Totalul afișărilor de pagină

luni, 30 ianuarie 2012

Ce mă fac cu un regat de regine, când nu sunt rege?



Mincinoșii obișnuiau să mă atragă, să mă intrige; acei bărbați tăcuți care ascund în minte cel mai nevisat purgatoriu. Acum mă amuză și, într-o manieră totalmente nedemnă, mă strâng de gâtul meu fin cu povești spinoase, ascuțite de personaje necunoscute. Trecutul, iată, se transformă în ciudă și nu în regret- în ciuda aceea pe care o simți atunci când te așteptai la altfel de fapte din partea cuiva, și te-ai ales cu mărunțiș- într-un fel de milă, într-un fel de râs, într-un fel de renegare. Urăsc oamenii ipocriți care nici măcar nu știu să-și șlefuiască minciunile înainte să și le expună. Urăsc cuvintele mari și teatralitatea, jocul nereușit pe mai multe planuri și flancuri- le urăsc pentru că și eu am fost acolo-- been there, done that-- cum ar zice turcul. Urăsc să-mi bat joc de oameni, deși te-aș înțelege dacă, de exemplu ai face asta doar ca să-ți mai cântărești egoul din când în când. Și mie îmi place să seduc, să rănesc, să simt ca lipsa mea din spațiul cuiva crează haos, să simt că cineva e gata să plângă și să mă implore să fiu cuminte, ascultătoare și docilă-- well, been there, done that and actually i m still in there -- cum ar zice tot turcul, dar cu alte cuvinte.

Nu suport să mi se plângă pe umăr, să-mi ceară cineva consolare, un sfat prietenesc, o mângâiere, o asigurare !de viață și de moarte!- nu pozez în bunul samaritean și nu-mi pierd timpul cu poveștile altora. Cine se complică- intrigă, dezbină și despică vieți/ personaje/ roluri- cine se complică, să se rezolve singur- știu, nici măcar un joc nu se rezolvă singur, nici macar un al naibii de lego sau de puzzle, din contră, e al naibii de ușor să începi, când există curiozitatea, challenge-ul, și al naibii de greu să vezi cum te împotmolești după doi pași. Îți chemi fratele mai mare în ajutor, îți chemi gașca, dar nimeni nu poate mișca un deget pentru tine. Și apoi distrugi până și gloriosul început, de ciudă, nu de rușine, și încerci să pozezi în victima propriului complot, atârnându-te măcar de o persoană, sclavagistă care să-ți rămână aproape după toți demonii împărțiți în jurul tău. Și poate că rămâne cineva, cineva care acum cere ajutor să te înțeleagă, cineva care nu-ți înțelege tactica, dar îți rămâne fidel, cineva pe care l-ai sfătuit mai demult să sape în trecutul tău (săpatul asta însemnând un apel/două, un mesaj, o smiorcăială) și să caute indicii despre complicata ta personalitate greu de lepadat.

Dar cum se va termina jocul ăsta nimeni nu știe; eu pot doar să anticipez anumiți pași, pot să-i și visez, să-i și desenez pentru că sunt sigură de validitatea lor... Curând, ochii își vor revedea minciunile în oglindă și vor minți în continuare cu fermitate și cu bărbăție. Ceva din retina aceea lucioasă- serpentes- se va fi deformat, spart sau cumva se va fi schimbat. Privirile care obișnuiau să fie reci, arogante și teribil de provocatoare, se vor fi înghețat reciproc. Mincinoșii nu mă vor mai atrage, și nu pentru că nu o să le intru în lista lor de-- heartbroken girls-- turcism împrumutat, pentru că nu sunt din acel peisaj, ci pentru că vor fi reușit deja să mă înciudeze cu fiasco-ul luptei lor pentru propria demnitate. O să-ti fie dor de acel nevisat purgatoriu, pentru că știi că n-o să-l mai parcurgă nimeni așa cum l-am parcurs eu. O să-mi fie dor de minciuni și de acei oameni care obișnuiau să le adauge toată frumusețea și strălucirea din lume!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 24 ianuarie 2012

Pasărea lunară



Amorul care nu îndrăznește să-și spună numele scoate în relief caracterul vaporos al feminității mele, curbele și sinuozitățile minții care gândește cu trupul înainte de orice. Mă simt fatalizată de propriile alunecări, îmi trasez limitele între noapte și zi, spun de cele mai multe ori Nu și devin din ce în ce mai atrasă de o anumită fizionomie. Amorul nedefinit mă face să mă simt ca la muzeu, pe stradă, în propriul cuib, în propria piele. Chipurile bărbaților frumoși mă intrigă, zâmbetul lor mă atârnă undeva între uimire și înghețare, mâinile mari, cu degete lungi și fine, ochii migdalați și negri, buzele definite de o carne tare și animată de câteva riduri care înconjoară gura, mă fac să vreau să ating toate detaliile exponatelor ca atingerea unui tablou încrețit sau a unei sculpturi imperfecte. Nu-mi plac prototipurile, nu citesc ziarele, nu am răbdare să stau la cozi, nu mă culc fără să beau vin, nu-mi pun ceasul să sune, nu-mi place lumina zilei, dar rămân consternată de propriile uimiri. Pasagere, e adevărat, ciudate, dar splendide- uimiri care de fapt, îmi spun că nu ating ca să simt, ci îmi închipui cum e să atingi ca să pot să simt apoi.

Nu sunt îndrăgostită, nu mai cred decât în iubirea pe care o simt și care nu are nicio legătură cu poveștile, cu istoriile, cu zâmbetele și cu legămintele. Iubesc nedefinit, incontinuu, dar cu ardoare și cu energie. Sunt Pasăre, îmi spui. Adaug că sunt una lunară, care-și transformă penajul în sânul fiecărui crepuscul de ziuă, care își schimbă cântul la fiecare bătaie de ceas, și care își păstrează aceiași ochi lucioși și pentru tine și pentru necunoscutul cu mâini frumoase și privire adonis-iacă. Îmi țin la fel de galeș ceașca de cafea a dimineții cum îmi țin paharul de vin al serii, îmi aprind cu aceleași mișcări lente și exacte țigarea dimineții, cum mi-o aprind și pe ultima. Mă uit la tine la fel de fix și de intimidant, cum fixez străinul care-și întoarce capul după ce trece pe lângă mine și-și lasă în simțurile mele un parfum excitant sau o aromă sălbatică, hormonică și extrem de masculină. Mă simt ca la muzeu din cauza eruperii constante al acestui amor ipocrit care nu îndrăznește să se demaște. Ca într-un muzeu în care nu știu încă dacă eu sunt unicul exponat sau unicul vizitator. E acel muzeu cameleon, antic și frumos, rece, dar plin de miresme, de parfumuri, de culori și de mirosuri epidermice irezistibile.Mă simt atrasă de frumosul lui, și ajung să-l vizitez zilnic, ori să-l privesc de sus, panoramic, noaptea, atunci când luna mă fixează ca un reflector și-mi dezvăluie strălucirea și culoarea adevărată a penajului. Ea îmi cunoaște fericirea și mândria și deseori mă adoarme în brațele tale și mă iartă dacă-mi pătez penele cu vin roșu sau cu sudoarea unei nopți de dragoste cu tine.

În labirintul tău, Pasărea își știe deja zborul, cântul și uimirile. În alte labirinte, Pasărea zboară doar ca să se lase uimită, cântă doar ca să uimească și apoi se îndreaptă către lună cu mișcări ritmice și aproape sexuale, lăsând să-i ghicești de departe fericirea...
Mai aromat si mai personal aici

luni, 16 ianuarie 2012

Refaire l'amour!

Și, dincolo de orice prolog, undeva în cuprinsul oricărei cărți te va izbi apariția insolită a unei mirese care, cu voalurile în vânt se va așeza la masa la care stai rătăcit în gânduri și îți va bea tot paharul de alcool, încheind cu un râs năpraznic lungul șir de înghițituri. Te va săruta și-ți va spune cu o răceală olimpiană: Ești un mag, de bâlci și de paradis!
.........


Și cuprinsul nu înseamnă decât asta, atunci când și iubirea înseamnă preocuparea de a ne supraveghea unii de alții, de a ne suspecta, de a ne judeca și de a ne exclude. Tragic Cerber! Întâlnirile răscolitoare, care aveau acel aer misterios și elegant, s-au despărțit la colț de lume, undeva în suburbiile pământului, undeva în răcoarea ungherelor și-n umezeala bolnavă a unui suflet care-ar mai fi vrut să pătimească în continuare. Dar acest suflet, în acelși timp libertin și ipocrit, insulta preoții pe stradă, dar credea în iubirea pasională, în amorul nebun și refuza orice servitute. Un impostor care-și găsise oglinda. Dintr-o dată, lumea era mai bogată cu două suflete impostoare, cam exhibiționiste, cam provocatoare, două suflete îmbrăcate în haine de ecleziast doar de fantezie. Eva, șarpele, lumea- făceau parte din confesiunile lor demoniace, în care singurul ateism era frica revederii după atâta amar de depărtare. Tea for two, strigă oglinda în timp ce o privești. Îți mărturisește sincer că nu vede niciun rost în a plictisi lumea la nesfârșit, chiar dacă ești femeie. Oglinda evită plictisul reciproc, îi e frică de începuturile care pornesc din mijlocul poveștii și va da întotdeauna mâna cu dușmanul, chiar dacă acea mână e rece și lipsită de viață.

Decorurile sunt simple în lumea sufletelor impostoare: perne, lămpi, covoare de rogojină și un fonograf care să plângă senzualitatea jazzului , se citesc poeme și se face dragoste, se plânge fără lacrimi și se râde în clinchete asurzitoare, se bea orice fel de otravă și se ascultă sângele cum umflă trepidant venele, atingerile își uită scopul erotic, pielea se înfioară și se scrijelește la prima șoaptă, dinții se lasă ascuțiți și limba asprită de șuierături veninoase, iubirea în semiletargie, exaltare și fervoare- timpi numărați separat și atât de puțin împreună, timpi în care au visat și s-au iubit fără să-și atingă vertebrele sau negreala sufletelor. Câteodată încetau să mai creadă în nemurire, câteodată blestemau visele, câteodată își udau uscăciunea depărtării cu alte suflete, cu alte decoruri, cu alte otrăvuri. Și oglinda renunța treptat să mai creadă, nu voia să mai știe, cânta versurile care i se gravaseră în ultima vreme pe suflet: J'ai reve tellement fort de toi, J'ai tellement marche, tellement parle, tellement aime ton ombre, qu'il ne me reste plus rien de toi. Și dacă undeva în alt colț de lume, într-o altă suburbie a pământului, într-o altfel de răcoare a ungherelor, epilogul reface iubirea, ca în basmele în care toți proștii cred, atunci oglinda nu mai are decât să mărturisească sufletului ei pereche că-i e frică, teamă, că fuge de începuturile cuprinsului... Suflete impostor, călăuzește-ți sau cruță-ți celălalt suflet impostor!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 9 ianuarie 2012

Mi-e dor să compun...

O atmosferă de neliniștită vinovăție încărca o cameră în care pianul își cânta primele acorduri. Pe masa de răchită exponau amprentate de rujuri în cele mai vibrante culori pahare de vin blanc, vin rouge, champagne și alte diferite tipuri de alcools. O atmosferă supraîncălzită care sfâșia retina, orbea, înnebunea și în care respira acea parte a lumii care nu s-a întrebat niciodată: încotro ne îndreptăm. Doar a trăit.

Acea parte a lumii care, în dogoarea serilor și nopților boeme, pare că e în căutarea zeiței Isis printre toate gândurile prostituate din cauza lipsei sevei sufletești. Jazzul domnea zgomotos, îngânat de chitarele havaiene și făcea să cutremure trupurile cele mai nebune și cele mai temperate. Lumina roșie ca a unui lupanar inunda camera și anunța plăcerea propriului paradis. Mă uit la tine, încercând să nu-ți aud corul de gânduri, cu ochi de cărbune și-mi las buzele de vampir să tremure un fel de chemare. În fundal, un saxofon plângea The man i love, iar paharul de whisky pe care mai devreme îl ținusem cu strășnicie în mână, acum se înclina languros, oficiindu-ți tăcut puterea pe care o ai asupra mea.

Tăcerile noastre spuneau mai multe decât o întreagă noapte de dragoste zgomotoasă. Îmi netezesc rochia de catifea, urmând șiret forma coapsei desenate, degetele îmi alunecă discret și-ți dezvelesc promiscuitatea unei frumoase părți din lenjerie. Roșul sângeriu sparge eleganța cabanosului catifelei și-ți atrage imediat privirea, iscând văpăi și flăcări ale dorinței. Separați de oameni care râd, dansează, ciocnesc pahare și-și făuresc vise în promisiuni, ne întâlnim mereu ca pentru prima dată, ne cucerim întotdeauna păstrându-ne granițele ego-ului, fatalitatea și sălbăticia propriei persoane. Și ne întâlnim undeva la mijloc, întotdeauna. Undeva unde ne spunem și: mi-a fost dor de tine, dar și: încântată să te cunosc.Ne întâlnim printre oameni, între noapte și zi, în cunoscut sau necunoscut. Nu lăsăm timpul să coasă nicio istorie între noi, ne-am întâlnit întâmplător poate în viața asta, ca să debusolăm timpul. Privirea mea nu-ți dictează nicio regulă, nu-ți impune nicio limită, doar te cheamă și te ademenește atunci când îți arată că i-a fost dor. Până la tine, doar a pâlpâit.

Oare știi asta? O știi, fără să fie scris, într-un limbaj netradus, într-o limbă necunoscută de ceilalți. În camera cu lumină roșie, ne murmurăm unul altuia apropierea, oprindu-ne pașii între doi bărbați care-și povesteau amorurile într-o mare de fum gros. Îmi atingi coapsa cu grijă și te apropii discret de obrazul meu, urmând drumul sigur pe tine până la urechea mea. Îmi las pielea să te mângâie și, savurând extazul apropierii în complicitate, îmi șoptești: Mi-e dor să compun.... Nu-ți zic nimic, zâmbesc și îmi însușesc cuvintele tale ca pe cel mai frumos compliment. Compune, pentru că vreau să te inspir!, am spus în gând, fără să mă auzi, fără să poți să mă citești în timp ce pianul parcă chansona singur și jazzul începuse să se audă în suflet ca o poezie, ca o dramă, ca un monolog de femeie îndrăgostită...
Mai aromat si mai personal aici