Totalul afișărilor de pagină

marți, 28 iunie 2011

Fatum-ul


"Nu există în lume animal mai vătămător decât femeia!"- spune Ioan Gură de Aur. Tertulian, spunea ceva mai puţin fardat : "Femeie, tu eşti poarta diavolului!", aş completa straşnica teorie a femeii-păcat, dar am ajuns în momentul în care soarta m-a făcut să râd în cel mai teribil mod şi să mă bucur de acastă Mata-Hari în slujba răului.
Sunt acuzată de bovarism care pare să fi căpătat o anvergură fără precedent- desigur, această acuză este uşor de demontat, fiind de la bun început falsă. Şi eu, ca orice femeie pe care o consider înţeleaptă, am elaborat strategia de intrus şi tactica loviturii piezişe. Ca să mă fac înţeleasă, exemplific: neputând domni peste popoare, femeia a încercat să domnească peste domnitori; neputând subjuga planurile războinicilor, femeia le-a subjugat visele; înainte de a prelucra senatul, acesta era prelucrat de matroană; Cornelia lucra prin fii, Gaia prin Gaius, muza prin poet, lady Hamilton prin amiral. Prin urmare, bovarismul de care sunt acuzată se rezumă tacit la: poruncesc, ascultând, revendicându-mi marele rol al sufleurului în istoria vieţii bărbatului.

Am plecat de la femeie şi mă opresc la regină! Nu pot să tac şi să nu sfătuiesc bărbatul să nu exagereze în niciun fel cu mila faţă de aceasta- realitatea nu a fost deloc aşa cum arată celuloidul. Regina abdică din cauza unei iubiri de dincolo de viaţă şi de moarte, ea şi-a părăsit tronul din iubire şi pentru iubire. Istoria poate fi călcată în picoare, săturată fiind de rigiditatea puritanilor care iartă iubirea păcătoasă sub condiţia nefericirii ei. Prostii! Istoria poate fi deghizată, trecutul poate fi prevăzut, aşa cum regina îşi trădează patria ca să nu-l trădeze pe el, ea- respinsa, să fie singura fiinţă care nu se leapădă de nebun, să-l urmeze când ceilalţi îl părăsesc. Invulnerabilă, cade mortal, se predă fără condiţii, riscă tot, sacrifică tot, fără târguială, fără ezitare, "Femeia Divină" părăseşte tabla de joc, nu găseşte niciun regret, dar se simte hărăzită, binecuvântată cu o pasiune teribilă pentru viciul alb- bărbatul iubit, şi pentru abandonarea în braţele fatalităţii sau în ale lui.

Sunt multe cuvinte de spus, dar niciunul,
şi noi, tot mai vii nimerim frumuseţea lor
surpinsă pe frunţi adunate, mâini încleştate,
trupuri dulci-amărui!
Sunt multe cuvinte, iubitule, când tu eşti eu,
când eu m-ating, suntem silabe iscate
din şoapte şi sunete visate mult,
târziu! Sunt multe, atât de multe miresme
ce-mi respiră atâtea momente de zenit,
suntem noi doi şi parcă toate,
când n-auzim cuvinte ce-au îmbătrânit,
când le iertăm cu mâinile-stigmate
ale iubirii noastre fără somn,
când le certăm că uită de tăcere,
în nopţile în care simplu,
le cântăm!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 23 iunie 2011

Frivolites de philtre


De departe, priveşte-mă şi acoperă-mă
cu văl negru, cu cenuşă proaspătă, cu ceară
fierbinte acolo unde inima nu ştie
să vorbescă. Tremură-mă şi aruncă-mă
în plebe, loveşte-mă şi lasă-mă
să râd de durerea loviturii tale.

Părul mi-e alb de somn veşnic, pielea mi-e
palidă de tăcere şi buzele caută să
se strângă între regret şi dispreţ. De departe,
străpunge-mă cu toiagul sorţii şi fă-mă
să văd, cu ochii cusuţi de trecut, toată
perfidia sufletului meu. Fă-mă să mă ating ca
pentru ultima oară, să mă rog
ca pentru iertare, să mă supun pământului
ca pentru căinţă. Fă-mă să te am ca pe
singurul om, să te vrăjesc ca pe singurul
naiv, să te sfâşii ca pe singura căprioară!
Fă-mă să alerg goală către niciunde şi să mă
îmbrac cu şiretenia ta de departe,
de aproape, din tine!

Priveşte trupul care se bucură ca neghiobul
la trecut, care îşi sărbătoreşte satisfacţia
injustă, care a invitat la banchetul său
toţi sorii apuşi şi toate lunile de fiere!
Priveşte-l şi acoperă-l cu văl negru,
pur în impuritatea lui, tandru în
rigiditatea lui, complicat în toată
simplitatea şi doliul lui!

.....

Într-o zi, îl izbi expresia îndurerată întipărită pe faţa unei femei, ce păşea alături de el, pe stradă. O opri. Femeia era indignată. "Sunt în doliu", îi spuse ea. Peisajele deveneau decoruri, întâmplările se prefăceau în scenarii, oamenii se transformau în interpreţi. Jonglam cu ele, făuream vise şi le înfăptuiam, puneam o notă hazlie într-o dramă, ne lăsam purtaţi de închipuire. Vieţi de peregrin, unde unii sunt posedaţi pentru a făuri fără încetare, pentru ca apoi să nimicească, fantastice palate himerice, închinându-şi viaţa încercării de a exprima inexprimabilul, de a cuceri inaccesibilul.
Femeia era gnomul sau acea nimfă a pădurilor. Nu îndrăgea oamenii lipsiţi de curaj şi nu se temea decât de şobolani. Mişcările obişnuiau să-i fie suple, graţioase, puţin afectate, purtând o maladie teribilă a crizelor de nervi- mânie care încă o face să vibreze.
El îşi luă privirea de la ea şi arătând-o cu mâna, îi zise: " Dacă îţi priveşti figura mai mult de cinci minute, înnebuneşti." Dacă interpretarea rolului pare uneori lipsită de sinceritate, am putea, în definitiv, să dăm vina pe caracterul artificial al personajului însuşi.
Atunci, femeia îl întreabă: "Cum se spune pe nemţeşte - aş vrea să plec acasă?"
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 19 iunie 2011

Spune-i că e inutil...


Atunci când pasiunea ne mistuie, gesturile noastre, instinctiv, o ascund; dar bucurându-ne acceptând foamea şi setea eternă, e bine, credem, ca cel puţin să nu ne mai silim să minţim. Nu vorbesc de iubiri, ci de o singură iubire- când noi culegem în voia sorţii, la întâmplare, ochi şi guri care ar putea eventual să ni se potrivească. Atunci mă gândesc ce nebunie trebuie să fie să speri că vei realiza fericirea altfel decât recunoaşterea unui om în tine, delirul intermitent, gândul şi trupurile care se lipesc de cearşaf. Plăcerea nu este la îndemâna oricui şi totuşi, ea ne face să uităm de idealuri, luând pur şi simplu forma lor. Plăcerea, iubirea şi pasiunea se ascund în persoana pe care o putem atinge, poseda, dar nu trupeşte, şi de care să fim posedaţi.

Aş fi putut fi femeia care se întinde în fiecare seară, după ziua de lucru, alături de el; dar nu aş mai fi fost aceeaşi femeie. Aş fi fost de multe ori mamă, iar întregul trup ar fi purtat urmele a tot ceea ce serveşte şi se ruinează în îndeletniciri banale. Nu există dorinţă, ci deprindere! Bărbatul este, uneori, robul fatalităţii care îl condamnă la alegerea exclusivă şi definitivă a femeii care culege din el doar anumite elemente, ignorându-le veşnic pe toate celelalte. De aceea, fiecare fiinţă care ne atinge degajă în noi o părticică, mereu aceeaşi pe care, cel mai adesea, am vrea s-o ascundem. Eu ating urât- gura, cam voluntară, cu buze cărnoase- fruct încă intact- concentrează toată senzualitatea trupului. Iată de ce ştiu că mânia şi ura sunt prelungirile dragostei, aşa cum cred că omul va căuta întotdeauna dragostea adevărată. Aşa cum ştiu că, de fapt, nu au nicio importanţă pentru tine problemele mele de conştiinţă.

Îmi rămân intimităţile în care îmi despletesc părul şi ridic spre lumina chipului tău romanul foileton, iar buzele îmi murmură rugăciuni neghicite. Rămân închisă în mine, aşteptând şi fiind sigură că, bărbatul pentru care aş dori să mor, mâine poate, nu-mi va mai spune nimic- cumplit e să iubeşti şi ruşinos e să n-o mai faci. Iar când nu mai iubeşti, doreşti vizuina precum satisfacţia pe care o are un animal istovit şi sătul când se cufundă în somn. Nu ştim de fapt, că energiile care izvorăsc din noi, tulbură adesea, fără ştirea noastră şi de la distanţă, alte inimi, nu ştim de fapt, câte vieţi putem schimba sau dezorienta.

Port în mine o pasiune turbată, atotputernică, capabilă să creeze până la moarte alte universuri vii cărora le voi deveni, rând pe rând, satelitul nefericit...
Mai aromat si mai personal aici

joi, 16 iunie 2011

Cele două femei ale... gurii mele!


Îţi voi săruta întotdeauna palmele căci,
dincolo de amprenta buzelor mele,
las pe galaxia lor urma timpului
nostru.
Ţi le voi săruta mâine şi ieri,
cu energie şi căinţă,
cu tremur şi cu har,
ţi le voi lipi de
ridurile cărnoase ale
gurii mele, ţi le
voi îmbăta cu sucul ei,
ţi le voi transforma în
dans şi în rugăciune,
în posesie şi în
candoare!
Dincolo de săruturi suave
sau sălbatice, mişcarea circulară
şi ritualică a buzelor
te va încinge în ceara dulce
şi înmiresmată a timpului
tău lăsat la mine,
ieri, acum şi
întotdeauna;
te va întrupa în imagini
şi în simţiri,
te va devora întotdeauna,
cu poftă şi cu lacrima
plăcerii,
mai ales când îmi
lipseşti,
mai ales când
nu-mi eşti...

În dar, îţi las sărutarea mea
în palme... s-o simţi mereu,
s-o priveşti întotdeauna!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 14 iunie 2011

Ars Amatoria



Înaintea clipelor unice- acele scurte licăriri ale unei zile cenuşii, Regina îşi pierde planurile şi te aşteaptă culcată, leneşă, cu perdelele trase. Când îţi simte fiinţa, se apropie în vârful picioarelor, abia respirând, cu grija neţărmuită pe care o ai faţă de o pasăre sălbatică şi neîntinată. În prezenţa Reginei, nu-ţi doreşti decât să fugi, pentru a te desfăta de ea... în gând. În grădina aţipită de zori, dragostea Ei te împrăştie în cuvinte şi furtuna Ei te transformă în ploaie.

Chipul tău începe să-i devină odihna ochilor, chiar dacă noaptea o transformă în corupătoarea fără de voie, chiar dacă perspectivele nesigure ale jocului te tulbură. Tabla ei de joc e arsă între voi, ea vrea să nu-i rămână nimic neştiut când te priveşte; ea vrea să-ţi înflăcăreze neliniştile trupului. Acest farmec al Reginei te împrejmuieşte ca o oştire rânduită pentru atac, iar la gleznele ei ridicate pe umerii tăi stâncoşi şi seducători, zornăie inelele Dalilei şi ale lui Judith.

Jocul dragostei este pentru ea ca fructul care trebuie îndepărtat de nevoia de sete, doar pentru a-ţi imagina savoarea neştiută, de fiecare dată mai sălbatică şi mai preţioasă. În furtuna dragostei voastre, stranie e tăcerea pe care o impuneţi universului, şi nu tumultul, stranie e pasiunea care devine o prezenţă pentru celălalt. Văzându-te de mai departe, Regina nu doreşte atingere, ci desluşire a miresmelor, ci plăcere a cercetării chipului, a gâtului, a mâinilor- dovezi singulare ale realităţii secrete şi pline de încântare. Ea vrea să simtă mâna a cărei atingere o face să pălească, mâna pe care e suficient s-o simtă apoi ca să închidă ochii- acel moment al devorării, al lăsării, al ridicării, al luării în braţe- clipele Ei de supunere şi de blândeţe. Şi totuşi, dacă n-ar fi existat Regina, dragostea te-ar mai fi îmblânzit puţin... Cuprins de dragoste, imprimi pe chip expresia superbului fera care pe ea o frământă. Regina devine în jocul dragostei precum Galateea care alungă fiinţa care-i provoacă spaima unicităţii şi care e totuna cu cea pe care o cheamă şi o vrea!

În răscolirea trupurilor voastre, găsiţi mult visata linişte, poate mai mult decât liniştea... Nu există prăpastie între fiinţe pe care îmbrăţişările şi dezmierdările să n-o acopere. Iar tu... iubitul care aude Regina, îi ghiceşti întotdeauna dorinţa chiar înainte de a fi înmugurit.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 8 iunie 2011

Astă seară n-am voie să beau!



Alţii care sunt himere ne privesc cum ne simţim!



Adagiu:

Povestea mea cere multă cerneală. Poveştii mele îi e tare frică de diverse monotonii scandaloase, de gesturi repezite care i-ar putea descrie acea rezonanţă şi duritate a metalului, îi e frică de simţire, de râvnire, fugă sau de căutare. Povestea mea este uneori întruchiparea femeii discrete, îmbrăcată într-o rochie trandafirie cu motiv de frunze de arţar şi de bambus, a unor flori de Paris aşezate într-un vas elegant. Povestea mea e unitarul uitării unora şi a confuziilor altora. Povestea mea a început ca o dublă strivire a pleoapelor- singura care trăda o oarecare sensibilitate şi slăbiciune, o dorinţă de supunere a unui chip încăpăţânat. Ea miroase a ceaţă câteodată sau a boare de frig uscat. Povestea mea se rezumă la greutatea unui cap de bărbat rezemat o secundă pe umărul meu, la transformarea amantei în discipol şi a amantului în duhovnic. Povestea mea e departe de suferinţă, e ca o contemplare uşoară, o privesc ca pe o ţară necunoscută, ca pe fructul intact murdărit de pământ...

Ea e ştiinţa cuprinderii în câteva cuvinte a universului nostru intim, expresia unui animal fermecător, insensibil, care nu cunoaşte râsul. Povestea mea e înfrumuseţarea decăderii, e simţirea frumoasă care mă orbeşte ca un diamant. Prin ea vezi privirea mea ieşită dintr-o vrajă neştiută, prin ea te predai unor dorinţe cumplite care te fac să repeţi: "Sunt nebun... şi totuşi..." În povestea mea simţi mirosul răcoros al absintului; acolo mă vezi alungită, cu o carte în mână sugerând furtuna care nu poate izbucni înainte ca ultimul taur să-şi fi încheiat suferinţa. Povestea mea te incomodează, asemenea fiinţelor pe care nu le iubeşti, care te-au ales, dar pe care nu le vrei- acei străini de tine, acele suflete despre care nu doreşti să aflii nimic, şi care îţi umplu existenţa. În povestea mea, movul lenjeriei intime îmi pare un semi-doliu delicios, şi inima este singura capabilă de pasiune, fără de darul de a plăcea în schimb. În povestea mea, bărbatul şi femeia, oricât de deosebiţi ar fi unul de celălat, se întâlnesc într-o îmbrăţişare, într-o emoţie vagă, amestec de scrupul, de plăcere şi de ruşine. Povestea mea ascunde, într-un fel, faimosul mit al nemuritoarei Psyche, în care pământul nostru e mai cald decât un trup, iar acele pinilor ne separă semne în podul palmei cu numele amândurora care ne înăbuşă ca un cheag de sânge.

Ea e pretinsa curtezană care prea puţin se sinchiseşte de lux şi care te caută la uşi la care nu trebuie să bată, care te vânează de după masca neagră care-i acoperă privirea, care îţi face semne, suavă, s-o urmezi către niciunde, s-o îmbeţi cu nu-ştiu-ce fel de dragoste simte ea. Povestea mea e femeia pe care, înainte să o îmbrăţişezi, o adulmeci de departe, o atingi cu tremurul cuvintelor, o respiri ca pe cel mai oxigenat şi mai pur aer ascuns în plămânii dragostei tale...
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 5 iunie 2011

Iliadă nefericită


În palme mă văd- zeiţă
protectoare a Olimpului tău,
teribila războinică
a Erosului nostru, fântâna
curată a lacrimilor
plebei. În sânge mă cred
şi mă lupt, sub nisip
mă trezesc după ploile
tale, în valul nostru
îmi las mareea să dezbine
malurile temerilor.
Peste tine mă botez
cu proprii picuri ai
trupului, peste tine cad
ultimele picături ale
secetei gândurilor.

În Olimpul tău mă păzesc
de arme, în el mă
despart de voalurile
transparente şi mă
acopăr cu armură grea. În Olimpul
tău, eu nu mai sunt demult
Zeiţă; mă îmbraci cu oameni
slabi, mă dezbraci de puteri,
mă arunci în mulţimea
decăzută. Mă arăţi cu milă,
mă strigi cu orgoliu şi
îmi orbeşti pasul.
În privirea ta mă las
cântărită, în mâna ta
îmi las armura, dar nu
şi armele. Spre tine pornesc,
şerpuind pe pământ,
în războiul cu mine,
cu fosta zeiţă, spre tine
închin trupul meu
sângerând, ca să cobori
şi să lingi ce-ai avut,
ce-ai pierdut...
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 3 iunie 2011

Timpul? L-am devorat!


Goală de lume, când lumea e simplă,
cuvântătoare piele- iertată banal.
Stropesc orele noastre
cu timpul finit
al marilor aşteptări,
al drumului dorit,
a râsului minciună.
Când vorbeşti fluierând,
Când te-atingi în gând-
şi lumea se uită la cer
spre pământ, când taci
cântând, când zbori plângând!

Sunt albă ca sângele stătut
în cuvânt şi goală de lume,
când lumea se-ntâmplă şi stau
şi aştept o pată de roşu în
sângele nostru căzut în
pământ! Când nu sunt visând,
când sunt gri colorând!
Când te caut ca om, te caut
plecând, când aştept să te
găsesc
nedorind şi nevrând!

Când îmi eşti, când îţi sunt!
Şi mă iert în ploaie, albastră de
noapte şi mă ud cu praf de
neiertate păcate şi mă uit
în sus, aşteptând pământul,
rătăcind ca o vorbă, când vin
neştiind, când plec uitând,
golind lumea de mine, când ea era simplă,

acum e năucă şi n-are habar,
că tu şi cu mine, în doi o
petrecem sorbindu-i
frumoasele ore
ale marilor aşteptări!
Când timpul se-neacă trecând
printre noi...
prin ploi,
pe cărări-
santinele!
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 1 iunie 2011

Mă duc s-o ucid pe Eva!


Cum de las să curgă printre gene
tabloul ceruit al Evei,
când am puterea de-al distruge,
fiindu-i sânge şi nu vene?

Şi pietrele-i aruncă-n pântec
o catifea mai grea ca fierul,
şi Eva râde în turbare,
că şi-a pierdut fiica şi ţelul.

Te-am trădat, iubit tablou, căci
pătasei prin confuzii,
trupul meu şi trupul ei-
amărâtele iluzii. Stropită sunt
de ispite, dar mai roditoare-n vise,
frunzele îmi sunt coroane,
una peste alta puse,
iar surâsul- umezeală şi privirea-i
toată-n valuri, limba caută
un şarpe să-l sărute
pe coloană. Te-am trădat, iubită
Evă, căci picioarele-mi frământă
zeama merelor apoase
transformată în păcat,
şi cu gândul meu te mustru
şi te cert şi te îmbrac!
Te doresc nudă ca Venus, te curtez
cu lungi atingeri- vreau ca pielea
mea să frigă pielea ta
când mă dezbrac. Vreau să arzi
sub mărul veşted al unui Adam
respins, să te macini
în credinţele celui care
te-a atins.
Te-am trădat, virgină Evă,
te-am trădat sub privilegiul
de mă-ntrona în tine,
dincolo de sacrilegiu şi de a t-nfemeia,
cu pudoare şi veşminte,
pentru a mă proclama Noua Evă
în cuvinte!

Pentru a ne săruta-
două religii distincte.
Pentru a te cununa-
păcătoasă printre sfinte!
Mai aromat si mai personal aici