Totalul afișărilor de pagină

luni, 28 februarie 2011

Am potenţial !!!




Conversaţiile de amorul artei mă îmbolnăvesc! Dacă după o dimineaţă neruşinată urmează o după-amiază pierdută în retorici, prefer să salvez numai neruşinarea. Mi s-a spus că am potenţial, dar nu de orice fel. Potenţialul de a mă schimba, deşi nu ştiu cât de logică e treaba asta.

Lăsând la o parte profunzimea de mai sus, te asigur că da, am al naibii de mult potenţial. Numai că nu are legătură cu ce vrei tu să spui. Să ne înţelegem: schimbarea intervine numai când vreau, însă de obicei o port cu mine şi o las pe la alţii doar pentru că ei sunt singurii pe care îi schimb. Şi pe tine te-am schimbat, ai evoluat frumos în societate, ţi-am antrenat spiritul de luptă. Alţii evoluează frumos într-o noapte, în timp ce le antrenez nevoia de a mă avea la nesfârşit. Ţi-am recunoscut că mă văd posedând... personalităţ, trupuri. Ţi-am recunoscut că dacă nu atrag sau seduc, mă simt neutră, goală, NEFEMEIE. Şi dacă e să inventăm cuvinte, aş alege să descriu frivolul care încetează să mai stea ascuns în mine sau indispensabilele fetişuri, narcomanii şi nimfomanii. Sunt prea evidentă? Te şochează privirea mea când îţi afirm că femeile mint foarte bine şi că eu ştiu într-o manieră genială să joc teatru? Atunci e timpul să ridicăm cortina.



Potenţial... potenţialul acestui trup mic este indecent de ridicat. Indecent de vizibil, marcat de fuste scurte sub care se află desous- uri vulgare, marcat de unghii care au vătămat trupuri aparent fragile transformate peste noapte în gladiatori ai potenţei. Să mă opresc? Nu-ţi place?! Recunoaşte... Schimbarea te excită şi-ţi aprinde toţi vulcanii. Nu te arăta dezamăgit, nu-mi plac bărbaţii dezertori, dar nici cei creduli sau slabi. Ridică-mi încet fusta, mai bine!

" Seducătoare şi riscantă este atracţia pe care o simţi în continuare pentru bărbatul X( era o zodie), o simplă poveste de dragoste." - o certitudine citită în după-amiaza urmată neruşinării dimineţii într-o rubrică a horoscopului. M-a amuzat. Nu citesc aşa ceva în general, dar azi m-am oprit acolo. Am ridicat o sprânceană, m-am uitat la tine. Căscai. Leneveai. Eu bobinam satisfăcută de propriile-mi gânduri nebune. A avea, a poseda, a devora, a canibaliza, a supune, a atrage, a seduce, a lăsa, a urî, a vulgariza, a excita, a bate, a răni, a râvni, a manipula, a stârni, a profita, a blama, a muşca, a hărţui, a trăi...



Gândurile mele în SCHIMBARE, cu un al naibii de mult POTENŢIAL, un provocator ambalaj, un biet suflet de femeie burlescă care atrage pentru că aşa vrea şi care nu face niciun efort ca să câştige. Eşi şocat? Mai bine... ridică-mi uşor fusta!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 27 februarie 2011

Minţi ca o femeie!

Ţi-aş putea şopti multe: cum că am nevoie de atingerea ta câteodată, nu mereu; cum că mi-e dor să-ţi sărut urma buzelor de pe pahar câteodată, dar nu mereu; cum că îmi lipseşte pasiunea ta câteodată, nu mereu.

Nu-ţi lua niciun atribut, nu eşti neapărat vinovat pentru forma pe care am luat-o. Femeile mint mult! Frumos, dulce şi nepăsător... trăgând însetate dintr-o ţigare reaprinsă, fixându-şi elegant filtrul lung al minciunii. Suntem femei ca să atragem, să stârnim pasiuni şi să lăsăm focurile aprinse, plecând. Să dăm lecţii şi să învăţăm banalităţi. Nu te flata! Mă uit prin tine pentru că ştiu că nu însemn nimic, nu mai însemn nici măcar o urmă, nici măcar un fir de nisip, nici măcar un halat pătat de suferinţă şi vin roşu. Şi dacă încerc să-ţi caut privirea, iar apoi dau înapoi, asta înseamnă că tu nu ştii să te uiţi la mine ca la o femeie, te uiţi ca la un bărbat cu moravuri uşoare. Sunteţi slabi, vă lăsaţi cuceriţi atât de repede.

Îmi voi lua dresuri albe cu portjartier. Îmi voi parfuma spatele genunchilor, încheietura mâinilor şi spatele urechilor, îmi voi ruja buzele şi mi le voi muşca în timp ce tu, încercând să faci conversaţie, te vei simţi excitat şi nervos. Îmi voi ridica fusta cât să mi se vadă danteluţa albă şi mă voi plânge că mi-e cald în timp ce îmi mişc degetele de la gât până spre decolteu, aşa încât să vezi puţin, dar să-ţi doreşti totul. Femeile mint mult, dar au dorinţe de nestăpânit. Aşa cum îţi doreşti şi tu să mă atingi câteodată, nu mereu; să-mi săruţi urma buzelor de pe pahar câteodată, dar nu mereu; cum îţi doreşti pasiunea mea câteodată, nu mereu. Cum îţi doreşti să faci dragoste cu mine într-o noapte oarecare, nu mereu; cum îţi doreşti să transpiri pe pielea mea câteodată, dar nu mereu.
Nu te flata, deci! Femeile mint aşa cum şi tu îmi doreşti trupul şi mintea, somnul şi nebunia, furia şi agonia, focul şi mirosul cărnii mele de femeie.
Mai aromat si mai personal aici

Explicaţii !?



Nu m-am declarat niciodată satisfăcută. Dacă am fost, nu am lăsat să se vadă. Poţi ghici astfel de ce-mi place să te privesc imediat după ce-ţi ating, prin câteva cuvinte, mândria. Îmi place să te văd zbătându-te şi căutând să te arăţi puternic. Nu am înţeles niciodată de ce recurgem la ameninţări când ştim foarte bine că ele sunt iluziile unui alt pact. Ameninţarea nu doare, din contră, e patetică.

Mă poţi privi cu indiferenţă cât vrei. Te voi recunoaşte şi după ce vei vrea să îţi joci bine rolul. Mă poţi călca în picioare prin vorbe sau gesturi, pentru că ştiu că asta te excită. Trupul meu care te ademeneşte prin nestatornicie, mintea mea deseori vulgară, buzele mele care ating ţigara ca şi cum ţi-ar atinge gâtul şi te-ar muşca. Nevoia îţi construieşte şi-ţi alimentează misterul. Tu nu ştii asta. Ţi-o zic eu.

Ameninţarea mea( dacă-ţi place cuvântul ăsta indecent) este simplistă şi începe aşa : "Când ne vom revedea..." Satisfacţia va exista, dar nu voi lăsa să se vadă. Voi bea vin să-mi înroşesc pomeţii, ca să te induc în eroare, voi fuma ca să ai timp să vorbeşti numai tu, voi dansa ca să-mi urmăreşti mişcările în umbră, cu coada ochiului, voi închina pentru tine, cel furios, dezertor, ermetic, mă voi dezgoli de nimicuri ca să descoperi cât de fină mi-e pielea şi cât de frumos se vede în lumina difuză. Mă voi abandona instinctelor mele de FEMEIE pentru că te-am iubit încă de la început pentru ceea ce eşti. Nu-mi poţi da dependenţă doar pentru că exişti. Nu mă poţi avea doar pentru că vrei. Nu mă poţi minţi doar pentru a mă satisface. Nu mă poţi atinge doar pentru că ai impresia că m-ai câştigat.

Îmi poţi tulbura apele pentru că mă redescopăr într-o lume uitată. Într-un mister ghicit. Într-o putere de stisfacere nelăudată.


Edwyn Collins - A Girl Like You- melodie pentru o oarecare duminică după-amiază!
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 25 februarie 2011

Urmele!



Refuz să mai păstrez amintiri. Pentru că vrând să păstrez, nu am făcut decât să pierd... obiecte, să descopăr semne peste tot care să-mi tulbure existenţa.

Nu demult am pierdut un ceas. Nesemnificativ ca obiect, dar semnificativ ca moment şi context. De atunci nu mai port pentru că mi-aş irita încheietura mâinii şi n-aş face decât să le pierd( poate intenţionat de data asta).

Nu mai pun niciun preţ pe amintirile vizibile, pe acelea care privindu-le te fac să zâmbeşti sau să regreţi. Există numeroase motive pentru zâmbete şi regrete, amintirile nu sunt decât concretizarea unei iluzii.

Ştiu să păstrez privirea acelora care au lăsat urme. În privirea mea, din cauza asta nu am o culoare certă a ochilor. Sunt prea puternice privirile păstrate şi ochii mei au devenit tulburi. Apoi vorbele, cuvintele fără sens, minciunile lor le păstrez pe buzele mele, de aceea şoptesc ca o femeie flămândă, dar mă cert ca un bărbat înşelat. Şi atingerile mi le cos de piele. Poate de aceea mă învineţesc atât de repede, din cauza loviturii amintirilor lor. Le iau cu mine peste tot, fără să-mi fie teamă că o să le pierd, că o să le stric. Semnele lor sunt indescifrabile. Nimeni nu mi le poate citi, decât eu. Eu... marea Cutie a Pandorei care nu-şi lasă în libertate relele, misterul, vătămătorii. Eu, femeia care-şi transformă pasiunea într-una şi mai puternică, dublată de semnele pasiunilor ce-au fost şi vor mai răsări.

Atunci când vei vrea să mă priveşti, nu te speria dacă îţi vei regăsi privirea intrând în mine. Vei vrea să mă săruţi şi să mă atingi şi vei simţi lovitura cuvintelor spuse cum îţi amorţeşte buzele, iar vineţeala pielii mele cum te pătează şi te doare. Vei vrea să nu revezi amintiri. Voi vrea să-ţi spun că ceasul pierdut nu a fost decât începutul nemăsurării amintirilor nostre.

Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 23 februarie 2011

Acum eu! La tete relevee



Tu ai rămas! Eu învăț să mă despart de mine. Sunt ca un arc pe care trebuie să-l accepți sub orice formă. Un pic de laudă nu strică. Știu că sunt în multe feluri, frumoasă, încrezătoare, mândră. Sunt strălucitoare pentru că știu că privirea mea este desăvârșirea seducției. Sunt o femeie pe care tu așa ai văzut-o de la început, pe care ai dorit-o și pe care ai atins-o. Asta m-a înălțat. Așa voi și rămâne. Fără compromisuri sau norme. Sunt privită și admirată, de aceea ridic capul și îmi voi folosi trufașă puterea de seducție pe care o posed încă de dinainte să mi-o dezvălui tu. Te voi privi cu aroganța unei femei frumoase. Cu perversitatea unei femei inteligente. Cu nevoia unei femei independente. Nu eu pierd. Nu eu câștig. Tu ești cel care nu a descoperit nimic până la capăt. Știu că sunt dorită și apreciată de mulți. Știu că pot avea pe oricine dacă asta vreau. Dar nu! Știu să selectez și am făcut-o, alegerea nu este însă definitivă. Tu rămâi și te accept sub orice formă, așa cum ai făcut-o la rându-ți. Rămâi mai mult decât un joc, mai mult decât un pion sau un nebun, iar eu continui să rămân aceeași regină îngâmfată, jucându-mă cu focul la orice mișcare mai mult sau mai puțin gândită.

Capul sus, tocuri înalte, ojă roșie, buze ademenitoare, privire rece, inimă inexistentă. Regina care s-a desfătat, a mizat, a câștigat și zică-se a și pierdut! Regina care nu va recunoaște niciodată înfrângerea, ci va aștepta după colț, hipnotizată, următoarea mișcare a pionului, ori a nebunului misterios.
Mai aromat si mai personal aici

Într-o singură ființă (septembrie 2007)




Tremur cerul toamnei
umblând desculță prin
praful norilor geloși.
Tun și aprind atâtea candelabre
că mă și cerți fiindcă ți-am
luminat drumul atât de tare.
Dansez în hora gândurilor
mele, cele câteva
prinse în șirag de pielea ta.

Nu fugi! Vei implora, ruga, spera
să fiu un gând țesut pe
pielea ta, să-ți fie trupul
broderie de cuvânt!

Un cer vioi,
flămând,
tomnatic.
Un DOI ce-și vede singuratic
EUL.
Și eu- un bulb crescut stingher,
udat de egoul pragmatic.
Mă pierd,
mă prinzi,
m-am deșirat...
mă vezi? Un Deus dedublat.

Eu te-am cuprins în MINE-ul însingurat.
Si-atunci, trăind, noi ne-am în-ființat!
Mai aromat si mai personal aici

Întremăm? (9 mai 2006)



Credeam că pot să zbor spre tine. Credeam în tine, tu cel care mi-ai crescut ca buruienile fără de leac în suflet. Ai reușit să-mi inunzi și singura mea cărare spre elixiruri, spre vise împlinite. Ca mine- nimeni, ca noi- niciodată.
Caut un binefăcător care să găsească sacrificiul, să-mi înalțe aripile, după ce sacrilegiul tău trupesc mi te-a înfăptuit mai mult veșted decât viu. Ce am vrut să găsesc în tine s-a rătăcit înainte de vreme; a trebuit să te ating ca să-mi dau seama că ești aievea. Al meu pesimism, al minții joc parșiv de feste. Nu mă lăsa așa de sus, așa de strălucitoare, nu mă lăsa în fericire, căci știu că o să cad în apele tulburi ale păcatului. Nu râde de soartă, căci te iubesc și îmi doresc să pot să te blestem acum.

Dar gura îmi e amorțită după licoarea dragostei ce-a fost, după efectul năucitor al otravei tale...
Mai aromat si mai personal aici

Crâmpeie (2005/2006)





Dezmiardă-mi nesfârșitul cu fiece simțire,
dezbracă-mi sufletul de răni și de dureri,
sărută-mi mâna și-am să te las să speri
că mâine ne întoarcem la iubire! (CREZ)

Compui baladă-n sufletu-mi!
Balada goală-a nimănui,
balada veche-a orșicui.
Același sunet de chitară,
același scârțâit- vioară...
mă înspăimântă, mă-nfioară! (CHIN)

Plouă cu noi în tot tabloul,
e vară peste tot pastelul,
e ghidușia, sentimentul din al meu
prag rostogolit. E vechiul cântec
irosit, călătorii fără de margini
în marginea din infinit! (ITINERARIU)

Flămând e valul spart în mine,
cioburi de rouă m-au rănit,
când bântuiam cu trupul plaja,
când te-așteptam și n-ai venit.
Ploile grele cad în palme
pe-a ta privire obosită,
m-aș mântui cu tine tot,
să-mi vindeci plaja pustiită.
Carminul cerului în noapte
șoptește leacuri, scaldă voci,
când eu muream faleza rece
tot mai sperând să te întorci. (RĂSĂRIT-AI)

Eram singuri. Mă atingeam sfios de
colțurile tale, mă deșertam în pumnii
tăi atât de strânși, de grei, mă despicam
atât de vie, mă împleteai cu-atâta ziuă,
mă însetai! (LUPTĂ)

Din palma ta au curs toți sorii,
s-au alintat în ochii mei...
Toți sorii tăi mi s-au topit.
Din palma ta, veninul zilei
mi te-a iubit,
mi te-a orbit! (RUPTURĂ)

Simt cum singurătatea se
descalță de moarte
înlăuntrul meu.
A obosit ducând pe tălpi
bolnavi, nebuni.
Își botează tălpile pe pânza
unei ape, aștepând
viața.
Singurătatea-mi - scoică pierdută
pe plaja virgină,
scoică ce-și plânge, arsă,
nuditatea. (GOL)

N-am reușit niciun cuvânt
să scriu în inimă de sfânt,
să-ntipăresc în mintea ta
piatra albastră de mormânt,
icoana mea! (EȘEC)
Mai aromat si mai personal aici

marți, 22 februarie 2011

Flash-uri

Ultima... speranța

Nici astăzi, când un album
este o legendă,
când un suvenir- e o întreagă
arheologie,
nu ai curajul să-ți deschizi
mâinile și să
mă primești?


Partaj

Ne zbatem amândoi ca leii
în cușca luptei
pentru sine.
Îți dau o parte din credință
și restul... toată,
doar pe mine.


Neputință


Noi? Tot vii sau morți...
Ne desenăm în cercuri
prea rotunde și facem
viața cub,
dar fără uși.


Ateism?

O credință se poate sparge
pe lacrimi- în cioburi.
în răni.
O iubire poate umple
cu durere
iazul inimii.


Lumini în ochii tăi

În măreția ochilor tăi cresc lăcașuri
unde profeții nu m-ar vedea.
În ochii tăi, icoanele și cărțile grele
mă fac să roșesc întru iubirea ta.


Orb

Uite-mă cum îmi golesc palmele
ca să ai loc printre degetele mele.
Uite-mă cum refuz să zbor
ca să stau pe pământ, lângă tine.


Adio!


Uită-mă! Cerul e-atât de larg încât,
daca m-ai arunca și aș rămâne,
nu ai avea cum să mă vezi.


Îmi ești

Doar tu mă faci să fiu
un trecător pe puntea dintre inimi,
o ultimă picătură de sânge, aceea care
umple paharul.
O treaptă din templul tău
sau poate o coloană falnică,
un rid adâncit pe palma mâinii tale,
o cută în jurul zâmbetului tău.
Schița și opera- piatra din piramida ta.

O simplă horă de pământ cu apă.

(2007)
Mai aromat si mai personal aici

Tinerețe fără bătrânețe


Printre atâția pași aruncați
pe harta chipurilor
muritoare,
tu te ascunzi între talpa
inimii mele și călcâiul
neted al iubirii mele
de copil.

(2008)
Mai aromat si mai personal aici

O altă iarnă

Și nopțile plâng pe
umerii ochilor tăi...
când iernile pleacă
din palmele
liliachii ale
primăverii...
Nu te grăbești să-mi
săruți talpa
goală de zăpadă
și să-mi strângi de pe
buze flori de gheață.
Acum, nopțile plâng,
iubite și pe umerii
ochilor tăi.

(2008)
Mai aromat si mai personal aici

Poveste... dincolo de zare




Între Tu şi EU există cu siguranţă un univers infinit.
Suntem mult prea diferiţi ca să ne putem asemana cumva. Suntem doi străini.

Ce mare e lumea acum, după ce am văzut şi eu întâiul răsărit de soare. Ce tăcută e marea. Am impresia că tăcerea ei mă scufundă.Fără cântece aduse de departe. Cât de departe suntem de depărtări? Când eram mică obişnuiam să întreb: cât de mare e marea? Răspunsul rămânea mereu neclar: până dincolo de zare. Foarte nepotrivit răspuns pentru un copil. Însă încep să-l înţeleg acum; cât adevăr într-o simplă sintagmă, câtă realitate. Până şi banca pe care stau acum, deasupra panoramei pasive are privilegiul de a staţiona în plină “zarişte cosmică”. E bătrână, căci îmi alină fundalul prin scârţâitul ei obosit, şi uşor prăfuită; câte amintiri trebuie să existe în jurul ei. E ciudat fiindcă zona unde se află e extrem de populată în plină zi, şi totuşi nu am văzut pe nimeni care să se oprească şi s-o facă părtaşa unei profinzimi la ţărm de mare, să-i devină tovarăş în toată această călătorie vizuală… infinită călătorie.
E atât de limpede această dimineaţă, atât de tăcută şi rece. Atât de mare e lumea acum, luminată de primele raze. Pustiul ce-i împrejur mă linişteşte, deşi ştiu că în câteva ore faleza va fi sătulă de mii de paşi greoi şi repezi. Cât de frumos e să ai impresia că soarele iese din mare, infantil!

Aş lua o barcă şi aş cutreiera zarea, aş trezi astfel şi valurile care nu se grăbesc să spele ţărmul; aş putea ajunge acum la soare, mi se pare atât de aproape.Îmi îmbată faţa cu ale sale raze ce-şi urmeză cursul spre apogeul cosmic ,e atât de lumină acum încât abia dacă se mai vede luciul şters în spate al apei. A amuţit pământul.
Dezamăgită văd primii paşi care au crăpat oglinda perfectă a nisipului. Se trezesc şi oamenii. Au ratat marea intrare în scenă a celui ce le oferă mai multă bucurie decât îşi pot imagina. Se aud şi primele motoare pornite. Întâia briză răcoroasă îşi face şi ea apariţia dezmorţind monotonia care se instalase. Cât de repede a trecut totul şi, astfel: cât de mare e lumea!
Între TU şi EU există cu siguranţă un univers infinit; poate că e marea sau poate soarele. Mi-ar plăcea să fi stat la colţul opus al băncii mele bătrâne şi să fi fost amândoi martorii acestei minuni, iar atunci între TU şi EU ar mai fi existat doar câteva scânduri putrezite de trecerea timpului.
Mă ridic uşor de pe bancă şi decid să hibernez până mâine dimineaţă; îmi place să fiu “contra curentului”. Acum lumea se trezeşte, eu sunt însă trează de mult timp.
Şi banca rămâne goală în urma mea, fără vreo şansă de a fi ocupată până mâine; rămâne cu ale ei amintiri, cu ale ei răni provocate de tăişul ce avea ca scop inscripţionarea deja uzatului şi de prost-gust gest de iubire ”X+Y=LOVE”, care însă a vegheat veacuri în şir infinitele fotografii celeste.
3mai2006
Mai aromat si mai personal aici

Histoire



Cât tine, nisip…
Cât tine, furtună…
Cât mine, nebună…
Cât noi, infinit…

Înumărăm pierduţi ziua din lună
când ne iubim şiret, la nesfârşit.
Cu zâmbet şăgalnic, nebune ispite
dansăm printre vise şi ele cu noi,
pierdute, găsite, albastre dorinţe
trăiesc şi pictează eterne forme noi.

Cât mine, candid…
Cât mine, zefir…
Cât tine, copil…
Cât noi, împreună…
Mai aromat si mai personal aici

Aspiraţii



Te vreau mai aproape decât eşti.
S-ajungi să mă săruţi sub piele,
să vrei sa tai din somnul cald
al jumătăţii gurii mele…
să taci… te vreau să-mi spună mâinile cuvinte.

şi nu vreau timp, nici jurăminte
şi nu vreau zbor ca alte nimfe,
te vreau doar mai aproape decât eşti,
s-ajungi să mă săruţi sub piele
ş-apoi… cu gura-ţi să-nveleşti
Tot somnul cald al gurii mele.
Mai aromat si mai personal aici

Boudoir




Într-un pătrat de ceară, minuscul,
mincinos, mişcat de adierea
perdelelor de seară,
acolo între nimfe, eşarfe şi sidef
adorm şi mă trezesc
iubindu-mă cu tine!

Într-un pătrat de ceară, fără uşi,
degetele-mi caută mirosul tău de vară
şi urma nevăzută a buzelor grăbite.
Iubite! între şaluri, parfum şi catifea,
între dantele roşii, poza ta…
gura mea, mâna, coapsa, talpa mea…
stă leneşă, cochetă, drogată…
dragostea!

Cerşeşte să topească o ceară, o himeră,
să facă uşi şi geamuri perdelelor de seară,
cerşeşte să-i aducă de dincolo de ele
pe cel ce amuţeşte, îmbată, vătămează
un trup lasciv şi-un sânge gol,
buze uscate de dor…
suflet virgin, gând păcătos
un om,
un singur om.
Mai aromat si mai personal aici

Within Emotions



Roşu şi negru, dar gri între noi.

Tac şi te-ascult pictându-te-n zare.
Galben şi alb, dar gri între noi,
vorbeşti şi cutremuri o temere mare.

Ia-mă cu tine şi taci!
Tu şi eu, un timp între noi,
îmi săruţi mâna şi-mi cazi la picioare.
Gând şi suflet, distanţă-ntre noi,
Tac şi te-ascult
pictându-te-n zare.
Mai aromat si mai personal aici

Clepsidră




Uneori... sângele caută să doară.
E tăcut şi leneş... ce soldat rănit!
De-ar zvâcni odată prin obraji,
ori buze, ori capete ale degetelor plânse,
aş vedea o veche frenezie,
un jurământ atât de pământiu!

Ce a fost roşu, crin păcătuind în asfinţit,
ar fi acum doar pulbere sfioasă a
neiubirii care
doare.
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 20 februarie 2011

Depărtări



Mâinile mele sunt singure.
În panglici de cer, inelele gurii mele
te încing pe fiecare deget.
Patru mâini curbează pe cer linia
singuratică a Carului Mare şi-şi întorc
năvalnic degetele până în Steaua Polară
văzută din ochii mei cei singuri,
linsă- ca pe un pietroi de sare
de gura mea cea singură,
atinsă de degetele mâinilor mele
ce până la Nordul cerului tău
au fost... aproape
singure!


(Incursiune în textele vechi, descoperite cu ajutorul unui
om care mi-a încurajat aptitudinile şi care m-a rugat
să nu modific nimic din ceea ce a fost odată scris. Lectură
plăcută! Aşa cum a fost şi pentru mine.)
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 16 februarie 2011

TWIST IN ........ MY SOBRIETY




All God's children need travelling shoes
Drive your problems from here
All good people read good books
Now your conscience is clear

In the morning when I wipe my brow
Wipe the miles away
I like to think I can be so willed
And never do what you say

Look my eyes are just holograms
Look your love has drawn red from my hands
From my hands you know you'll never be
More than twist in my sobriety


We just poked a little pie
For the fun that people have at night
Late at night don't need hostility
The timid smile and pause to free

I don't care about their different thoughts
Different thoughts are good for me
Up in arms and chaste and whole
All God's children took their toll


Cup of tea take time to think yeah
Time to risk a life a life a life
Sweet and handsome soft and porky
You pig out 'til you've seen the light
Pig out 'til you've seen the light

Half the people read the papers
Read them good and well
Pretty people nervous people
People have got to sell
News you have to sell

(Tanita Tikaram- Twist in my sobriety)
Mai aromat si mai personal aici

La revedere! Bon chance!

Mi-am asumat riscuri. Am gândit de două ori înainte să fac ceva. Am acceptat teama. Mi-a fost frică. Am trăit. Prea puţin, aproape deloc. Nu am avut aşteptări, ci speranţe. Am gândit prea departe. M-am regăsit şi brusc m-am pierdut. Ne-am pierdut. Continuăm nimicul. Nu regret conţinutul. Nu mi s-a dat voie să vorbesc. Eu te-am ascultat. M-am conformat. Dar nu am înţeles. Nu am disperat. Dar cred că o voi face. O primă dispută, dar şi o ultimă. Aştept totuşi şi a doua palmă. Simt că va exista. Am simţit prea multe poate. Am învăţat destule, dar nu suficiente. Mi te-am însuşit. Nu ai cum să fugi şi de acolo. Îmi eşti cu sau fără voia ta. Am fost vulcanică. Mi-am dorit prea multe. M-a durut schimbarea. Acum mă doare blestematul ăsta de cap. Nu te-am pierdut. Ai dezertat. Tacit. Cumplit. Poate că nu ţi-a păsat niciodată. Poate că nici nu-ţi va păsa. Credeam în a doua şansă. Acum nu ştiu dacă o să mai cred. Pentru că nici tu n-o faci. Am simţit nevoia să mă explic pentru prima oară în viaţă. Ne-am amestecat discursurile. Mi-ai respins nevoia. Ai fost un actor bun. Eu- o eroină patetică. M-am oferit. Am profitat. Şi tu. Şi degeaba. M-am blocat. Am estimat greşit. M-am rănit singură şi mă doare. Te-am înţeles, dar nu şi invers. Nu ai vrut. Acum nu te mai las nici eu. Ştiu că nici aşa n-ai vrea. Te-am dezamăgit. Am simţit asta. Nu am ştiut c-o fac. Altul era scopul. Scopul n-a scuzat mijloacele de data asta. Mi-am întrerupt visarea. Mi-am şters dorinţele. Mi-am tatuat rateul în străfundul inimii. Mi-l voi simţi mereu. M-am ataşat prea repede. Mi-am pierdut rolul şi personajul. Faţa cărţii mele de joc. Ai lăsat bezna să acopere poveştile ascunse. Ai săpat brusc un crater care mă înghite. Am înflorit prea curând. M-ai văzut prea devreme. M-ai simţit prea târziu. Nu ştii nimic despre mine. Nu ai mai vrut s-o faci. Ţi-ai închipuit. Ai gândit şi tu prea mult. Repet: ai dezertat. Repet: am trăit prea puţin, aproape deloc. Atât regret. În rest, nimic! Te iubesc urându-te!

Mă voi căuta. Mă voi învinge. Îmi voi alege la întâmplare un alt personaj. Joc. Carte. Mă voi descurca.

Abandonez scrisul o perioadă. Voi căuta metode compensatorii. Nu mai pot! Drum bun, călătorule şi mie... bon chance! (Francoise Hardy- Comment te dire adieu)
Mai aromat si mai personal aici

marți, 15 februarie 2011

Theme


Îţi simt parfumul aproape, din ce în ce mai aproape; după atâtea urme lăsate, după atâta zbatere, eu simt cea mai profundă privire a ta cum mă străpunge. E ura specifică firii tale, e ura pe care o simţi când de te laşi fără sa vrei dezvelit, transformat, e ura oarbă a îndrăgostitului. Apropie-te şi înţelege-mă, fi-mi alături şi lasă-ţi parfumul pe pielea mea; sparge-ţi furtuna lângă mine, în mine, doar cu mine.

Liniştea mă tulbură, oamenii mă sperie. Vreau să-ţi aud gândurile cum mă blamează, iar apoi vreau să vorbim cu inima. Să fim sinceri- cheia jocului, a realităţii, a simţirii. S-au consumat multe şi multe au fost gândite cu un scop, tu ştii, înţelegi, dar schimbă-ţi privirea! Nu ţi-o întoarce spre nicăieri, fii aici, fii!

Zarurile au fost aruncate! S-au zguduit, m-au asurzit, m-au tremurat. Dar eu însămi le-am aruncat. Cu puterea pe care nu credeam că o voi avea vreodată. Sunt rea acum pentru a face loc unei prezenţe neşteptat de tulburătoare, unui EU oglindit în neînchipuire, unui TU speriat cu întenţia de a speria, unui început incert, dar aprobat mutual. Îmi tremură mâinile şi mi-e frig( frigul) pentru că îţi simt parfumul aproape, din ce în ce mai aproape. Deschide-te şi ascultă, e atât de important. Priveşte fumul cum urcă iar, cum piere...

Spune-mi foile goale, nescrise, spune-mi-le înainte să le scrii, numai spune-mi! Prin ele trec şi eu, rămân sau mă goneşti, nu contează, dar trec. Prin plămânii tăi trece dependenţa cărnii mele, gurii şi ochilor mei. Prin venele tale încep să răsar, încep să sădesc floarea libertăţii mele, încep să respir eu. Prin reacţiile tale mă întrevăd şi întrepătrund. Urechea ta mă aude cum ţip, mâinile tale mă caută pentru a mă atinge şi apoi pentru a mă strânge, învineţi şi răni.
N.B. În furtuna dintre nopţi, singura parte a mea lucidă
a rămas gura. Mi-o vei căuta,
mă vei căuta!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 14 februarie 2011

Narcomana




Azi, nimic! O zi ca oricare alta. Formalităţi colocviale, există şi varianta asta. Aştept ceva?! Nu-mi dau seama. Aştept să se ridice fumul şi să se îmbibe în alcool. Mi-am dat seama că nu există vin în casa asta. M-am gândit şi am făcut o aroganţă fără niciun pic de sămânţă, mi-am luat şampanie. Nu ştiu de ce, mai ales că beau aşa ceva doar de Revelion. Închin pentru ceva? Golesc pahare fără un scop la ora 12 ziua, bezmetică, fără să ştiu care e tostul. Bine, să zicem că beau pentru că n-am avut noapte de somn liniştit. M-am chinuit să închid ochii, am tras draperiile din cauza luminii dimineţii şi degeaba. Ora 6- tocuri înfipte în scări, dădeau alarma. Pernă pe cap, mi-era cald, mi-era frig, aşternut nou şi neprimitor. Ora 7- un pic de mişcare de la pat spre uşă, buimacă, mă întreb de ce n-am închis uşa azi-noapte şi cum de m-am fâţâit în pat cu spectatori posibili. Uşa băii... scârţâie, iar lumina e prea puternică. Fac ochii mici şi aştept apă cât mai rece să-mi inunde toate orificiile. Un duş revigorant. O zi începută energic.

Nu e chiar atât de tragic. Altfel, de ce m-aş mai fi servit acum cu şampanie?! E o zi... ca oricare alta, cu diverse şi închipuite aşteptări, invitaţii la carnavalul nocturn, ieşiri în frig grăbită, setea cea de toate zilele, levitaţiile specifice nărăvaşei din mine, ojă lila, machiaj subtil, parfum ademenitor, cărţi deschise surpinzând aglomeraţia muzicii mele de şofat- track 2 Perry Como- Love Letters, soare abătut, lipsa convorbirilor. Desigur, o zi ca oricare alta.

Să aştept eu ceva sau să propun? Eh, telefoanele sau mesajele telegrafice sunt simpatice. "Vino.", "Te aştept.", "Te urăsc.", "Eşti ok?". Nu au răspuns, nu au nici măcar întrebări, mă conformez, de parcă nici nu aştept asta, fără să cer explicaţii sau fără să întreb "de ce?". Sunt o abramburită narcomană şi veşnic însetată. Bine, şi veşnicul are un început, destul de timpuriu zic eu, dar rămâne veşnic, fără cm, min, sec, kg, zile sau săptămâni. Rămâne veşnic la fel ca şi starea asta a mea interminabilă. Să mai scot un pahar, îmi zic, în caz de ceva, să fie două. Unul al meu, deja uzat, unul al călătorului.

Dacă mă va cheama, îi voi spune că m-am gândit şi la el; ok, recunosc că mai ales la el, într-o zi ca oricare alta, printre formalităţile colocviale, printre nimicul diurn. Şampania nu merită să se trezească; măcar ea, dacă alţii nici măcar nu au închis ochii. S-o consumăm, să-i oferim odihna deplină a unei zile încordate şi a unei viitoare nopţi incerte. Ambalajul se aruncă, efectele rămân. Şi călătorul mă va servi sigur cu vin, roşu, de tost şi vom închina pentru singurătăţi regăsite şi pentru fumul ridicându-se în ciudă.
Mai aromat si mai personal aici

Demascarea Reginei!

"Pot să mă uit foarte urât la tine dacă vreau." (gândeşte Diana în timp ce bea un ceai... ha, nu râdeţi, e nevoie şi de câte un ceai din când în când). Revenind, Diana gândeşte subiectiv. Niciodată n-a putut altfel. Nu o consideraţi naivă, şi clar nu vă arătaţi blocaţi de fluturările inocente ale genelor sau de vreun gângurit aparent atât de natural. Aşa îi stă ei în fire, să se facă "plăcută" prin şiretlicuri.

Ah, şi dacă se întâmplă asta... nu v-o luaţi în cap! Ce aţi alege dintre o Diana chirurg şi o Diana pianistă? Eu i-am spus tot timpul că şi-a ratat cariera. Şi dacă aţi ales cumva varianta a doua, ceea ce era de aşteptat la cât vă cunosc până acum, încep să transform o simplă dorinţă maternă într-o imagine destul de senzuală a ei, poate fi considerată şi o fantezie proprie cu domnişoara în cauză.

Prima variantă este ceea ce-i place mai mult ei, chirurg, deţine controlul, îşi asumă riscuri, vă poate juca viaţa, se poate frige sau poate câştiga. Şi eu gândesc subiectiv, nu ştiu de ce o condamn atât. Într-un destin neconturat încă, dar schiţat, Diana consideră că naivitatea nu e decât un joc, iar găsirea în general, fără nicio căutare în prealabil este un profit nejucat, nemizat. Eh, miza trebuie să existe întotdeauna, zice Diana. Încep să mă îndoiesc de intenţiile ei.

Nu, să nu profitaţi de ea, eu am făcut asta şi nu mi-a ieşit. Vă puteţi juca atât cât vreţi, dar nu profitaţi, naivitatea este doar aparentă, iar riscurile sunt subliniate cât se poate de simplu. Nu voi profitaţi,vă veţi da seama că ea o face. Aşa e jocul. Jocul ei. Neliniştită? Neîmblânzită? Habar nu am.
Cert e că joaca cu focul este periculoasă, iar dintre toate riscurile este atât de posibil ca ea să-l suporte pe cel mai greu, fără să-şi dea seama, gângurind în continuare. Voi nu riscaţi pe cât riscă ea, iar dacă a zis că se poate uita urât dacă vrea, atunci îi pasă, atunci începe deja sa-şi asume transformarea din chirurg... în pianistă! Marele risc!

............
Şi voi aplauda râzând cea mai bună prestaţie a jocului ei! Chiar voi cere bis!
Mai aromat si mai personal aici

Unul pentru un tango!





Privesc spectacolul; cei din horă au fugit atât de repede
şi de speriaţi pentru a face loc unui tango neaşteptat
şi imperfect în toată amploarea lui.
Trupuri pătimaşe, nedefinite de agresivitate,
glasuri anonime şi priviri deocheate.
Vulgar, atât de frumos, gol, atât de primitiv.
Un tango al instinctelor, un dans al
neregulilor, o pasiune obscură
marcată de egoismul lui, de trufia ei,
de animalitatea amândurora. Câtă căutare şi
apoi câtă luptă, câtă zbatere, câtă nepăsare
finală, burlescă.
Hora s-a spart; tangoul înfurie, incită,
atrage blamări şi etichetări. Ea- prădătoare
infamă. El- desigur, actorul păcălit de propriul rol.
Le place, gustă din deliciul spectacolului,
nu ei îl oferă, ci ... publicul şi neştiinţa lui.
Ei râd. Cântă. Se joacă în propriile mişcări,
cu propriile trupuri, adulmecă, coboară şi ridică bariere.
Tango carnal, asudat şi aplaudat în silă,
în batjocură.

Eu doar privesc
spectacolul şi învăţ tangoul! Îl ştiu deja?!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 13 februarie 2011

All that she wants/ De' miei bollenti spiriti






Sentiment întrerupt. Brutal? Haotic? Non-sens? No limit?
How about... comming back?!

Ascult o tâmpenie genială care mă fascinează, în afară de ea nu mai ascult nimic altceva. Îmi dau seama că mi-era dor să scriu, abia mai ştiu să scriu de mână. Nu am fost nevoită s-o fac, dar eram curiosă. Rezultatul!? Scrisul strâmb, bleg, lăbărţat al unui suflet aidoma.
Tremur... să beau. Nu, pentru că nu am avut timp şi chef să mănânc! Dar beau. Ce găsesc, nu ceai, nu cafea, nu apă. Ce "se cuvine" să beau, ce se cuvine unei astfel de stări? Da, te aud, nu mai repeta obsesiv CIANURĂ. Abţine-te, mi-e frică de tine, dar şi eu vreau să te tulbur. Mi-e dor, te urăsc!
Doamne, cu ce să încep!? Ce zi, ce săptămână, câtă motorină consumată, câtă energie risipită aiurea, câtă imaginaţie şi câtă demenţă. Am închis geamuri pentru a deschide uşi, pentru a lăsa demonii cuvântului să poftească la masă, pentru a asculta tâmpenii geniale de una singură, pentru a urla înfundat, pentru a mă atinge înnebunită, pentru a-mi şopti singură că n-am limite, pentru a-ţi mirosi nevoile de pe încheietura mâinii mele şi apoi pentru a-mi atinge gâtul sugrumat de acei demoni mult prea lumeşti.
Gata, m-am detaşat! Să potolim spirite clocotitoare... spunea Marie Duplessis. Să bem din vesele cupe, sempre libera degg'io folleggiare di gioia in gioia. Regăseşte-mă acolo unde m-ai lăsat. Altfel! Surprinde-mă, deschide-mi uşa, o uşă, oricare; pofteşte-mă înăuntru, oriunde, descalţă-mă de pantofii care-mi omoară picioarele, sărută-mi tălpile ispăşite de pedeapsa lor, ia-mă pe braţe şi oferă-mi spaţiul gol dintre braţele tale. Umple-l cu mine, cu suspinele mele, cu pasiunea mea negândită, cu senzualitatea mea care te ispiteşte, cu buzele mele care te rostesc, cu setea mea de tine, continua mea sete de tine.
Prefă-te că nu mă simţi, lasă-te cucerit, recucerit iar şi iar, mâna ta nu e pe piciorul meu, capul tau nu se lipeste constant de figura mea naivă, e doar o aparenţă. Nu sunt nici naivă, dar nici gândul tău nu mă dezbracă, nici ochii tăi nu-mi spun poveşti, nici gura ta nu mă caută, nici pielea ta nu transpiră dorinţe lângă a mea, nici eu nu sunt lângă tine. Regăseşte-mă, profită, torturează, sperie! Nu mă iubeşti, mă urăşti la fel de mult cum o fac şi eu! Arată-mi cât mă urăşti şi dă-mi să beau, nu cianură, nu apă, nu ceai şi nici cafea. Vreau să te sorb, încet, contra timp.
Follie... follie, delirio vano e questo!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 6 februarie 2011

Truth or dare?!





Ce poate apărea mai interesant, începutul sau sfârşitul lumii? Şi da, e un fel de adevăr sau provocare. Trasăm limite de fiecare dată când suntem prinşi în uraganul gândurilor. Trăim mai intens decât ne-am fi propus. Să fie neaşteptatul, incomprehensibilul, să fie lumea sau întâlnirea ei cu propriile-i slăbiciuni?
Adevăr. S-o întrebăm. Lumea spune că interesant nu e nici începutul şi nici sfârşitul, interesantă e limitarea, autocontrolul, stăpânirea furiei şi a frustrării. Dezvoltarea lor este cea mai interesantă, te poate surprinde, te poate lua şi câştiga, într-un final, dar... nu neapărat.
Provocare. Trăieşte!, spune lumea. Pur şi simplu aminteşte-ţi că cineva aşteaptă să-i respiri apăsat în spatele urechii, aşteaptă unirea degetelor, tremurul mâinilor, atingerea privirilor de undeva de foarte aproape. Avem limite, dar nu în provocări, ci în adevăruri. Timpul curge mai lent acolo, mai sadic. Nu intervine niciun efect de bumerang, căci timpul provocării curge lacom, nu se luptă, doar curge. Timpul adevărului răsare mândru şi ne spune să închidem geamuri şi uşi, să ne disipăm şi să ne pironim impulsurile, să lăsăm loc limitării.

Îmi întorc capul şi privesc în urmă, acolo am lăsat lumea cu tot începutul ei. Mă voi întoarce să salvez cuprinsul, mă voi lupta să dezertez sfârşitul ei. Situaţiile prestabilite închid lumea într-o cuşcă de netrecut. Cascadele încetinite o arată cel mai bine, în forma ei brută, necolorată, credulă şi credibilă, nevoiaşă şi ofertantă. Timpul e năuc, nu-l putem măsura sau fixa, dar nici el nu ne lărgeşte vreun spaţiu. Fără timp! Nici cel al adevărului şi nici cel al provocării.

Cafeaua din zori sau vinul din noapte? Trăirea se mai confundă oare cu visarea şi dacă da, atunci adevar sau provocare?!
Mai aromat si mai personal aici

Aici sau acolo- destinaţii

Se face seară. Atât de repede cade întunericul. Nesigur, dar fioros. Nicio voce dintr-o dată, camere prea largi pentru a-mi lua forma, ziduri reci şi fără cântec. Simt un dor alergându-mi prin oase şi prin vene, profunzimea lui îmi schimbă anatomia automat. Şi eu sunt vulnerabilă în astfel de momente, mai mult decât eşti tu.
Ziua îşi închide deja ochii, când a trecut şi când se va mai întoarce? Îi aştept deja povestea, una neştiută de data asta. O aştept prea repede, ştiu, dar firesc aş spune.

Sunt călător într-un spaţiu nedeterminat, sunt călătorul obişnuit cu gările goale, cu civilizaţii fără chip, cu umbrele de la orice pas. Sunt acela care aşteaptă orice tren spre aici sau spre acolo. Mereu mahmur, înfrigurat, cu servieta desfăcută şi bocancii rupţi. Sunt un tipic al drumurilor dezirabile doar de către mine. Singur nu sunt, dar nici primul, sunt al doilea călător dintr-un spaţiu nedeterminat.
Trenul meu a ajuns, a şi plecat, l-am prins (fără bilet), am găsit căldura aşteptată la destinaţie şi m-am întors la fel de repede de acolo, tot fără bilet. Trenul tău când ajunge? Şi dacă întârzie, îmbracă-te! Degeaba nu-l vei aştepta.
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 4 februarie 2011

Serendipity

Azi m-am întors acasă. Am găsit pe drum nişte bani, suficienţi cât să-mi iau un pachet de ţigări. Acasă- nimeni! Răsuflu uşurată, îmi arunc haina şi îmi aprind prima tigară din pachetul norocos. Mă întind pe canapea, am vrut să revăd senzaţii, să revăd fumul urcându-se şi lovindu-se de aer. Am deschis uşa, mi-era frig- altfel de frig, unul real, banal, fără altfel de reacţii. Mi-era dor de un hanorac, pielea mi se răcea, mi se golea, îmi tremura sângele. Nu-mi plăcea frigul ăsta! Uitasem să fumez, priveam nelămurită dinamica trupului meu; mâinile mi se împreunau singure, capul îmi aluneca pe umăr, umărul mi se dezgolea în toată carnalitatea lui, buzele se muşcau, ţigara se fuma singură...

Începeam să găsesc momente depline- obiecte de valoare, infinite, nesegmentate, atemporale! M-am descălţat, mi-am luat botoşii, mi-am mai aprins o ţigară şi m-am luat în braţe!
Winampul alesese- Paul Anka- A Steel Guitar and A glass of Wine! Ce poate fi mai frumos?
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 2 februarie 2011

Şi iar, cântec!

Sous aucun pretexte je ne veux
avoir de reflexes malheureux,
il faut que tu m'expliques un peu mieux.
Mon coeur de silex vite prend feu,
ton coeur de pyrex resiste au feu,
je suis bien perplexe, je ne veux
me resoudre aux adieus.

Mărgelele mi s-au rupt, sunet grav pe podea,
Clinchet demonic în mine! Perlele rămân
ancorate în efervescenţa lor rotativă,
chipul mi-e mânjit, schimonosit şi dictator!
Ele... expun nimicuri prin sunete, dar lumea toată
în gesturi, în rotaţii, în cicluri
bine definite, perfecte.
Îmi luminează gura paharului, îmi bate în ochi
ca un ciob nespart, care nu şi-a atins menirea.

Încremenesc, adulmec, râd cerebral, dar idiot!
Mi-e silă, îmi spun, să le adun, să le caut,
să le strâng iar în şirag şi să le port cu aceeaşi plăcere!
Ce plăcere să am când pe faţă mi se citeşte grimasa
reciclării unui IT prea cunoscut, unui IT care mă şi prăpăstieşte
de atât de mult timp,
unui IT care îmi râde în faţă întorcându-se în toate direcţiile
şi sâcâindu-mă să nu-l las? Mi-e silă să reciclez mărgele vechi,
sunt o doamnă cu nevoi noi, de tranziţie;
poate că vreau perle adevărate şi nu rupturi,
poate că vreau deja ciobul spart şi gura paharului
amprentată cu buzele tale.

Nu le mai strâng, ar dura prea mult şi ar fi zadarnic.
Mă aşez pe jar, pe jarul încins de două mâini viclene
care ştiau ce voi alege. Ridic paharul, gust,îl izbesc
mânioasă de suflet.

Clinchet demonic în mine! Clinchet ascuţit de data asta,
ispititor, rebel, foc şi ciob încă nespart!
Râs... în final, idiot de cerebral!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 1 februarie 2011

Caramels, bonbons et chocolates





Desigur, mi-e bine! Sorb dintr-un pahar cu vin, mă întind leneşă pe o pernă uriaşă, sting lumina şi văd stele. Amuzant, dar chiar văd! M-am decis să schimb registrul, de la muzică am trecut la carte, de la cuvântare la tăcere. Rien que des mots- zicea un cântec... Deci, să nu mai fie cuvinte deloc! Deloc, am zis! Să fie noapte odată, noapte lungă, să fie sunet fără cântec, să fie imagine fără tablou...

Mi-e aşa de bine, mă răsfăţ, mă îmbăt dintr-un pahar deja golit. "Chelner?! Încă unul!" -Mais c'est fini le temps des ręves, daaa, daaa, ajung unde voiam.Câte cuvinte să mai spunem? Câte cotite şi învârtite, câte ardem şi câte păstrăm până la urmă?

Răsfaţă-mă tu, adu-mi ce n-ai mai adus până acum nimănui, fă-mi ce n-ai mai făcut până acum, plânge-mă, strânge-mă, aruncă-mă departe, închide-mi ochii, sărută-mi tăcerea şi tulburarea, zi-mi minciuni, zi-mi poveşti, inundă-mă şi caută-mă sub apă, leagă-mă pentru că sunt rea, bate-mă pentru că sunt arogantă, dar nu-mi lăsa paharul gol! Umple-mi-l, iar si iar, până te voi auzi ţipând... că nu mai e vin, că nu mai e linişte, că avem prea multe cuvinte. Eu? N-ai nevoie de mine,nu sunt reală, nu sunt acelaşi lucru (deja ştiut?), sunt un vulcan care te topeşte! Parole, parole, parole que tu semes au vent...

Desigur, zâmbesc! De ce n-aş face-o? M-am decis, schimb registrul! Mă repet? Taci, e doar autosugestie, de ce strici totul? Mai pune puţin vin, te rog!
Mai aromat si mai personal aici

Mozaic, zaruri aruncate şi dare de viaţă







Am un bizar elan al inspiraţiei; tot încerc să găsesc motive lumeşti pentru care înfloresc şi mă opresc cu mintea ciufulită într-o oglindă cvasi- familiară. Mă cunosc şi nu prea, dar începe să-mi placă descoperirea, deşi rar este şi autodescoperire.Am sentimentul unui străin al spaţiului, al timpului, al oamenilor. Un nou-născut curios de propria înfăţişare, genial din propria-i filosofie şi puternic în leagănul nelegănat până acum. Un aspect al necunoaşterii mă face să trăiesc netrăitul visat.

Mă gândesc fără să vreau la aspecte şi la nuanţe încrustate. Pur şi simplu alerg acolo cu picioarele memoriei. Ce am făcut să merit revelaţii? E prea mult spus?! Atunci ce am făcut să merit să mă am înapoi? Cred că frica impusă mi-a strâmbat drumul. Am ales să aleg. Cum altfel decât foarte repede, gândind prea mult înainte, randomizându-mi instinctele şi plecând la vânătoarea prestabilită? Dintr-o dată am scăpat voit de frica superficială. Am trântit-o şi am blamat-o, am închis-o în penumbra negăsirii.

De atunci, natura freamătă, crengile-i se mişcă nevrotic, râurile îşi înfruntă seceta în aşteptarea ploilor de mai! Natura se schimbă odată cu lunile necutreierate. Animalele aşteaptă trezirea ei pentru a-şi începe fuga spre ţinta nedefinită. De unde atâta freamăt în cuprinsul naturii? De ce, se întreabă nou-născutul?
Mai aromat si mai personal aici