După atâta cuvântare separată, tăcere voită şi fantezie nebunească, mă aflu în faţa renaşterii. Nu credeam că pruncul nostru o va mai cere, dar, în incontestabila mea frenezie, mi-am dorit s-o facă. Şi va renaşte, altfel, cu geniu şi simţire în seara creării. Neofitul va învăţa că trebuie să lupte ca să supravieţuiască, că trebuie să admită simţirea ca să trăiască, că trebuie ferit, dar nu până la inocenţă.
Noaptea cuvântării e aproape, cărarea a rămas aceeaşi, conţinutul îl vom afla, îl vom degusta însetaţi în pragul celebrării. Se vor ciocni pahare întru renaşterea lumii. Poporul meu aşteaptă frământat apariţia ta, când eu, tulburată şi tacită, umplu cu roşu sângeriu paharul meu pentru a bea respiraţia ta din celălalt, ce-ţi aparţine. Aştept să ciocnim împreună!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu