi minunea minţii mele- era jocul cu afecţiunea- mă simţeam blestemată precum corzile unei harpe şi fericită precum harpistul care-şi trece degetele peste ele. O senzaţie narcotică a jocului cu afecţiunea.

Câtvea ore mai târziu m-am trezit într-un spaţiu cunoscut, învelită stângaci cu un cearşaf pe divanul din balconul meu. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo, cert e că mă dureau membrele, mă străpungea pielea, mi se închideau ochii, iar capul... capul mi se învârtea ca cel mai de nestăpânit carusel. Mă simţeam bicoloră, aveam un gust sărat şi dulce în acelaşi timp, eram de-a dreptul şi fără dubii, mahmură şi răvăşită. Apa rece a duşului parcă m-a tăiat. Mă simţeam scăpată de o imensă povară în momentul în care m-am văzut fără ţinuta pe care o purtasem 12 ore. Mi-am luat o rochie scurtă şi vaporoasă, mi-am prins părul şi mi-am atârnat nişte ochelari de soare de nas, coborând în derivă holul ca să ajung la lift. Tot ce visam era o cafea amară, de nebăut, un şezlong comod şi un pachet generos de ţigări. La terasa hotelului, toţi prietenii mei erau în plină desfăşurare al aceluiaşi plan ca şi mine. Toţi cu ochelari şi cu râsete ruşinoase, cu poveşti credibile sau incredibile în buzunar sau în portfard vizavi de noaptea trecută, cu un rând de cafele de un negru bolnav şi cu ţigări care-mi miroseau atât de ademenitor că-mi venea să mă scald în dansul fumurilor amestecate a şase turci regăsiţi după "război" în cazarmă, veseli că au scăpat cu viaţă şi cu amintiri speciale.

În mai puţin de trei ore aveam să fim deja în avion. Am profitat cu nesaţ de tot luxul comod al acelei dimineţi şi de mai noua mea statură de cuceritoare. Până şi eu eram predispusă la glume de genul şi le dădeam apă la moară spunându-le că dacă alţii din istorie n-au reuşit s-o facă, eu am reuşit să unesc într-o noapte trei popoare diferite. Eram într-atât de amuzată de succesul poveştii mele, încât aproape că mă convinsesem şi pe mine. Sigur că, în definitiv, toţi veniseră cu poveşti de vitejie de tot râsul şi de tot penibilul. Atmosfera atât de blândă mă făcea să regret numărul zilelor care, ce-i drept puţine, trecuseră ca Orient Expresul şi acum aveau să se sfârşească. Înţelesesem atât de multe din acest periplu, descoperisem renunţarea, frumuseţea şi speranţa, îmi redobândisem visele şi demnitatea pe fondul unor bucurii juvenile, dar clăditoare şi frumoase. În timpul care-mi mai rămăsese până la plecare, mă hotărâsem să calc pragul unui magazin de antichităţi pe care-l zărisem cu o zi în urmă şi să-mi cumpăr un cufăr. Plecasem de la hotel hotărâtă să-mi cumpăr neapărat un cufăr, nimic altceva! Magazinul acela de antichităţi, de care m-am şi îndrăgostit, purta toate nevăzutele în el, din cele mai diferite epoci, mirosea a carte veche şi a porţelan lustruit, a lumânări arse şi a cedru şi era destul de cochet, dar în acelaşi timp, pentru faptul că era micuţ, părea un adevărat bazar înghesuit şi şifonat. Cu atât mai mult îmi plăcea acea dezordine, acea lipsă de snobism şi de etichetă. Am plecat de acolo cu o magnifică bijuterie de cufăr, de dimensiuni medii, dintr-un preţios lemn de santal, sculptat original şi aerisit. Acel cufăr a însemnat simbolul Renunţării. A însemnat preţuirea momentelor care au fost, păstrarea lor într-un spaţiu drag, dar şi depozitarea, împăcarea şi închiderea cufărului cu amintirile frumoase sau dureroase pe care le strânsesem până atunci. Aveam să preţuiesc acest cufăr pentru însemnătatea amintirilor din el. Fără acele amintiri, n-aş fi reuşit să te găsesc pe tine, iubitule, pe tine, cel care mi-a arătat adevăratele mele vise şi adevărata mea bucurie a vieţii.

M-am întors acasă deci, cu un alt halou, unul stigmatizant care mi-a reconstruit, cumva viaţa. Te vreau pe tine, dragoste, ca pe un anotimp oarecare, unul care vine şi care pleacă, unul care nu mă îmbolnăveşte sau îndurerează, un anotimp pe care l-aş simţi, cu toată candoarea şi intensitatea lui, într-o oarecare noapte, şi apoi l-aş părăsi pentru alte câteva nopţi de singurătate egoistă, de intimitate nedivizată. Asta sunt, asta vreau... să alerg lumea, s-o recunosc, s-o scriu, s-o citesc, s-o trăiesc autonom, într-un matriarhat atât de cunoscut ca independenţă, s-o iubesc când vreau, cum vreau, fără să mă certe, să mă întrebe sau să mă caute soarta în momentul în care sunt cu tine, iubitule, şi doar cu tine!

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(Fine)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VIII parte

Adormisem pe banca aceea mai bine de două ore. M-am trezit speriată la gândul că ceva mai necugetat şi mai periculos nu putea să mi se întâmple în vacanţa aceea, decât să adorm pe o bancă, într-un oarecare punct al oraşului, noaptea. M-am ridicat anevoie, ceasul arăta câteva minute trecute de patru dimineaţa. Nu mă gândeam la nimic, nu voiam nimic, nu ştiam nimic, în afara faptului că nu păţisem nimic, iar decorul era acelaşi, la fel de pustiu, la fel de tăcut. Într-un extaz înfundat, am începu să râd la gândul că oricine şi-ar putea lăsa maşina descuiată zile întregi în acel oraş, fără să-i nutrească vreo spaimă. Încă aveam în minte urme de vin, de tine şi de lume. Încă pluteam şi mă gândeam, cu o oarecare tristeţe, că timpul devine limitat. Că mai aveam câteva ore de respirat în oraşul Renunţării, câteva ore pe care doream să nu le pierd, aşa cum făcusem cu noaptea ceea. Am decis să mă întorc la hotel. În timpul ăsta, tot ce-mi trecea prin minte era o propoziţie- una dintre minunatele propoziţii ale lui Eliade care şi-a început o carte aşa de simplu şi de savuros- "Nici nu ştiu câţi ani am!"- exact ideea asta o aveam, plecasem de pe bancă fără să vreau să mă gândesc la ceva, la orice,la mine sau la câţi ani am, la tine sau la cât îţi pasă...

Am încercat să-mi amintesc un drum de întoarcere la hotel şi mi-am urmat prima şi singura idee de intinerariu, despre care oricum nu aveam nicio certitudine şi oricum nu se punea problema să-mi fi păsat de asta. În traistă descoperisem o altă comoară culeasă de pe aceleaşi meleaguri. În timp pe străbăteam teribilele străzi pietruite, cu tălpile goale şi cu un chip jumătate schimonosit de durerea mersului, jumătate minunat, citeam, de-a dreptul acaparată, câteva versuri de amor din Sappho (gândiţi-vă doar la imaginea mea, îmbrăcată de carnaval, într-o fustă lungă care-mi punea piedică la fiecare pas, cu un pas dezgolit şi plin de bătăturile pietrelor străzii, purtând în mâna stângă o cărticică de mărimea celor de buzunar, cu litere de-o şchioapă care ascundeau taine ale dragostei antice scrise într-o engleză primitivă, citite la lumina câtorva felinare, uneori pâlpâindă). Nu mi-am amintit vreodată de atunci, citind cartea în toată limpezimea minţii, vreo idee înţeleasă din ea în noaptea respectivă. Dar tot ce-mi amintesc este că mă prezentam destul de marcată, dacă nu chiar îndurerată de versurile chirilice ale lui Sappho, îndelung căutată prin anticariate. Pantofii îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a traistei, iar eu urcam străduţa aceea în pantă cu o greutate imposibilă, simţind că fiecare pas era de-a dreptul sisific. Partea comică este că nu-mi păsa, mă simteam bine, deşi tot tabloul mi-a părut ceva mai târziu şi astăzi inclusiv, suficient de penibil, ori de demn de apreciat drept comportamentul specific al unei persoane citite la beţie. Ceea ce m-a scos din starea aceea a fost lumea. Îmi micşorasem privirea cât să am impresia că văd în depărtare câteva siluete. Aşa era şi mi-am imaginat imediat că sunt pe strada potrivită. Dacă n-ar fi fost carnavalul, n-aş fi găsit în veci o urmă umană pe stradă, noaptea.

Se vedeau perechi de îndrăgostiţi, de aventurieri care se înghesuiseră în câteva colţuri clar-obscure ale clădirilor masive şi vechi. Perechi care mă făceau să roşesc de fiecare dată când treceam pe lângă fiecare. Auzeam de la câţiva metri râsul sticlos şi mânjit de beţie al domnişoarelor gata să cadă în braţele bărbatului cucerit. Cred că am auzit cel puţin patru limbi diferite, îngânate de cuplurile ferite de lumina slabă a felinarelor. Mă gândeam ce tradiţie trebuie să fie acest mini-carnaval şi ce reputaţie deosebită trebuie să aibă partea de curtenie şi de flirt din cadrul acestuia. Mă lăsasem înduioşată pentru câteva momente de către acei splendizi libertini pentru care nu conta nimic, în afara căutării gurii şi a sărutului celuilalt. Mă oprisem de-a dreptul în mijlocul străzii, ascultând toată gama aceea de limbi parcă neortodoxe şi de clinchete ale vocilor femeieşti, îmi lăsasem cartea să-mi atârne spânzurată de mână şi colţurile gurii să schiţeze un zâmbet uşor tâmp. Momentul a fost întrerupt de trei tipi care coborau dinspre hotel, şi care, încă purtând măştile acelea caraghioase, cântau sau vociferau ca nişte trubaduri rataţi, înlănţuiţi fiind într-o înşiruire a la Zorba Grecul. Evident că m-au observat şi şi-au început numaidecât şarada fluierăturilor care-mi trăzneau parcă în auz, strigând cu o adevărată fală a cuceritorilor: "Ragazza, ragazza!", văzându-şi apoi de drumul lor încolăcit. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre ei era chiar unul dintre amicii mei din călătorie.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VII parte

Aerul nopţii era cald, aproape înăbuşitor. Blamasem câteva secunde efectele celor câteva pahare de vin băute, dar, în toată frenezia evenimentului, simţeam atmosfera din ce în ce mai sufocantă. N-aveam timp decât să-mi pierd privirea şi aşa ascunsă în spatele măştii şi să mă gândesc la tine. Într-un fel tulburător, violent aproape, liniştea pe care o căpătasem zilele trecute vizavi de tine, se transformase atunci în spaimă şi-n singurătate. M-am hotărât instantaneu să urc în cameră, regretând încă de la început faptul că acceptasem să mă prezint la acel carnaval. Am înapoiat masca standului, fiind ultima care a închiriat-o şi prima care a adus-o înapoi după nici o oră. Aveam de gând să-mi arunc hainele de pe mine şi să ţip- simţeam în momentul ăla, în crâmpeiul ăla diavolesc de secundă, că tot echilibrul cules până atunci se spărsese într-o teribilă depresie. M-am avântat vijelioasă către balconul care dădea spre oraş şi nu spre curtea hotelului. M-am aşezat pe incomodul meu scaun de reverie, într-o poziţie aproape imposibilă şi m-am bucurat de liniştea acelei privelişti, de parcă aş fi stat la capătul opus al lumii faţă de petrecerea de dedesubtul meu. M-am liniştit timp de câteva minute, fumând orbeşte ţigări cărora le-am uitat numărul şi am tresărit în momentul în care a pornit, de undeva din apropiere, subtilul acord al piesei Tosca. Am înmărmurit. Era singurul moment plăcut, copleşitor aproape, al acelei nopţi. Tosca. Se auzea Callas mai clar ca oricând, cântându-mi direct în suflet. Am atins balustrada balconului şi m-am aplecat, furişându-mi privirea, în strada vag luminată. Era pustie, nici urmă de om sau de operă, sau de acord muzical. Sunetele de care aveam nevoie disperată în momente de panică sau de furie, opera pe care am devorat-o ca o bestie de fiecare dată când scoteam fum pe nas, îmi răsuna acum, parcă trimisă de către cineva, de undeva din imediata apropiere. Iată, la momentul potrivit!

Mi-am dat seama că melodia se aude din altă cameră, vecină cu a mea. Am zâmbit la gândul că, singurul lucru pe care l-aş fi făcut acum, într-o astfel de situaţie, dar cu alte unelte, ar fi fost să las în tandem, în liniştea nopţii, să cânte La Traviata, în acelaşi timp cu minunata Tosca. Ar fi ieşit un haos mult mai uşor de digerat decât ceea ce era afară şi, cine ştie, o nouă cunoştinţă cu gusturi muzicale comune. Dar nu la asta îmi stătea mintea. Noaptea mă invita să ies, să nu zăbovesc prea mult într-un loc, să nu ajung prea apropiată de cineva- gânduri care mi-au devenit deviză între timp. Am ieşit din cameră luând grăbită traista mea de drumeţie în care se presupunea că am câteva resurse prime de supravieţuire fizică şi mentală. Uitasem să mă mai schimb, să-mi las pantofii, să-mi iau ţigările. Uitasem multe! M-am strecurat prin curtea neîncăpatoare, sperând să nu fi fost luată în vizor de către vreun amic de-al meu şi am păşit, destul de zgomotos, pe străduţa pe care mai devreme o privisem de sus, din balcon. Nu ştiam încotro mă duc şi dacă aveam să fiu în siguranţă, mă gândeam doar la sutele de statui ale lui Amor care mă aşteptau pe undeva prin tot acel oraş debusolant. Mă calmasem, starea de nervozitate şi de eşec de mai devreme dispăruse. În lumina câtorva felinare forjate, pe o stradă pietruită şi caldă, am început să râd, nefiresc de fals şi uşor aplecată din cauza lui Bachus, la gândul că, oricât de candid mi-ar fi fost sufletul zilele trecute, n-a avut nevoie decât de o simplă ambuscadă de necunoscuţi ca să-i işte furtună. Sigur, de la necunoscuţi aceia a plecat un întreg lanţ al slăbiciunilor care te-a avut pe tine ca nucleu. Râdeam de cât de sensibilă devenisem, de cât de atârnândă la orice pas într-o mică sau mare depresie.

Mă oprisem pe o bancă în faţa unei atracţii turistice specifice zonei şi care ziua era de netrecut. Noaptea era pustiu locul. M-aş fi aşteptat, cred, măcar la o pereche de îndrăgostiţi, mahmuri în toată beatitudinea iubirii lor, trecând încolăciţi prin locul acela şi râzând fără să le pese de privirea lunii şi a cerului de deasupra lor. Dar, nimic! Linişte! Când spuneam la început că nu dorm nopţile doar ca să fiu martora trecerii de la linişte la viaţă din acest oraş, nu glumeam! Noaptea- liniştea e mormântală sau misterioasă, depinde de starea sufletului tău. Pentru mine, nicio noapte acolo nu a semănat cu cea de dinainte sau cu cea de după. Uitându-mă la propriile mâini şi amintindu-mi că le aveam îmbrăcate cu parfum, m-am lăsat pe spate şi mi-am închipuit prezenţa ta acolo. Voiam să te scot forţat din mintea mea, dar cum seara fusese un fiasco, am zis că până dimineaţă îmi permit să fac exces de tine, de sentiment, de nevoi, de... dragoste, poate! Mi-am amintit că citisem un prim vers din Dante, în italiană, cu o zi în urmă, interesată fiind de cartea respectivă într-un anticariat. Am rugat vânzătorul să-mi traducă acel vers care mi-a rămas pe retină ca tatuat cu tuş indian. Însemna: "Te rog, când te vei întoarce în lume... ", iar originalul, căci forma si melodia lui m-au fermecat, era aşa : "Deh, quando tu serai tornato al mondo..." - fascinantul Dante, fascinanta lume şi tu... fascinantul Anima!

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) V parte

Era a treia zi, în jurul prânzului când am trecut prin piaţa mare a oraşului şi m-am strecurat agale pe aleile ei întortocheate, pline de tarabe dichisite, cu aer turcesc în care spiritul mercantil se simţea de la o poştă. Observasem, în imediata apropiere, o parfumerie distinsă, cu un aer moulin rouge-ian care mă atrăgea ca într-o hipnoză. Am trecut nedumerită printr-o mulţime de voci altiste de femei care mi-a tulburat liniştea, şi am ajuns, cu o figură schimonosită de zarvă, în faţa minunatei vitrine- ca o delicată şi preţioasă bijuterie care mă invita s-o port. Am ieşit din tot acel cântec de esenţe, cu parfumul pe care mi l-am imaginat toată viaţa ca fiind potrivit pentru mine. De la încheietura mâinii, o sofisticată esenţă de lemn de cedru şi de cel mai dulce dintre vinuri îmi îmbrăţişa tot suflul şi tot trupul.

Încântată de senzaţia pe care o trăiam, am decis să mă opresc pentru odihnă în camera mea de la hotel. Prietenii mei sorbeau un limoncello (ah, alt indiciu) în entre-ul prea puţin cunoscutului hotel. M-au aplaudat, ca pe o rară prezenţă, sarcasmul gestului lor fiindu-mi evident şi m-au informat, fără să se aştepte să protestez, că pe seară, gazdele locului în care poposisem organizau un mini-carnaval. Se lăsase tăcerea pentru câteva clipe, moment în care toţi se pregăteau să întâmpine un neîmlânzit refuz. În schimb, eu am acceptat. Ce-i drept, nu ajunsesem să cunosc nimic din acea locaţie, în afara entre-ului elegant, liftului şi holului nesfârşit care ducea la camera mea. Mi-am zis, de ce nu?! În fond, nu eram decât o turistă străină, iar în acea seară mă hotărâsem să fiu doar o străină care mirosea ademenitor. Am urcat în cameră şi, deşi locuiam acolo de trei zile, parcă n-o văzusem niciodată. Abia atunci mi-am dat seama că era prima cameră de hotel dintr-atâtea cunoscute, pe care chiar o îndrăgeam ca spaţiu, ca decoraţiuni, ca atmosferă. Fiind într-atât de spaţioasă încât să pară şi intimă în acelaşi timp, camera mă primea cu un dans al non-culorilor care mă liniştea. În mijlocul ei trona un pat dublu, învelit în cele mai albe aşternuturi şi împrejmuit cu lemn de abanos de un negru perfect şi elegant. Ferestrele mari, cu geamuri decolorate, erau îmbrăcate într-o draperie albă, de in, care se purta în mişcări nedesluşite la fiecare urmă de adiere venită din balcon. Începusem să iubesc acea încăpere, tocmai pentru că ascundea o intimitate cunoscută mie, parcă. În dreapta patului era o măsuţă din lemn lustruit de cireş, în aceeaşi nuanţă de negru, la fel ca şi singurul şi impozantul şifonier alipit peretelui. Un covor alb, lucrat manual se întindea nestemat pe parchetul negru, iar oglinda ovală, de pe stativ întregea o imagine a unui posibil boudoir rafinat, lipsit de clişeicele paiete şi curcubee- un boudoir în alb şi negru căruia aveam impresia că-i aparţin.

Până spre seară n-am mai avut timp decât să fumez câteva ţigări pe balcon şi să-mi compun în minte ţinuta pentru neprogramata petrecere. Neavând multe haine la mine, şi nici într-un caz speciale, ori elegante, nu mi-am făcut griji că o să ies în evidenţă în vreun fel, ceea ce şi doream. În faţa oglinzii am îmbrăcat o fustă albă din mătase, lungă şi cu talia înaltă pe care, norocul meu că mi-o cumpărasem cu o zi în urmă. Fusta era superbă, de un alb-fildeş al cărei material curgea în valuri până în pământ, în aşa fel încât să nu fie nici discretă, nici indiscretă. Deasupra am aruncat o cămaşă purpurie, bărbătească şi lejeră, descheiată ostentativ într-un decolteu adânc pe care l-am ornat cu un lanţ lung, în josul căruia atârna falnic un medalion ceasornic, într-atât de masiv încât să sustragă orice privire de la decolteul meu. Mi-am încâlţat singura pereche de pantofi pe care o aveam la mine, noroc că nu se vedea datorită lungimii fustei, mi-am sumetecat tacticos mânecile cămăşii, mi-am prins părul într-o clemă, vrând să pară neglijent şi lăsând câteva şuviţe să-mi cadă plăpând pe umeri. Ultima tuşă, desigur, era parfumul pe care îl adoram şi care preschimba, parcă, toată ţinuta. Ajung în entre-ul hotelului şi mă las întâmpinată de către unul dintre prietenii mei care, cu un pahar de şampanie în mână şi o cravată neglijent înnodată, exclamă: "Dar ce boho-chic sunteţi, domnişoară!", sigur că i-am zâmbit, gândindu-mă în sinea mea că omul ar fi făcut complimente şi unei noptiere în reveria în care se scălda. Observă, apoi, destul de înspăimântat,că îmi lipseşte nu ştiu ce mască. I-am răspuns că nu cunoşteam protocolul petrecerii. Surâzător şi mândru cî mă poate scoate din "necaz", mă conduce către singurul stand aflat în incinta hotelului, de unde, am înţeles că trebuia să închiriez o mască. Evident că, petrecerea fiind de ceva vreme începută, am avut de ales dintre doar câteva opţiuni, unele mai deplasate decât celelalte. Singurele măşti rămase, închipuiţi-vă că erau şi cele mai neplăcute, se încadrau în următoarele categorii, după prorpia viziune: urâtă, infantilă, grotescă, frivolă şi clişeică. Desigur că am ales varianta măştii frivole (nu vă descriu ce înseamnă asta, pentru că am un anumit simţ al penibilului), dar, în toată comicăreala momentului, eu mă simţeam teribil de bine, mai ales că, simpaticul angajat al firmei şi-a făcut simpla datorie până la ultimul bănuţ, spunându-mi, evident teatral şi hazliu: "Excelentă alegere, domnişoară!". Din acel moment, mă aşteptam la orice de la acea seară...


(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) IV parte

Nemaiaflându-mă în minunatele locuri despre care îmi amintesc şi, voit, nescriind nimic în respectiva călătorie, acum nu fac decât să rememorez, cu o plăcere dinamică, toate minutele care m-au ajutat să mă reîndrăgostesc de lume, de viaţă şi de esenţe.

În oraşul-paradox, am decis să-l numesc Oraşul Renunţării, am descoperit preţiozitatea în sensul ei cât mai general. Străduţele despre care vă vorbeam mai devreme, livezile care împreşmuiau oraşul, parfumul specific fiecărei străzi, ciudăţenia şi jovialitatea oamenilor, adăugând acum felul atât de lin şi de curgător în care, pe neaşteptate, ridici privirea din pietrişul secetat şi te scufunzi într-o mare de apă, strălucitoare şi vie. Descoperisem un port minunat care ascundea poveştile infinitelor nave care-i călcau cu formele lor netezite oglinda mării. Câtă vreme am poposit în acel oraş, m-am rugat ca o păgână care nu se roagă, să fie furtună şi să adulmec furia mării în portul acela atât de pitoresc şi de liniştit. N-am avut parte decât de un soare vlăguitor care nu-şi pierdea nicidecum arşiţa în valurile apei aceleia infinite. Un soare care m-a transformat într-una dintre sutele de statui ale lui Amor prezente în acel oraş ( este singurul indiciu pe care vi-l dau vizavi de locul în care am fost- acest Amor- zeu al dragostei la romani). Un soare care m-a făcut să privesc candoarea mării de după falnicii sicomori specifici locului, cheliţi până la foamete de toate fructele lor despre care auzisem că sunt delicioase. Acest soare pe care ajunsesem să-l slăvesc şi să-l laud pentru felul în care aveam impresia că lasă drept tribut câteva raze şi nopţii, atât de intense îi erau luminile. Desigur că imaginea portului m-a "ancorat" suficient în preajma lui, cât să-i observ eleganţa peisajului. Odată terminate străzile rurale-româneşti (cum am ajuns să le numesc), păşeai pe un pavaj ca de gresie, periculos de păşit dacă nu erai obişnuit cu locurile alunecoase. Marea îşi spărgea câteva valuri pe pavajul respectiv, iar senzaţia era una de-a dreptul morgană, infinit de deşertică în momentul în care, gresia aceea searbădă primea toată sclipirea apei sărate. Singura mea şansă de a profita de spaţiul acela era să mă descalţ. Cu bocancii în mâna dreaptă şi cu rochia ridicată de către cealaltă mână, am păşit, ca la prima spovedanie, pe frumosul boreal ce se întindea sub tălpile mele. Asta doar ca să inhalez profund sarea care urca în aer din cauza incredibilei apropieri a mării şi ca să am prilejul să privesc în spatele meu.

În momentul în care mi-am întors privirea către oraş, m-am simţit ca într-un cotlon, nevăzută de nimeni, nesemnificativă ca prezenţă. O mare... o altfel de mare, cu o altfel de viaţă m-a acaparat ca pe singura rămăşiţă de oxigen nerespirată. Portul fiind mai jos, oraşul se înălţa falnic pe o culme insulară aproape, care-i lăuda măreţia şi modestia, care îl făcea să răsară ca din mare. Privirea mi s-a poticnit peste primele case aflate la port şi pe care, într-o teribilă invidie, le-am cercetat până la ultima cărămidă. Case înalte, impunătoare, etajate, fără să capete nimic modern sau stilizat, se diferenţiau prin prestanţa străveche, răcoarea zidurilor groase şi minunatele ferestre imense, ornamentate într-un stil cvasi-baroc şi care nu lăsau nicio clipă lumina să le desluşească interioarele. Aceste case ale căror balcoane shakespeariene revărsau superbe şi mlădioase gardenii într-o aroganţă care mă făcea să-mi cânt of-ul. Imaginea caselor din acest port m-a făcut să înţeleg ce ar însemna pentru mine, ca visătoare, un astfel de peisaj- ar însemna inspiraţia şi pofta cu care aş culege literele scrierilor mele ca pe fiecare petală de gardenie sau ca pe fiecare val izbit vitejeşte de zidurile portului. Cu cât păşeam mai mult şi cu cât nu-mi propuneam nimic în afară de mers şi de descoperire întâmplătoare, cu atât renunţam să mai ţin seama de numărul momentelor mele de adevărată juisare. Desigur, momente pe care ţin să subliniez că am vrut să le trăiesc egoist. Mi-e greu să cred că cineva, oricine m-ar fi acompaniat în explorarea de acest tip, n-ar fi găsit ilare motivele mele de bucurie. Aveam, ce-i drept, o bucurie fragedă, crudă, ca de copil, dar atâta nevoie aveam de ea încât, fără s-o forţez, m-a acaparat din plin şi m-a vindecat. Cine s-ar fi bucurat în felul meu de un port, de o stradă, de o casă, de un om?! Mi-ar plăcea să cred că ştiu cine, mi-ar plăcea să cred...

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) III parte

Apariţia care m-a frapat indubitabil a fost, undeva pe o fundătură din faimosul labirint veneţiano-francez( căci mai degrabă aşteptam să apară canalele Veneţiei, decât Edith Piaf de pe strădţtele acelea atât de înguste), o clădire împunătoare care aveam impresia că se sfarămă sub ochii mei şi care, într-un fel, m-a invitat s-o păşesc. Spaţiul deschis din interiorul ei, imens şi aproape înspăimântător, contrasta puternic cu claustrofobicele străduţe de afară. N-am putut să-mi închipui decât că, acolo, a fost cândva o renumită cârciumă, un salon mai mult sau mai puţin select sau elegant, asta pentru că simţul olfactiv mi-a fost vizitat de un puternic miros de sudoare, whisky şi colonie, cu care, ori intrasem de afară, ori mi-l dobândisem pe piele şi, iată, eram imaginea perfectă a vizitatorului poposit la cârciumă. În orice caz, spaţiul mi-a lăsat mie, ca persoană imaginativă şi aventurieră, atmosfera unui astfel de local, pierdut în meandrele timpului, în mijlocul căruia sălăşluia un bar imens, iar undeva, într-un oarecare colţ al acelei încăperi infinite, trăncănea o orchestră pestriţă despre melodii de război, de vitejie sau de dragoste încercate, probabil, la un acordeon, la o scripcă şi la un flaut. Tot spaţiul respectiv mi-a transmis imaginea unei îngrămădeli de singuratici, beţivi, soldaţi, pierde-lume, care vedeau lumea în câteva acorduri şi în băutură. Ajunsesem să mă plimb înfrigurată prin încăperea aceea, ignorând sunetul modern al telefonului care-mi bâzâia în traistă, şi să mă întreb cât sens, câtă lumină, câtă puterea avea lumea pentru oamenii aceia, dacă existaseră aşa cum imaginaţia mea îi creionase.

Plimbările mele egoiste, în căutările mele egoiste, cu îndeletniciri mai mult decât intime şi neîmpărtăşite, începeau să mă facă să realizez că renunţarea, detaşarea, imaginaţia şi dorinţa sunt cele care, mai presus de putere, mă împing să regăsesc lumea într-o altă nuanţă decât acum o lună, s-o îmbrăţişez singură şi fericită, să nu dau nimănui din secretele bucuriei mele. Dacă Goethe a luat-o razna în apusul vieţii, eu m-am răzvrătit şi am refuzat s-o fac la începuturile ei. Astfel că începusem cu pşi mărunţi să-mi împac sufletul în acest oraş, deşi eram conştientă că rănile vor seceta mult timp seva lui. Astfel mi-am revăzut ochii zâmbind şi bucurându-se, astfel începeam să-mi dau seama că tot ceea ce, nu demult s-a petrecut, a avut un scop, o lege, un desfăşurător pe care eu, ca singură amfitrioană, le-am cunoscut încă de dinainte să încep să le aplic. Simţeam cum învăţ să deprind arta precauţiei, deci să construiesc şi scutul care nu mă va abate de la dragoste, dar nici înfiera, ci doar mă va proteja de fatalităţi. În acea seară m-am răsfăţat cu trabucurile franţuzeşti (Dumnezeu ştie dacă aşa erau într-adevăr) pe balconul larg şi luminat de noapte al camerei în care prea puţin zăboveam. Oamenii cu care plecasem îmi băteau cu ardoare la uşă, i-am invitat la contemplare, dar prima întrebare, maternă, de altfel, deşi nu provenea din partea vreunei femei, din contră, a fost : "Tu de când n-ai mai mâncat?" Am începu să râd la fel de zgomotos ca la plecarea din ţară şi să-mi confirm că da, soarta lucrează în linişte, ca un savant nebun în faţa hieroglifelor sale, şi nu uită de mlădiţele timpului care se aştern si pe dragostea mea- mi-am zis atunci că întrebarea asta, pusă cândva de tine, mi-a cauzat vânătăi şi dorinţe pătimaşe pe care le-aş fi regăsit, poate, în ani şi nu într-o întrebare banală.

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) II parte

Am intrat în librării şi-n anticariate, în ceainării dubioase care mă ameţeau de cum le păşeam cu mirosul pestriţ de ierburi necunoascute, dar pe care, dintr-un teribilism specific, le-am încercat, supusă fiind unui anumit ritual al locului. Rău nu mi-au făcut atâta vreme cât am ieşit de acolo mai îmbujorată decât după o noapte de dragoste în compania vreunui necunoascut. Toate chipurile îmi păreau aduse din nu ştiu ce crez sacrosanct, toate sunetele oraşului mi se prelingeau pe piele într-o melodie care ar fi aparţinut băştinaşilor, indigenilor şi pe care mi-ar fi transmis-o ca pe o rugăciune de mult timp ştiută. Am cumpărat cărţi, unele originale şi de-a dreptul rare, care mă trimiteau într-o livadă descoperită într-una dintre zile. Era la marginea oraşului, acolo unde cântul de mai devreme nu-şi mai regăsea vivacitatea, ci doar un ecou pierdut ca printr-o oarecare ceaţă. După-amiezile mele mureau mult prea repede în acea livadă, una cu pomi rari (nu am descifrat încă ce soi erau), dar cu iarbă nefiresc de moale şi de primitoare ca pernele din puf de gâscă îmbrăcate în brocart, de o fineţe şi de un lux evidente. Citeam pe nerăsuflate, întinsă pe un cearşaf alb pe care mi-l strecuram dimineaţa din şifonier, şi luam pauze scurte in care fumam parcă întru curăţenia sufletului. În tot acest paradox al gesturilor, am simţit că exact de aşa ceva aveam nevoie- de o îmbolnăvire trupească, dar care să mă extazieze şi pe care să o râvnesc mai mult decât aş râvni pielea bărbatului pe care îl iubesc.

Acolo, în desişul singurului pom matur din livadă, l-am descoperit pe Cehov ca om, ca om îndrăgostit, purtând povara timpului în care i-a fost dat să se nască, purtând povara unei iubiri separate de graniţe şi nu de sentimente. Am citit scrisori cutremurătoare pe care logodnica lui, Olga Knipper i le trimitea, iar cea asupra căreia am reuşit să zăbovesc îndelung purta titlul de Scrisoarea Temerilor, datată încă din 1901. Acele rânduri mi-au întărit credinţa vizavi de dragostea trăită aşa cum vrem noi şi nu cum vor ceilalţi, dragostea cu care faci cunoştinţă în cel mai bizar moment din viaţa ta, în cele mai neaşteptate circumstanţe şi care are cea mai imprevizibilă desfăşurare. În doar câteva zile am ajuns parcă, să cunosc legile trupului şi ale minţii mele, să descopăr nevoile şi rugăminţile lor, libertăţile şi durerile. Mă gândeam la dragoste ca la ceva veninos, purtând în acelaşi timp cea mai faimoasă armură împotriva ei. Mă gândeam fără să-i ancorez vreo imagine proprie, vreun chip cunoscut, doream doar s-o cunosc, din complezenţă, ca pe o doamnă schimbătoare precum zgomotele oraşului aceluia, în tot luxul ei, cu toate moravurile ei, cu toate capriciile şi pretenţiile. Mi-am dat seama că această doamnă nu ridică niciodată aşteptări şi nici nu le cere! Mai simplu de atât nici nu poate fi jocul ăsta al dragostei!

În una dintre serile petrecute în acest oraş al acestei ţări, să-i zicem Oraşul Renunţării ( unde renunţarea este sinonimă cu scăparea, evadarea de sub ghilotina acestui "chagrin", cum ar spune franţuza din mine), am căutat într-o disperare aproape animalică, prin împrejurimile hotelului, oameni de-ai locului care să mă îndrume către Cartierul Francez. Evident că nu mi-a fost deloc uşor, în primul rând pentru că am amestecat vreo cinci limbi şi frânturi de limbi ştiute, pe lângă simboluri şi imagini şi arătatul, evident nepoliticos, cu degetul ca să mă înţeleg cu un aborigen pe care l-aş fi văzut cât de cât şcolit, dar, în definitiv, nu era decât un conservator şi un nihilist al modernităţii. Dar, zău, de unde puteam să deduc asta?! Într-un final, cu un cârd de astfel de personaje în jurul meu, au reuşit să descifreze ce vrea o biată căprioară prinsă în mrejele vâtătorilor de la ei. Episodul a fost comic şi jenant, trebuia să vi-l împărtăşesc. Ajunsă în împrejurimile zonei căreia tot încercasem să-i găsesc coordonatele, mă apăsa o mireasmă plăcută de iasomie şi de nucşoară, de pâine caldă şi de ghimbir, un amestec de parfumuri care mă înapoiau ceainăriei amintite mai sus, dar parcă într-o altă epocă. Brusc, străduţele începeau să se îngusteze, iar nisipul şi pietrişul specifice oraşului se transforma într-un pavaj din piatră cubică bătătorită de la atâta apăsare greoaie. Din senin, bocancii mei deveneau mai uşori şi mai comozi, iar respiraţia mi-era parcă răsfăţată de împletitura acelor parfumuri. Oamenii treceau pe lângă mine, deşi mergeam în şir indian, încă nu reuşeam să nu-mi ating coatele cu individul de pe contrasens, atât de îngustă era strada. Deşi străini, cu feţe cărora nu puteai să le distingi naţia, erau de o jovialitate specifică franţuzilor, şi mi se părea cel puţin ciudat cum, într-un cartier care poartă hramul ţării octogonale, nu se vorbea franceza, nu exista nimic specific acestei naţiuni, în afara aerului discret, boem, în afara gesturilor de curtoazie, în afara cafenelelor din care răsuna veşnica "La vie en rose" a lui Edith. Şi totuşi, îmi regăseam atât de mult sufletul şi viaţa şi energia în acest spaţiu nerecomandat clautrofobilor, în acest spaţiu care pentru oricine ar fi putut părea hibrid sau defăimător sau chiar burlesc. Ei bine, pentru mine era înălţător. Mă uitam (în felul specific unui turist) lung la balcoanele îmbrăcate în fier forjat, de un negru lucios care îţi abătea privirea de la câteva fete care stăteau la cafea şi la bârfă, probabil, pe două scaune minuscule, în interiorul lor şi care, atunci când erau strigate de câte cineva, nu ezitau să fluture energic din mâini. Observam câteva croitorii care purtau faţada anilor şaizeci, cu perdele lungi, din mătase la ferestre. La fiecare pas, mirosul înţepător de tabac îmi reînvia poftele, venind din câte-o tutungerie dichisită în interiorul căreia observam, zâmbind, câtiva domni care probabil că discutau sau încheiau afaceri la un trabuc de calitate. Ca să nu uit ideea, am plecat şi eu de acolo cu câteva trabucuri mirifice pe care, într-o nonşalanţă deprinsă, mi-am permis să le fumez cu o plăcere erotică în balconul hotelului la care am stat.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Renunţarea senină şi Arta precauţiei( Jurnal de călătorie) I parte

Am citit de curând, un pasaj din Goethe care se încheia monumental cu următoarea afirmaţie, care, de altfel este şi celebră: " Am pierdut lumea întreagă, m-am pierdut pe mine însumi." N-am să readuc în povestea mea contextul în care a fost zisă o astfel de replică, dar, vă asigur că, în spatele durerii pe care o transmite se află, de fapt, o istorie cel puţin ilară a vieţii acestui mare om. E vorba despre curba descendentă sau contradictorie pe care filosofia acestuia de viaţă a desenat-o în ultimii ani de trăire, într-un fel uimitor de savuros şi de hazliu.

Am plecat de la însemnarea asta, tocmai pentru că m-am aflat printre persoanele care obişnuiau, până nu demult, să gândească în aceeaşi direcţie distructivă. Până când m-a bufnit râsul, cu un ecou năpraznic care încă îmi surzeşte timpanele şi mi-am dat seama că am gândirea unui om aproape de a atinge senilitatea. Desigur că încercările vieţii sunt dintre cele mai şirete şi neavenite, dar de ce să mă pierd pe mine sau, mai ales, de ce să pierd lumea întreagă din cauza asta?! Întrebarea s-a dovedit a fi existenţială într-un astfel de moment, următoarea mea dorinţă a fost pur şi simplu aerul, aerul lumii. Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine? Mă rog, mă îndepărtez. Cert e că mi-am dat seama, într-un moment în care amintirile îmi zvâcneau în imagini ca dintr-un perpetuum mobile, că viaţa mea e mai simplă decât pare, mai nelegată decât s-a vrut, mai liberă decât s-a crezut, mai puternică şi mai vie decât a fost vreodată.

Am decis, în urma unor invitaţii constante primite din partea unor prieteni care doreau să mă revigoreze, să accept să plec, pentru câteva zile, dar nu din oraş sau din judeţ, ci din ţară. Experienţa a fost definitorie pentru ceea ce eu numesc împăcare şi acceptare şi trecere peste( evident că n-am fost niciodată femeia căreia să-i trebuiască zile întregi într-un salon de Spa, sau cursuri de Ikebana, ori de Yoga, sau pur şi simplu întoarcerea la credinţă). Am fost femeia care, din păcate, s-a mulat ca o apă de munte pe tot ceea ce a însemnat fatalitate- am înghiţit cât să nu mă înnec şi apoi m-am reclădit din aceleaşi credinţe, uşor mai înfipte şi mai personale, din aceleaşi dorinţe, din ce în ce mai autonome şi boeme, din aceleaşi vise, din ce în ce mai nedefinite sau definite doar într-o aşteptare de copil, neştiind ce formă aveau să ia. Şi am plecat într-o ţară pe care, de fel, n-aş fi îndrăgit-o niciodată. Nu pot să spun că o îndrăgesc şi acum (deşi influenţa lui Goethe m-a făcut să iubesc orice colţ de lume), dar am explorat-o ca pe propria-mi palmă, ca pe liniile care par pe zi ce trece mai multe sau mai sucite. Un periplu minunat pe care, dintr-o sălbăticie de care am încercat să scap, l-am parcurs într-un procent majoritar de una singură, fiind dată dispărută de nenumărate ori de către grupul la care ar fi trebuit să ader, cu care ar fi trebuit să socializez, pe care ar fi trebuit să-l distrez sau să-l fascinez. Da, recunosc, am o reputaţie magnetică şi electrizantă, dar zilele alea mi le doream doar sufletului meu dintr-un exces teribil de egoism!

Plecam în zori, deşi m-am abţinut să dorm foarte mult pentru că, adorând luminile nopţii, m-am simţit şi mai atrasă de ele într-o altă ţară, deşi poate, erau aceleaşi ca peste tot. Mă trezeam în zori ca să fiu martoră la tot ceea ce înseamnă trecerea de la linişte la viaţă. Oraşul în care am poposit era neaşteptat de liniştit noaptea, ceea ce nu mi-a displăcut nici un pic, ceea ce m-a fermecat şi m-a împins să-i descopăr prima ivire a gălăgiei care îi spărgea calmitatea, prima apariţie sonoră a vieţii. Am descoperit astfel, că pot avea şi un pas neted, lent şi curat, fără de zgomot, plutitor aproape. Am descoperit câte chinuri aş fi adus pantofilor mei cu toc dacă i-aş fi plimbat pe drumuri nisipoase, amestecate cu un vălmăşag de pietre disproporţionate şi care păreau într-o continuă mişcare. Nu simţeam nevoia să-mi învelesc trupul cu nimic altceva în afara unei rochii lungi din olandă chihlimbarie, a unor bocanci lejeri, de vară şi a unui pandativ cu camee care-mi proteja parcă toată pielea de razele soarelui. După prima zi de hoinăreală singuratică în toată dogoarea oraşului, m-am oprit într-un boutique ca să-mi achiziţionez, răvăşită, o pălărie neapărat albă şi cu boruri cât mai ample. Ceea ce, pentru alţii, o excursie de genul poate părea total anodină, pentru mine era semnalul renunţării senine, cum predica Buda, al căii către înţelepciune. Desigur că nu căutam înţelepciunea pe străzile înfundate, unele purtând o miasmă de-mi schimba culoarea obrajilor, dar cel puţin descopeream ideea renunţării, a împăcării, a învăţării artei precauţiei pe care, după umila mea părere, oricine din tagma femeiască ar trebui s-o deţină.



(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Timpul? L-am devorat!

Goală de lume, când lumea e simplă,
cuvântătoare piele- iertată banal.
Stropesc orele noastre
cu timpul finit
al marilor aşteptări,
al drumului dorit,
a râsului minciună.
Când vorbeşti fluierând,
Când te-atingi în gând-
şi lumea se uită la cer
spre pământ, când taci
cântând, când zbori plângând!

Sunt albă ca sângele stătut
în cuvânt şi goală de lume,
când lumea se-ntâmplă şi stau
şi aştept o pată de roşu în
sângele nostru căzut în
pământ! Când nu sunt visând,
când sunt gri colorând!
Când te caut ca om, te caut
plecând, când aştept să te
găsesc
nedorind şi nevrând!

Când îmi eşti, când îţi sunt!
Şi mă iert în ploaie, albastră de
noapte şi mă ud cu praf de
neiertate păcate şi mă uit
în sus, aşteptând pământul,
rătăcind ca o vorbă, când vin
neştiind, când plec uitând,
golind lumea de mine, când ea era simplă,

acum e năucă şi n-are habar,
că tu şi cu mine, în doi o
petrecem sorbindu-i
frumoasele ore
ale marilor aşteptări!
Când timpul se-neacă trecând
printre noi...
prin ploi,
pe cărări-
santinele!
Mai aromat si mai personal aici

Dolce far niente

M-a întrebat cineva ce flori îmi plac. O întrebare atât de vagă pentru un răspuns atât de larg. Am scurtat toată filosofia mea despre flori, minţindu-l! Niciuna, i-am spus. A urmat replica tipică unei eventuale enervări, replică pe care am anticipat-o şi m-am felicitat că nu i-am spus adevărul. "Cum să-ţi placă florile, dacă tu eşti o floare?"- spunea respectivul. Evident!

Nu puteam să-i spun aterizatului care s-a oprit la replica asta tot ceea ce înseamnă pentru mine o floare. Că e mai mult decât un sentiment, că mă extaziază şi că, fără să o miros sau să o văd îmi produce acea răpire spectaculoasă din banal. În general, sentimentele mi le asociez cu esenţele unei flori misterioase şi foarte greu de pătruns. Mă gândeam la parfumul nostru şi la ce mireasmă are de a ajuns să mă răpească, să îl simt ca pe o rugă, ca pe o recunoştinţă adusă supremaţiei simţurilor. Cum mi se deschide tot peisajul visului meu de a simţi acel sweet doing nothing într-o livadă de migdali sau de smochini înfloriţi şi dorinţa ta de a-mi atinge parfumul meu din boboc de camelie, preţiozitatea, exotismul magnoliilor şi fragilitatea acelui iz de iasomie- toate îmbinate care ajung să-ţi şoptească "Femeia, frumoasă, puternică, femeie!"

Să-i fi spus asta amărâtului, ar fi însemnat să-l încurc total, să-şi piardă replica pe care abia aşteptata s-o lanseze, să-l debusolez. Tu eşti singurul care înţelege, de la care nu aştept şi nu anticipez niciodată replici fie ele şi stupide, tu eşti acela care ştie şi simte mirosul meu, care îl poartă fără să vrea, care îl completează fără să recunoască. Dacă oricine îmi poate cunoaşte trupul, dacă oricine îl poate avea, greu este să te regăsesc pe tine, cel care pui cu nonşalanţă stăpânire şi pe gândurile şi pe inima mea. Şi totuşi, nimic nu rămâne total descoperit, nici măcar trupul, nici atât gândul.

P.S. : Câteodată sunt geloasă pe absenţa ta!

"Tu m-ai întâlnit când încercam să mă ascund,
şi de oameni, şi de viaţă şi de orice gând,
alergam departe de-amintiri şi de aventura
unei noi iubiri. În lumea largă vrei o vreme
să te pierzi. Să-nvăţ din nou să uit,
să-nvăţ s iert. Nu sunt ceea ce par, sunt
veşnicul hoinar, mi-e teamă că-ntr-o zi
de toate voi fugi- Nu mă iubi, nu mă iubi,
te rog!" Ştefan Iordache, Sanda Ladoşi- Nu mă iubi
Mai aromat si mai personal aici

Femina la origini!

Mi s-a făcut dor de depărtări zilele astea. De locul în care mi-am lăsat o parte din suflet; acolo unde, negreşit, savoarea cafelei de dimineaţă se împreuna cu un aer tare, tăios şi atât de limpede, iar eu îmi doream să respir din ce în ce mai repede ca să nu pierd nimic din puterea lui. Mi s-a făcut dor de tăcere, de împăcare a perversităţii cu seraficul, de balansare a fugii, de cărţile pe care întoteauna le citeam invers- de la sfârşit spre început, de păcatul pe care simţeam că-l comiteam atunci când aprindeam şi stingeam ţigări în toată curăţenia şi sfinţenia aerului ăluia. Toate le găsesc acolo, toţi paşii unui ritual de care am nevoie câteodată. Toate nimicurile adunate numai în acel loc, dar care şterg toată cenuşa adunată pe chip în afara lui.

Nu e prima oară când simt nevoia să ajung acolo; nu e prima oară când, ca un copil scriindu-i Moşului, eu îi scriu lui- locului care mă vindecă. Nu e prima oară când m-ar ajuta să-mi menţin echilibrul sau să aleg, sau să mă liniştească nopţile în care găsesc cerul care nu poate să capete o altă învâluire decât acolo şi aşa. Să simt cum stelele lui îmi coboară aproape de durere şi o fac să strălucească. Doar văzând-o strălucind, am putut accepta-o şi depăşi-o.

Mi-e dor să-mi asculte poveştile, mereu altele, mereu surprinzătoare; mi-e dor să-i spun că durerea pentru care aş veni acolo e cea mai frumoasă dintre cele simţite până acum- că nu mai are nevoie de strălucire. Să-i spun că a început să nu mă mai nemulţumească dezechilibrul şi că trăindu-l, am scris pagini întregi de furtuni şi de ploi de stele, de iubiri şi de reîntoarceri, de căutări şi de găsiri, de simplitate şi de profunzime, de nebunie şi de iarbă curată, paşnică, tânără. Aş vrea să-l rog să mă recunoască şi nu să mă denigreze, locul ăla m-a clădit, m-a învăţat să simt în maniera în care şi natura simte ( nu am fost frapată când ni s-au îngemănat apelativele, a fost răvăşitor că TU ai ştiut de la început atât de multe despre mine). Aş vrea să-i spun despre TINE, şi despre lupta mea cu impulsurile, şi despre cum te vreau, puţin câte puţin, cum te cred ( eu- veşnica necredincioasă), cum te ascult ( eu- veşnica povestitoare), cum te simt. Să-i spun despre schimbările mele, despre privirea mea nouă, purtătoare de străfulgerări, despre mândria mea şi jocurile mele, despre alte vene, altă piele, alt somn, alte vicii, alte pasiuni, altă muzică, altă cafea...

Chiar şi aşa, cu femeia ajunsă acolo, tot o să-mi fie dor să regăsesc fetiţa care credea că dealul e un munte, gârla- un râu, piatra- un bolovan. Acum, când femeia va vedea realitatea, va ştii de ce îi era atât de dor de depărtări, de miresme şi nu de dimensiuni, de aer şi nu de rigiditate, de cer şi nu de pământ. Mi-e dor să plec acolo, aşa schimbată cum sunt, cu jumătate de suflet viciat, în regăsirea acelei părţi din el lăsate de data trecută acolo. Cealaltă parte a întregului ŢI-am încuviinţat-o Ţie, acum ceva vreme, ca să mi-o cureţi de vicii(ale mele, ale tale, ale noastre) şi s-o iubeşti pentru ceea ce a însemnat până acum.

Vreau să aud vioara locului aceluia, vioara care cântă până la durere şi lăcrimare! Apoi să râd, vreau să-mi aprind în complicitate o ţigară în timp ce-i dezvirginez sălbăticia trăgând de volanul maşinii şi înaintând în căutarea paradoxului şi a pactului care trebuie să existe în acest loc. Nu mă poate ispiti atât de mult fără subterfugii! E prea lacom de poveştile mele şi eu prea atinsă când îl păşesc!
Mi-e dor!
Mai aromat si mai personal aici