Copacul

Îmi spui că dacă ai putea să zbori până la mine...

Tot dorul s-ar închide într-o îmbrăţişare, în spaţiul sugrumat de trupurile noastre care-şi caută neîncetat vibraţia! Iubirea nu e perfectă, însă momentele sunt! 

Îmi las capul pe spate. Îmi pregătesc mintea pentru o seară lungă şi aglomerată. Las muzica să-mi adune cât mai multă linişte şi cât mai mult echilibru- să mi le stocheze în cardul ăla afurisit din minte, invadat de viruşii neobosiţi ai zilelor grele! Sunt departe de tine. Mesajele curg, convorbirile divaghează. Ne căutăm unul pe celălalt într-un spaţiu în care fizic nu suntem. Mă uit în cameră şi aştept să apari de la duş, învelit în prosopul alb, cu părul ud, spunând o glumă, cântând, jucându-te... Şi poate că-mi apari pentru o secundă, dispărând imediat ce aud telefonul că sună. 

 Am fumat mult azi. Mai devreme am ieşit pe balcon, în mână ţineam MP3-ul şi ascultam Little Miss. Păşeam dezordonat, ori dansam... ori levitam. Am cautat zece minut o brichetă, nervoasă că niciodată nu găsesc măcar una dintre cele 6 pe care ştiu că le am. Într-un final, mi-am aprins ţigara cu flacăra tremurată a unui chibrit. Presimţeam- aveam să intru iar în starea aia de agonie, de nesiguranţă, de nevoia să am o mână pe care s-o sărut şi peste care să plâng. Alta decât a mea, care tremura de la exces de nicotină şi cafeină. Mă uitam pe stradă... mereu mă inspiră aglomeraţia, mai ales atunci când am nevoie de linişte. Una e s-o priveşti de sus, ca şi când nu te-ai integra, ca şi când ai fi un observator neutru, alta e să faci parte din ea, să-i atingi pământul, oamenii şi s-o adulmeci de aproape. 

Luminile oraşului începeau să se distingă în noapte, trotuarul era din ce în ce mai întunecat şi mai secretos cu privirea mea şi totuşi, trăgând cu nesaţ din ţigară, am observat un cuplu care ieşise la promenadă. Se ţineau de mână şi mergeau încet, uitându-se în părţi diferite. Mi s-a părut ciudat. Îi pierd din vedere, s-au oprit în spatele unui copac. Eram curioasă ce fac, ce- şi spun, de ce atât de brusc. Imediat ce i-am revăzut, erau separaţi. Ea gesticula. Mâinile lui sprijineau aerul. Ea se îndepărta. El a vrut s-o îmbrăţişeze, ea l-a împins. Doi paşi mai în faţă, mâinile lor se întâlniseră din nou, la fel ca şi gurile... 

 Acum stai în faţa mea. Te văd! Te-ai aşezat pe pat, ţi-ai sprijinit coatele de genunchi şi mă priveşti. Ce fac? Scriu despre tine, cu tine, lângă tine, uneori fără tine. Vrei să vorbim? Bine, de acord. Uite, de ce să pierdem, să consumăm momentele certându-ne, când putem să ne iubim? Ştii bine că ne certăm pentru că n-avem cum să ne iubim acum. Dar o să putem mâine. O să pot să te pălmuiesc dacă văd că te pierzi, o să pot să te zgârii atunci când mă atingi, o să pot să te sărut când începi să spui prostii care n-au legătură cu ce avem noi de fapt. O să pot să-ţi şoptesc atunci când intri în mine cu putere, sau să-ţi zâmbesc cu subînţeles atunci când îmi mângâi sânii. Cearta nu e nici preludiu, nici postludiu. E un fel de sex sălbatic făcut din când în când doar ca să mai elimini din tensiune. Dragostea însă, e sex sub toate aspectele, în toate stările, cu toate puterile, fără niciun scop. Curge, dar nu e perfect. Dragostea te dezbracă de tot ce ai, te goleşte şi te împodobeşte în acelaşi timp, te zgârie, te muşcă, te strânge, te loveşte, ţipă sau râde, e imperfectă.

De ce ne certăm când pur şi simplu putem să ne spunem că ne e dor? Ştiu, mă scoate din sărite când îmi e dor de tine, când sunt geloasă, când sunt ironică din cauza asta, când mă apucă depresia... mă cert cu tine pentru că aşa îţi spun asta fără s-o rostesc neapărat. Îmbrăţişează-mă, ştiu că uneori mă iubeşti şi mă urăşti în acelaşi timp. Înainte de copac ne certăm, după ce trecem de copac... ne sărutăm şi ne iubim. Ai dispărut! 

Poate că acum am apărut eu în spaţiul tău. Am intrat pe uşa cafenelei în care eşti acum, cu rochia fluturând aerul din jur, părul despletit, parfumul iscoditor. M-am aşezat la masa din colţ, am comandat un cocktail şi mi-am aprins ţigara... Ţi-am făcut cu ochiul şi ţi-am trimis un mesaj. Citeşte-l!

 " Hai să trecem împreună de copacul ăsta nesuferit!" Şi aşa am putut să zburăm amândoi- unul către celălalt, în spaţiul fiecăruia în aceeaşi zi!

Mai aromat si mai personal aici

Noaptea aceea din zi

- Mulţumesc, păstraţi restul! Ies din taxi cu o mină surâzătoare, taximetristul- un tâtăr necioplit şi singuratic- mi-a făcut curte până la destinaţie. Ce noutate, îmi spuneam! Îmi aşez rochia pe lângă corp, se ridicase ostentativ, dezvelindu-mi picioarele şi lăsând să mi se vadă un pic din jartieră. Ştiam numărul de la interfon, era 53, mi-l notam de fiecare dată în palmă ca să nu formez 35. - Eu sunt! – uşa de la bloc se deschide şi o împing cu greutate. Liftul mă aştepta. Mă lipisem de peretele cu glinda şi simţeam cum îmi bate inima din ce în ce mai tare. Andrei mă aştepta la uşă, zâmbind. I-am spus că sunt veselă şi că mi-era dor de apartamentul ăsta micuţ şi boem, în care miroase a muzică de la o poştă. Eram singuri. Vinul roşu aştepta să fie deschis pe masa din sufragerie, o ţigare afuma de una singură o scrumieră plină, iar muzica nu contenea să încarce camera cu lumină, aşa cum era întotdeauna acolo. - Hai să-ţi arăt ceva! îmi spuse el, cu emoţiile unui copil care urmează să recite o poezie. A oprit muzica şi s-a aşezat în faţa clapei, cu spatele la mine. Sorbeam din paharul de vin ca şi când aş fi băut ambrozie. Obrajii mi-au luat foc. Ştiam ce avea să urmeze, deşi nu se mai întâmplase vreodată până atunci, dar vai, de câte ori nu mi-am imaginat... De la primele acorduri am ştiut- Thinking of you- piesa lui pe care o ascultasem înnebunită şi cu el, şi singură, şi pe Ipod şi pe telefon- oricum şi oriunde. Sunetele senzuale ale acestui orgasm cu esenţe de jazz, m-au făcut să-mi aprind o ţigare, să închid ochii şi să mă gândesc la prima dată când ne-am întâlnit. Îi zisesem că e arogant şi că nu mă epata deloc. De fapt, mai tare îmi plăcuse de prietenul lui care îmi oferise geaca de piele după minunatul lor concert. Era târziu şi mi-era frig, mă făcusem mică în geaca aceea uriaşă şi stăteam faţă în faţă cu el. Mă interoga, mă plăcea, la sfârşit_după jumătate de bere băută pe fugă_ îmi lasă numărul de telefon. „Sună-mă când ajungi în Bucureşti, fată friguroasă!” În Bucureşti am întâlnit parcă, un alt om- un bărbat cu care împărtăşeam atât de multe lucruri şi gânduri frumoase, un bărbat atent şi grijului. Un artist pe care un alt artist îl simţea atât de special sufletului său. Ne-am iubit fără să respirăm, de fiecare dată altfel, cu altă energie, cu altă dorinţă. Ne-am iubit fără să ne-o spunem vreodată. Doar că ne eram dragi unul altuia. Am refuzat să vin în apartament prima dată. L-am rugat să mă ducă acasă. Azi râde de mine, dar nu eram speriată, băusem cam mult- ăsta era adevărul. Clapele se auzeau languros, simţeam cum o atinge pe fiecare în parte, ca şi când mi-ar atinge pielea. Cânta ca şi când am fi făcut dragoste. Se apleca cu toată greutatea pe clape, se ridica încet, îşi întorcea capul şi-i vedeam ochii închişi şi pleoapele strângându-se. Îl simţeam atât de aproape şi atât de sincer. Simţeam cum, printre acordurile minunatului jazz, se aude Te iubesc, copilo! M-am dus lângă el, mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi l-am sărutat fugitiv pe gât. Piesa se sfârşea, lumina camerei părea din ce în ce mai difuză. Televizorul dezordona nişte imagini mute. S-a ridicat şi m-a luat în braţe. Nu ne mai văzusem de câtva timp. Asta era frumuseţea noastră. De fiecare dată când ne vedeam, era ca pentru prima dată- un pic mai personali, dar la fel de emoţionaţi. -Mi-a fost dor de tine, să ştii! – îi şoptesc în timp ce piciorul îmi urcă exact pănă deasupra coapsei lui. Mi-l strânge şi scrâşneşte din dinţi:- Şi mie mi-a fost dor!- îmi spune el sălbatic, cu o poftă teribilă de dragoste, de dans, de beţie, de mine. Am vorbit mult, am râs la fel de mult, canapeaua ne cuprindea pe amândoi, dar noi stăteam fiecare în câte-o margine. Se strânseseră trei sticle de vin goale, două scrumiere umplute până la refuz, două suflete care abia aşteptau să-şi spună poveştile şi privirile, privirile care ardeau în spatele fiecărui cuvânt. Ăsta e primul nostru fel de a face dragoste, nesfârşitul şi minunatul preludiu care nu mai cere şi altceva atunci când ajungem să simţim vârful degetelor celuilalt pe piele. Dimineaţa începea să apară în camera încă luminată de veioză. Trage draperiile- începem să confundăm ziua cu noaptea, începe să ne placă noaptea atât de tare încât să vrem s-o avem şi ziua. Şi noi, de fapt, am făcut dragoste o noapte întreagă, râzând de soarele care nu reuşea să pătrundă între îmbrăţişările noastre.
Mai aromat si mai personal aici

Tu eşti nebună mereu

Studioul era gol. Monica ajunsese prea devreme. Îşi notase pe agenda ei îmbrăcată în puf roz- ora 18:00. Era abia 17:07. Îşi lăsă geanta să cadă pe parchet. Îi omorâse umărul. -Misha, ce fac eu până la 6? Punctualitatea mă omoară. Poţi să vii până la studio să-mi aduci şi mie cea mai bună cafea de la Starbucks? Hai, te rog, ştii bine că sunt moartă fără ea. Şi am nişte cearcăne încât nici o tonă de corector nu mi le poate îndepărta!- Monica ţinea telefonul în mână şi cocheta cu oglinda. Făcea cele mai actoriceşti grimase. - Da, draga mea. Cum să nu fac eu asta pentru tine?- îi răspunse băiatul, linguşindu-se. Încheie convorbirea şi trânti telefonul pe o canapea. Dădu drumul la muzică. „Oh, ce stupid, oamenii ăştia numai Rihanna şi Beyonce ascultă.”, îşi spuse ea în timp ce căuta C.D.-ul ei preferat în geantă. Îl luase special din maşină ca să-şi facă încălzirea ascultându-l. 17:30! Sună interfonul şi fugi repede ca să se strâmbe în camera care înregistra imaginile de la intrare. Ştia că e Misha. -Femeie, dă drumul la uşă azi sau îţi arunc cafeluţa ta fix în geam. –spuse Misha uşor iritat. Când ajunse la etajul 2, acolo unde se afla studioul, băiatul fu surprins s-o vadă pe Monica în uşă, aşteptându-l. Era îmbrăcată în paltonul gri metalizat, cu o pereche de ochelari cu lentile rotunde şi imense şi cu o eşarfă din fulgi coloraţi în roz. Arăta ridicol. A sărit în braţele lui, râzând ca un copil. Îi luă cafeaua ca o adevărată vicioasă şi îi zise să aştepte puţin. În două minute ieşi din studio îmbrăcată la fel, dar cu o pereche de tenişi în picioare. -Nu te uita urât, dă-o dracu de şedinţă. Hai să mergem cu trenul la mare. Am în geantă de toate. Dar trebuie să te îmbrac corespunzător. Nu spune „nu”, hai să fim nebuni azi!- zise Monica cu o faţă de căţel care cerşeşte atenţie. -Dumnezeule, tu eşti nebună mereu, nu doar azi. Şi eu am treabă. E marţi. Cine pleacă marţea la mare?! Ţi-am adus minunata cafea şi acum plec. Baftă la şedinţă. Fii ravisantă, draga mea!- spuse Misha în timp ce cobora sprinten scările clădirii. -Eşti prostănac! Am o sticlă de Jack în geantă şi ceva bun, bun- cum îţi place ţie. Vrei să ratezi aşa ceva?- replică fata în timp ce făcea reclamă celor două produse, ca un manechin adevărat ce era. Băiatul înghiţi în sec. –Pentru asta, tu plăteşti cazarea şi încă ceva: dacă plecăm acum, atunci când o să ne întoarcem o să fii a mea şi doar a mea. Să nu comentezi, ori o să te am, ori nu mai plecăm. Monica îşi defăcu încet paltonul ei cel gri şi dezveli o frumoasă lenjerie neagă, dantelată. Zâmbi satisfăcută şi zise fără ezitare: -Putem să începem de pe-acum, dar hai repede în maşină. Trebuie să ajungă fotograful!- îşi luă rapid geanta şi telefonul şi coborâră amandoi scările cu cea mai mare viteză posibilă. În timpul ăsta, fata îşi încheia neglijent paltonul . La uşă, fotograful şi PR-ul tocmai îşi făcură apariţia. -Hei, Mona, e 6, unde arde? Avem treabă, hai sus, fetiţo!- îi spuse, părinteşte, PR-ul ei. -Duceţi-vă naibii cu toţii, îmi iau libe azi! Să trăiţi, El Comandante, am fugit spre mare!- spuse fata şi sări în cârca lui Misha făcând un gest zeflemitor cu mâna şi rânjind.
Mai aromat si mai personal aici

Cândva am procreat iubirea!

Cândva am dansat împreună. Mi-am amintit de curând asta. Acum zâmbesc, atunci mă îndrăgosteam. Mi-ar plăcea să-mi amintesc și melodiile, dar nu știu altceva decât că ele erau un simplu ecou care murmura o invitație. O provocare pentru două trupuri pregătite de joc, de priviri, de erotism. De două ori am dansat- atunci când te-am ispitit și atunci când m-am lăsat ispitită. De nenumărate ori am făcut dragoste dansând, deloc stângaci, deloc inhibați de vreun anume ritm sau de anumiți pași...

De câteva ori ți-am dansat. M-ai adulmecat, eu m-am jucat. Umbrele trupului meu tremurate de flacăra unei lumânări topite, te îmbătau, fiecare unduire te făcea să șoptești. Etta James, vin și o piele arămie, spontan și spumos. Mâinile îmi alunecau prin părul despletit, se jucau cu fiecare buclă. Eșarfa de mătase îmi îmbrăca și-mi dezbrăca dunele trupului, amăgindu-te, chemându-te. Și tu dansai cu mine, în gând, în vis, închipuirile tale păliseră demult în fața realității mele. Eram acolo, caldă și copilă, rece și femeie, cu toate voluptățile minții și sufletului meu care șlefuiau priceput un trup aidoma lor. Mă respirai, te cuceream- mă îndrăgosteam și te uram.

Cândva am dansat împreună! Păstrează ultimul nostru dans pentru atunci când ne vom reîntâlni în vis, acolo unde trupurile nu se urăsc așa cum se urăsc astăzi și unde mințile încă tânjesc după profunzime și nu după consum. Acolo unde încă mai vrem să dansăm fără să știm cum să dansăm de fapt!
Mai aromat si mai personal aici

Requiem-

Vocea ți se rupea ca-ntr-o răpire
atunci când, la marginea gurii mele
găseai tot extazul și toate miresmele,
toate formele poftei- tropotul turmei
de cai alergând în ploaie; muzica
a două buze care nu șopteau, doar
fremătau...
trupul ți se rupea ca-ntr-o cădere
în semi-paradis- levitație
în iadul brațelor mele, aceste coarde
ale unei harpe uitate de fecioare
între lumi.
și te iubeam tăcut, și tu spuneai
prea multe, și gândul mi-l atârnam
de tâmpla ta ca să adormi,
ca să-l visezi, și gura mi-o lipeam
de sufletul tău zbuciumat,
ca să-l mai dresez,
ca să-l mai curtez,
ca să-i arăt și lui cum se iubesc
muritorii și-apoi...
cum se rănesc!
Mai aromat si mai personal aici

Pasărea lunară

Amorul care nu îndrăznește să-și spună numele scoate în relief caracterul vaporos al feminității mele, curbele și sinuozitățile minții care gândește cu trupul înainte de orice. Mă simt fatalizată de propriile alunecări, îmi trasez limitele între noapte și zi, spun de cele mai multe ori Nu și devin din ce în ce mai atrasă de o anumită fizionomie. Amorul nedefinit mă face să mă simt ca la muzeu, pe stradă, în propriul cuib, în propria piele. Chipurile bărbaților frumoși mă intrigă, zâmbetul lor mă atârnă undeva între uimire și înghețare, mâinile mari, cu degete lungi și fine, ochii migdalați și negri, buzele definite de o carne tare și animată de câteva riduri care înconjoară gura, mă fac să vreau să ating toate detaliile exponatelor ca atingerea unui tablou încrețit sau a unei sculpturi imperfecte. Nu-mi plac prototipurile, nu citesc ziarele, nu am răbdare să stau la cozi, nu mă culc fără să beau vin, nu-mi pun ceasul să sune, nu-mi place lumina zilei, dar rămân consternată de propriile uimiri. Pasagere, e adevărat, ciudate, dar splendide- uimiri care de fapt, îmi spun că nu ating ca să simt, ci îmi închipui cum e să atingi ca să pot să simt apoi.

Nu sunt îndrăgostită, nu mai cred decât în iubirea pe care o simt și care nu are nicio legătură cu poveștile, cu istoriile, cu zâmbetele și cu legămintele. Iubesc nedefinit, incontinuu, dar cu ardoare și cu energie. Sunt Pasăre, îmi spui. Adaug că sunt una lunară, care-și transformă penajul în sânul fiecărui crepuscul de ziuă, care își schimbă cântul la fiecare bătaie de ceas, și care își păstrează aceiași ochi lucioși și pentru tine și pentru necunoscutul cu mâini frumoase și privire adonis-iacă. Îmi țin la fel de galeș ceașca de cafea a dimineții cum îmi țin paharul de vin al serii, îmi aprind cu aceleași mișcări lente și exacte țigarea dimineții, cum mi-o aprind și pe ultima. Mă uit la tine la fel de fix și de intimidant, cum fixez străinul care-și întoarce capul după ce trece pe lângă mine și-și lasă în simțurile mele un parfum excitant sau o aromă sălbatică, hormonică și extrem de masculină. Mă simt ca la muzeu din cauza eruperii constante al acestui amor ipocrit care nu îndrăznește să se demaște. Ca într-un muzeu în care nu știu încă dacă eu sunt unicul exponat sau unicul vizitator. E acel muzeu cameleon, antic și frumos, rece, dar plin de miresme, de parfumuri, de culori și de mirosuri epidermice irezistibile.Mă simt atrasă de frumosul lui, și ajung să-l vizitez zilnic, ori să-l privesc de sus, panoramic, noaptea, atunci când luna mă fixează ca un reflector și-mi dezvăluie strălucirea și culoarea adevărată a penajului. Ea îmi cunoaște fericirea și mândria și deseori mă adoarme în brațele tale și mă iartă dacă-mi pătez penele cu vin roșu sau cu sudoarea unei nopți de dragoste cu tine.

În labirintul tău, Pasărea își știe deja zborul, cântul și uimirile. În alte labirinte, Pasărea zboară doar ca să se lase uimită, cântă doar ca să uimească și apoi se îndreaptă către lună cu mișcări ritmice și aproape sexuale, lăsând să-i ghicești de departe fericirea...
Mai aromat si mai personal aici

Mi-e dor să compun...

O atmosferă de neliniștită vinovăție încărca o cameră în care pianul își cânta primele acorduri. Pe masa de răchită exponau amprentate de rujuri în cele mai vibrante culori pahare de vin blanc, vin rouge, champagne și alte diferite tipuri de alcools. O atmosferă supraîncălzită care sfâșia retina, orbea, înnebunea și în care respira acea parte a lumii care nu s-a întrebat niciodată: încotro ne îndreptăm. Doar a trăit.

Acea parte a lumii care, în dogoarea serilor și nopților boeme, pare că e în căutarea zeiței Isis printre toate gândurile prostituate din cauza lipsei sevei sufletești. Jazzul domnea zgomotos, îngânat de chitarele havaiene și făcea să cutremure trupurile cele mai nebune și cele mai temperate. Lumina roșie ca a unui lupanar inunda camera și anunța plăcerea propriului paradis. Mă uit la tine, încercând să nu-ți aud corul de gânduri, cu ochi de cărbune și-mi las buzele de vampir să tremure un fel de chemare. În fundal, un saxofon plângea The man i love, iar paharul de whisky pe care mai devreme îl ținusem cu strășnicie în mână, acum se înclina languros, oficiindu-ți tăcut puterea pe care o ai asupra mea.

Tăcerile noastre spuneau mai multe decât o întreagă noapte de dragoste zgomotoasă. Îmi netezesc rochia de catifea, urmând șiret forma coapsei desenate, degetele îmi alunecă discret și-ți dezvelesc promiscuitatea unei frumoase părți din lenjerie. Roșul sângeriu sparge eleganța cabanosului catifelei și-ți atrage imediat privirea, iscând văpăi și flăcări ale dorinței. Separați de oameni care râd, dansează, ciocnesc pahare și-și făuresc vise în promisiuni, ne întâlnim mereu ca pentru prima dată, ne cucerim întotdeauna păstrându-ne granițele ego-ului, fatalitatea și sălbăticia propriei persoane. Și ne întâlnim undeva la mijloc, întotdeauna. Undeva unde ne spunem și: mi-a fost dor de tine, dar și: încântată să te cunosc.Ne întâlnim printre oameni, între noapte și zi, în cunoscut sau necunoscut. Nu lăsăm timpul să coasă nicio istorie între noi, ne-am întâlnit întâmplător poate în viața asta, ca să debusolăm timpul. Privirea mea nu-ți dictează nicio regulă, nu-ți impune nicio limită, doar te cheamă și te ademenește atunci când îți arată că i-a fost dor. Până la tine, doar a pâlpâit.

Oare știi asta? O știi, fără să fie scris, într-un limbaj netradus, într-o limbă necunoscută de ceilalți. În camera cu lumină roșie, ne murmurăm unul altuia apropierea, oprindu-ne pașii între doi bărbați care-și povesteau amorurile într-o mare de fum gros. Îmi atingi coapsa cu grijă și te apropii discret de obrazul meu, urmând drumul sigur pe tine până la urechea mea. Îmi las pielea să te mângâie și, savurând extazul apropierii în complicitate, îmi șoptești: Mi-e dor să compun.... Nu-ți zic nimic, zâmbesc și îmi însușesc cuvintele tale ca pe cel mai frumos compliment. Compune, pentru că vreau să te inspir!, am spus în gând, fără să mă auzi, fără să poți să mă citești în timp ce pianul parcă chansona singur și jazzul începuse să se audă în suflet ca o poezie, ca o dramă, ca un monolog de femeie îndrăgostită...
Mai aromat si mai personal aici

Intimități amețite de vin

Budoarul meu îmi amintește de scenele amoroase din mitologie- de acele gravuri pline de erotism care, dintr-o non-culoare aparentă, îți sugerează cel mai deschis liliachiu posibil. Aerul camerei mele plutește într-o nuanță veștedă de violet, ca un satin alunecos al unei lenjerii intime fine, ca desfătarea unui bărbat care atinge o piele delicată și netedă, reliefurile frumos rotunjite care întâmpină candid gura și o provoacă!

Miroase a vin roșu aici, a spumă de gânduri nevrednice, până și mișcarea mâinilor și a picioarelor, împletirea lor voluntară capătă un frumos caracter aristocratic. Miroase a femeie îndrăgostită, capabilă de ondulări și volute dintre cele mai cutezătoare. Veselă, pasionată, prevenitoare, năzuroasă și cochetă mă arată jumătatea goală a paharului. Îmi lucesc ochii și buzele își recapătă murmurul umezit de cuvinte prea calde, prea reci, risipitoare... Îl numesc Belzebut pe acest pahar îndărătnic- pentru că nu-mi pot explica senzațiile pe care le încerc atunci când mă aflu în fața lui. Îi zic, printre mătăsurile cu care-mi acoperă limba, că, de când trăiesc printre atâția bărbați, am ajuns să văd atâtea femei trădate fără rușine, atâtea legături secrete divulgate în mod imprudent, tineri abia desprinși din brațele celor mai fermecătoare iubite alergând după niște femei groaznice, solide legături amoroase rupte brusc și fără niciun motiv, încât am tras concluzia ca doar câteva sticle de vin și o noapte de orgie ajung să mulțumească bărbatul mai bine decât orice sau oricine. Râd și în sinea mea îți zic ție, Belzebut ascultător, că mi-aș dori dinți puternici, de un metru să-i macin pe bărbații ăștia și să îngraș cu ei un câmp pentru semănat varza! Și totuși sunt îndrăgostită și mușc, dar nu cu cruzime, ci ca dintr-un ciorchine de struguri care te îmbată de dinainte să devină licoare. Nu e vorba despre altceva, este vorba despre mine încercând să mă lupt cu mine, despre mine încercând să mă lupt cu el, despre mine și despre abisurile pe care le văd în el și care mă atrag- și apoi piscuri, înălțimi și o bătaie sâcâietoare a pieptului în ritmul unei inimi... de un veșted liliachiu. Dacă miroase a dragoste în camera asta, atunci amețeala inimii cohabitează cu beția, violetul ei cu aerul dogoritor și cu patul desfrunzit de alte cuvinte banale. Dacă miroase și a vin, pur, dintr-acelea care pătează pentru totdeauna, atunci eu fug... ispita petei mă înfioară și știu că n-aș putea să iubesc altfel, decât pătând inima lui cu vinul pur al venelor mele! Fugi și tu, mi-e frică să nu ajung să te îmbăt!
Mai aromat si mai personal aici

Pasărea din sufletul meu

Sunt înrobită păsării din sufletul meu. Sunt constrânsă să-i întind aripile și apoi să i le strâng exact când e cel mai obișnuită cu zborul. Căci mă cunoaște, la fel cum îmi cunoaște toate trădările în stare să înnebunească fiecare bărbat. Știe că trebuie să zboare stând dreaptă în timp ce eu sorb din viață, înfloresc și dogorăsc de pasiune. A făcut un întreg clinchet din mine, ca un bărbat amoros, emanând miresme de mosc, curtean și galant, șarmant și care nu a dormit niciodată singur. Pasărea din sufletul meu are o voce guturală, virilă și puternică din care aud ceva și nu știu ce, ceva ademenitor de fiecare dată, care mi-e călăuză. Vocea asta e biblie destulă, nu am nevoie de nimic altceva ca să cred viața, trebuie doar s-o urmez.

Pictează, scrie, compune, crează haos în sufletul meu- spațiul acela în interiorul căruia toate creaturile pe care le-am cunoscut se mănâncă între ele. Și totuși, în acest vacarm, pasărea dictează artă, eleganță și nebunie îndemnându-mă să cuceresc, nu numai să primesc. E ca un as de pică sau ca un atu, e ca un rachiu pe care trebuie să-l arzi înainte să inspiri tutun pur, e ca un vin care a zăcut ani de zile în căni și cofe, cu felul și cu mirosul lui- autentice izvoare ale fericirii. Ea mă înconjoară cu visele ei și cu mândria ei- o las să-și arate rodul înlăuntrul meu, să se cuibărească așa cum dorește. N-o pot împiedica, e mai sălbatică decât iedera și mai iute decât vulturul înfometat. Îmi transmite acel ceva dintr-o încurcătură genetică a îngerului cu jaguarul, mă face mai mult decât o simplă și frumoasă bucată de carne, mă face o creatură frumoasă cu ghimpi, o femeie gata să jignească pe cel mai frumos bărbat, într-un fel- un înger nereușit, un adevărat purgatoriu. Acea persoană care privește cu insistență și face oamenii să plece ochii sau să privească în altă parte, acea ființă care întotdeauna își propune să tulbure suflete de-a binelea doar sprijinindu-și obrazul cu cele zece degete de pianistă peste care îi cade în valuri părul mătăsos în nuanțe incerte. Mă face să-mi obosesc sufletul ca un călău sălbatic, și să mă simt vinovată privindu-mă, ca pe unul care a spart un obiect foarte frumos. Între mine și pasărea sufletului meu, capcanele se strâng în mod ironic mai ceva ca funia strânsă în jurul gâtului unui vinovat. Această pasăre cu voce simbiotică și tunătoare mă înrobește, mă secătuiește și, finalmente, dărâmă cea mai puternică dualitate din mine, rațiunea și spiritul ajung deseori, să se îngemăneze. Mă fericește!
Mai aromat si mai personal aici

Mă hrănesc cu lumini

Lasă-mă să fur din lumina ta, să-ți
acopăr buzele cu degetele unei
inimi care n-a mai atins pe nimeni
așa, lasă-mă să stau la cinci
pași de trupul tău și dincolo
de umbra bărbatului erou,
martir sau Iuda, să găsesc
inima pe care aș putea iubi-o.
Lasă-mă să fiu ispita care-ți
fură din lumina zilelor tale grăbite,
acea ispită pe care o vezi
și care, pe nesimțite,
îți scapă ca nisipul uscat
printre degete...
Mai aromat si mai personal aici

Decolorări ale inimii

Știi, nu e vorba nici măcar despre dor... Mon Paradou s-a redus subit la un cer care se vede prea aproape de la etajul 8. Mă întreb dacă al tău e la fel de aproape ca al meu și dacă seara, după ce privim niște stele îmbătate de nori groși, dăm drumul la aceeași melodie, bem același vin sau visăm același coșmar! Știi, nu mi-e frică să cad, mi-e frică să nu mă îngrop singură când o să ating pământul. Nu mi-e teamă de mâna care transcrie prea multe dorințe, ci de impulsul de a le extremiza într-o fracțiune de secundă, de a mă ridica și de a pleca doar pentru a vedea cerul și din altă parte, bând un altfel de vin, ascultând altfel de melodii, șoptind altfel de cuvinte în timp ce visez un altfel de coșmar.

În aburii mei, inima își pierde treptat culoarea, albăstreala ei îmi amintește de durerile de splină ale alcoolicilor. Alcoolul meu mă ține totuși, departe de dureri. M-am obișnuit să îmi îmbrac cele mai frumoase rochii, să-mi obosesc picioarele pe cele mai înalte tocuri și să ocup un loc, deseori printre bărbați energici și frumoși, povestind despre orice, în afară de mine și bând orice, în afară de ceea ce obișnuiam să bem amândoi. E ca un cult, o enclavă, o religie tabu, pe care nu vreau s-o pervertesc, s-o public, s-o afișez. M-am obișnuit să trișez, să mint, să mă furișez, să intru în mintea unui bărbat cu ușurință, să-i citesc pasiunea de dincolo de licuricii tâmpi care-i invadează ochii. M-am obișnuit cu răsfățul, cu atenția, cu piedestaluri dintre cele mai variate și mai zadarnice! Știi... nu e vorba nici măcar despre dor... e ca o compensație, ca un vid care umple un alt vid, ca un risc despre care știu totul și care nici măcar nu mai are farmec. Dar mă duc și mă întorc, mă învârt și mă îmbăt, mă arăt interesată și apoi refuz. Aleg foarte puțin din foarte mult, dar întotdeauna aleg calea care-mi șoptește că cerul ei se vede mai departe decât cerul meu și că, pentru un timp limitat, poate să dispară în totalitate! Curiozitatea asta mă macină... instinctele mă obosesc prea des, dar parcă niciodată nu mă consumă! Cerurile se întretaie și dimineața rămâne deseori goală, amară și amețită, într-un cearșaf cald și cu cearcănele albăstrui care prevestesc acele dureri de splină ale alcoolicilor! Mi-e teamă să nu încep să uit și mai multe, și nu memoria ar fi de vină aici, ci preafolosita inimă care se decolorează cu fiecare piedestal pe care mai sunt urcată...

După toate astea, sunt sigură că seara, atunci când ne regăsim singurătatea, ascultăm aceeași melodie și bem același vin, roșu și puternic, iluzie a două inimi care și-au pierdut culoarea, separat!
Mai aromat si mai personal aici

Se-aude...

Sunt acolo! În spatele sunetului tău,
mă cuprind în brațe cu acordurile
cântecului nescris de inima ta, cu
emoția necuvântată a mâinilor tale!
Sunt acolo... rece și caldă, statuie de
piatră a unei Venere necioplite până
la capăt de către sculptorul boem
care-a băut mai mult vin decât
trebuia atunci când m-a gândit!

Și-am devenit sunet încins pe
o piatră tăcută, tumult de nemișcări
vise de neființă. Sunt acolo,
în spatele pleoapelor care
nu se mai închid, în mijlocul
ochiului tău care nu mai doarme
decât în gând și cu gândul care mă
strivește și mă învie pe mine,
pe mine- piatra care scrijelește
cântecul pe inima ta! Se-aude...
Mai aromat si mai personal aici

Ce gândește (portretul lui la persoana I )

Pot vorbi cu o anume eleganță despre dragoste pentru că am avut prilejul să citesc suficiente lucruri frumoase despre ea. Singurul talent care îți trebuie, este acela actoricesc, iar multe dintre femei se mulțumesc cu această aparență. Dar nu simt un cuvânt din ceea ce spun.

Am fost de multe ori învinuit că sunt viclean și ascuns. Cred că nu e nimeni în lume care să simtă mai multă plăcere să vorbească în mod sincer și să-și verse focul inimii ca mine! Dar cum nici ideile și nici sentimentele mele nu seamănă cu ale acelora din jurul meu, și pentru că sunt conștient că la primul cuvânt adevărat pe care l-aș rosti s-ar isca un adevărat protest, am preferat întotdeauna să păstrez tăcerea, sau, dacă decid să vorbesc, să dau drumul numai la prostii acceptate de toți. Ar fi grozav să le spun femeilor ceea ce ți-am scris ție, dar mă gândesc că nu ar gusta prea mult modul meu de a vedea și de a înfățișa dragostea. Iar bărbaților, tot nu pot să le spun în față ce bine le-ar sta să umble în patru labe. La urma urmei, are vreo importanță ce gândesc sau ce nu gândesc eu că sunt trist când par vesel, și voios când mă arăt melancolic? Nimănui nu-i pasă de nimeni și fiecare ființă trăiește sau vegetează după propriile reguli. Fie că fac una sau altă, că trăiesc sau că mor, că mă bucur sau că sufăr, fie că sunt sincer sau prefăcut, ce interes prezintă asta pentru cer sau pentru lubenițe sau chiar pentru oameni!Pot să zic cuiva că e cel mai bun prieten al meu (oricât de sec ar suna), dar dacă voi muri, e evident că oricât de dezolat ar fi, nu va renunța la masa de prânz nici două zile măcar, sau nu se va abține să joace table cu aceeași plăcere ca întotdeauna. Care dintre prietenii mei sau dintre femeile pe care le-am avut vor mai știi numele și prenumele meu și mă vor mai recunoaște pe stradă peste douăzeci de ani, dacă voi trece într-o haină ruptă în coate?
Uitare și nimic, ăsta-i omul!

Ceva, însă, îmi place pe lumea asta- îmi plac taciturnii care-și iau secretul cu ei în mormânt, fără să dorească să-l ofere atingerilor murdare ale mulțimii. Sau îndrăgostiții care nu scriu numele iubitei lor pe nicio scoarță de copac si care nu-l încredințează niciunui ecou, temându-se să nu-l pronunțe în timpul somnului, atunci când visează. Fac parte din numărul lor. Pentru că e greu să-ți aparțină ceva în lumea asta numai ție, știind că orice comoară atrage după sine o puzderie de hoți. De-asta n-am mărturisit nimănui la cine mă gândesc și nimeni nu va știi vreodată pe cine iubesc...


Mai aromat si mai personal aici

Rendez-vous și amor

Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...
Mai aromat si mai personal aici

Jumătate iubit, uitat pe jumătate

Ai ajuns să vrei să-mi miroși
din nou părul, să-l simți
iarăși ca pe cel mai scump
cașmir mângâindu-ți
palmele și chipul. Ai ajuns
să visezi formele cuvintelor
mele imediat ce-mi curbau
buzele. Ai ajuns să-mi
auzi pașii, bătaia tocurilor
înfipte chiar în inimă.

Ai ajuns să-mi simți trupul,
ușor și sigur pe el,
unduindu-se pe lângă toate
amintirile care, în loc
să fugă departe de noi, stau
și așteaptă poate, ca
cineva să le gonească.
Mai aromat si mai personal aici

La capătul sărutului

Spune-mi: cine te minte-
omul sau poetul,
omul sau vinul,
omul sau sunetul,
omul sau animalul,
omul sau prea complicata
lui adnotare, eleganta,
sublima, șireata,
dantelata și idilica,
grava și dulcea lui glosare-
femeia?
Mai aromat si mai personal aici

Umed, rece și aproape (că) vin

Adu-mi vin și un pahar de neliniște!

Trage obloanele peste zilele
sufletului tău și fă din el
noapte, grea si drapată ca o
catifea, impură ca rubiniul
vinului rămas pe buzele mele.

Sparge paharul în care s-a amprentat
fumul fostei noastre patimi
și lasă-mi numai neliniștea...
necunoscutei pasiuni!
Mai aromat si mai personal aici

Oricum mă sfărâm

Ce simți când dantela pielii mele
îți atinge umbra?
Când șoapta mea limpede și ardentă
de femeie îți străbate fiecare iluzie?
Ce simți când privești în mine
toate fricile, fugile și
luminile de care uitasei?

Ce simți când de fapt,
sunt a ta din ce în ce mai puțin?
Mai aromat si mai personal aici

Jocul meu de noroc

Numele meu este Iudita.
Sunt înaltă precum injustețea ta,
gravă și serioasă cum
ți-a fost pledoaria.
Sunt o fostă Afrodită,
otrăvită de frumuseți evanescente-
precum tirania și pasiunea.

Port rochia transparentă și
subtil decorată cu ghirlande de
măslin. Sunt puternică, deși
formele rochiei îți înfățișează
o paloare poate, și seducătoare,
chiar dacă am învățat să fiu
vindicativă. Sunt grațioasă
până acolo unde nu îmi dai
dreptate și credulă doar
când e vorba de joc. Sunt curtată
și curtez, dar nu altfel decât
ca o curtezană care a atins
sacralitatea erosului- sunt un
melanj- durerea privirii mele
ți se va imprima pe chip, iar
dragostea sălbăticiei și a
dulcei eliberări, mă arată mai
frumoasă și mai vie decât
am fost vreodată.

Fă-mi loc, deci, ori pândește-mă!
Tocmai am fost eliberată din tiranie!
Mai aromat si mai personal aici

Somnolent, te pierzi

Îți ating pielea ca pe sunetul pe care
tristețea îl lasă în glas- un saxofon
stins între
pasiune și poezie,
între durere și amor. Te ating
în somn, în timp ce tu visezi
picăturile ploii mele cum
îți inundă cuvintele,
jurămintele și rugăciunea.

Îți spun: ”Iubitule, păcat că
nu mai cred în iubire!”
Îmi spui: ”Iubito, lasă-ți ploaia
să cadă peste mine!”

Îți ating pielea ca pe singura iubire
în care mai cred; o prefer ca pe
o zi simplă și caldă, ca pe un zbor
pe un cer curat, ca pe gustul
vinului din același pahar, ca pe
saxofonul în care cred mai mult
decât într-o rugăciune
sau într-un jurământ
lăsat în patul
iubirii noastre.
Mai aromat si mai personal aici