Totalul afișărilor de pagină

Se afișează postările cu eticheta dragostea-noaptea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dragostea-noaptea. Afișați toate postările

sâmbătă, 9 iunie 2012

Noaptea aceea din zi

- Mulţumesc, păstraţi restul! Ies din taxi cu o mină surâzătoare, taximetristul- un tâtăr necioplit şi singuratic- mi-a făcut curte până la destinaţie. Ce noutate, îmi spuneam! Îmi aşez rochia pe lângă corp, se ridicase ostentativ, dezvelindu-mi picioarele şi lăsând să mi se vadă un pic din jartieră. Ştiam numărul de la interfon, era 53, mi-l notam de fiecare dată în palmă ca să nu formez 35. - Eu sunt! – uşa de la bloc se deschide şi o împing cu greutate. Liftul mă aştepta. Mă lipisem de peretele cu glinda şi simţeam cum îmi bate inima din ce în ce mai tare. Andrei mă aştepta la uşă, zâmbind. I-am spus că sunt veselă şi că mi-era dor de apartamentul ăsta micuţ şi boem, în care miroase a muzică de la o poştă. Eram singuri. Vinul roşu aştepta să fie deschis pe masa din sufragerie, o ţigare afuma de una singură o scrumieră plină, iar muzica nu contenea să încarce camera cu lumină, aşa cum era întotdeauna acolo. - Hai să-ţi arăt ceva! îmi spuse el, cu emoţiile unui copil care urmează să recite o poezie. A oprit muzica şi s-a aşezat în faţa clapei, cu spatele la mine. Sorbeam din paharul de vin ca şi când aş fi băut ambrozie. Obrajii mi-au luat foc. Ştiam ce avea să urmeze, deşi nu se mai întâmplase vreodată până atunci, dar vai, de câte ori nu mi-am imaginat... De la primele acorduri am ştiut- Thinking of you- piesa lui pe care o ascultasem înnebunită şi cu el, şi singură, şi pe Ipod şi pe telefon- oricum şi oriunde. Sunetele senzuale ale acestui orgasm cu esenţe de jazz, m-au făcut să-mi aprind o ţigare, să închid ochii şi să mă gândesc la prima dată când ne-am întâlnit. Îi zisesem că e arogant şi că nu mă epata deloc. De fapt, mai tare îmi plăcuse de prietenul lui care îmi oferise geaca de piele după minunatul lor concert. Era târziu şi mi-era frig, mă făcusem mică în geaca aceea uriaşă şi stăteam faţă în faţă cu el. Mă interoga, mă plăcea, la sfârşit_după jumătate de bere băută pe fugă_ îmi lasă numărul de telefon. „Sună-mă când ajungi în Bucureşti, fată friguroasă!” În Bucureşti am întâlnit parcă, un alt om- un bărbat cu care împărtăşeam atât de multe lucruri şi gânduri frumoase, un bărbat atent şi grijului. Un artist pe care un alt artist îl simţea atât de special sufletului său. Ne-am iubit fără să respirăm, de fiecare dată altfel, cu altă energie, cu altă dorinţă. Ne-am iubit fără să ne-o spunem vreodată. Doar că ne eram dragi unul altuia. Am refuzat să vin în apartament prima dată. L-am rugat să mă ducă acasă. Azi râde de mine, dar nu eram speriată, băusem cam mult- ăsta era adevărul. Clapele se auzeau languros, simţeam cum o atinge pe fiecare în parte, ca şi când mi-ar atinge pielea. Cânta ca şi când am fi făcut dragoste. Se apleca cu toată greutatea pe clape, se ridica încet, îşi întorcea capul şi-i vedeam ochii închişi şi pleoapele strângându-se. Îl simţeam atât de aproape şi atât de sincer. Simţeam cum, printre acordurile minunatului jazz, se aude Te iubesc, copilo! M-am dus lângă el, mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi l-am sărutat fugitiv pe gât. Piesa se sfârşea, lumina camerei părea din ce în ce mai difuză. Televizorul dezordona nişte imagini mute. S-a ridicat şi m-a luat în braţe. Nu ne mai văzusem de câtva timp. Asta era frumuseţea noastră. De fiecare dată când ne vedeam, era ca pentru prima dată- un pic mai personali, dar la fel de emoţionaţi. -Mi-a fost dor de tine, să ştii! – îi şoptesc în timp ce piciorul îmi urcă exact pănă deasupra coapsei lui. Mi-l strânge şi scrâşneşte din dinţi:- Şi mie mi-a fost dor!- îmi spune el sălbatic, cu o poftă teribilă de dragoste, de dans, de beţie, de mine. Am vorbit mult, am râs la fel de mult, canapeaua ne cuprindea pe amândoi, dar noi stăteam fiecare în câte-o margine. Se strânseseră trei sticle de vin goale, două scrumiere umplute până la refuz, două suflete care abia aşteptau să-şi spună poveştile şi privirile, privirile care ardeau în spatele fiecărui cuvânt. Ăsta e primul nostru fel de a face dragoste, nesfârşitul şi minunatul preludiu care nu mai cere şi altceva atunci când ajungem să simţim vârful degetelor celuilalt pe piele. Dimineaţa începea să apară în camera încă luminată de veioză. Trage draperiile- începem să confundăm ziua cu noaptea, începe să ne placă noaptea atât de tare încât să vrem s-o avem şi ziua. Şi noi, de fapt, am făcut dragoste o noapte întreagă, râzând de soarele care nu reuşea să pătrundă între îmbrăţişările noastre.
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 25 martie 2012

Le Tabou

Nu am cum să vorbesc despre dragoste fără să mărturisesc totul... Nu am cum să scriu despre dragoste fără să o desenez mai întâi; şi aş vrea să fac din ea un animal, dar iese când femeie, când fetiţă. Mă resemnez, trag un fum. Ochii mi se încreţesc, iar cele două riduri profunde care-mi încadrează gura ca două paranteze, se adâncesc. Oftez- oftatul acela obosit, trecut prin sita unor amintiri catifelate şi bordo, negre şi ucigătoare. Simt cum îmi apare pe buze întreaga amărăciune, întreaga disperare. Închid ochii şi-mi eliberez privirea de graniţele unor lentile înceţoşate. Îmi şterg tacticos ochelarii, afumându-i cu duritatea ţigării nescrumate şi simt năvalnic dorinţa de a mă dezbrăca de dragoste, de cea mărturisită, de cea nespusă, de cea dorită, de dragostea în toate formele ei. Aşa de tulburată şi de intimidată m-am simţit, încât nu am observat până acum maliţia formelor ei.

O întreagă curte de admiratori nu echivalează cu minunatele magnolii sau cu răvăşitoarea iasomie înflorită. Florile mă intrigă şi mă minunează mai tare decât o gloată superficială de carnivori. Eu trebuie să fiu contrazisă, am nevoie de asta. E seva mea, e jocul meu, din plăcerea pentru paradox. Şi uneori simt că florile mă contrazic mai puternic decât conversaţiile de amorul artei. Am nevoie să ridic întrebări cărora să le simt apăsarea- acele întrebări adresate acelui străin cu ochi splendizi şi nocturni cărora să vreau să le amân momentul şi să nu îndrăznesc să le spun cu glas tare, acele întrebări care să-mi ardă buzele ( de dorinţă, de nerăbdare). Am nevoie de vibraţii, să le simt angajându-mi întreaga fiinţă, să mă oblige să mă dăruiesc fără nicio restricţie. Întotdeauna am evitat ca sufletul să-mi rămână static şi întotdeauna mi-am ocrotit imaginaţia. Pentru că ştiu să iubesc deplin, uneori e mult prea greu să mai şi poţi vorbi despre asta. Sau scrie. Sau gânguri. Sau mima.

Şi cred în continuare că singurele mele legături cu superficialii carnivori sau cu pământul ferm sunt râsul... sau dragostea în starea ei fizică. M-a bucurat teribil un detaliu pe care mi l-a evocat un stimabil domn de curând- mi-a spus că i-a plăcut foarte mult să-mi zărească umbra în spatele unei ferestre, apoi licărirea chibritului a cărui flacără a fost urmată de floarea roşie a ţigării aprinse. Un detaliu intrigant, vizual, sonor, misterios- o percepţie care mi-a lansat invitaţia către acele întrebări, către acele atenţii direct îndreptate spre el, către contradicţii. Mi-am amintit de noaptea aia cu umbre- era una mai blândă ca zorile. Aveam un evantai de cedru pe care mi-l legănam leneş dinspre piept, spre gât. Scrisesem pe o agendă un vers care m-a răcorit: Sânul meu cu flori îl păstrez întreg doar pentru tine. În noaptea aceea, paharul devenise stăpân al tuturor grijilor mele. Amintirea acelei nopţi îşi va căuta întotdeauna locul.

Mărturisesc puţin din totul promis la început- mărturisesc fragmente nelegate, haotice despre dragoste; sunt femeie, sunt boemă, trebuie să fiu târâtă prin mâlul ei ca mai apoi s-o înşfac, s-o adulez, s-o las să mă îmbrăţişeze. Dragostea trebuie să mă contrazică întotdeauna ca să o pot numi aşa- iar ăsta e singurul meu subiect tabu.
Cât de târziu poate să strălucească soarele şi iată, cât de multe umbre şi lumini schiţează...
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 5 februarie 2012

Requiem-

Vocea ți se rupea ca-ntr-o răpire
atunci când, la marginea gurii mele
găseai tot extazul și toate miresmele,
toate formele poftei- tropotul turmei
de cai alergând în ploaie; muzica
a două buze care nu șopteau, doar
fremătau...
trupul ți se rupea ca-ntr-o cădere
în semi-paradis- levitație
în iadul brațelor mele, aceste coarde
ale unei harpe uitate de fecioare
între lumi.
și te iubeam tăcut, și tu spuneai
prea multe, și gândul mi-l atârnam
de tâmpla ta ca să adormi,
ca să-l visezi, și gura mi-o lipeam
de sufletul tău zbuciumat,
ca să-l mai dresez,
ca să-l mai curtez,
ca să-i arăt și lui cum se iubesc
muritorii și-apoi...
cum se rănesc!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 24 ianuarie 2012

Pasărea lunară



Amorul care nu îndrăznește să-și spună numele scoate în relief caracterul vaporos al feminității mele, curbele și sinuozitățile minții care gândește cu trupul înainte de orice. Mă simt fatalizată de propriile alunecări, îmi trasez limitele între noapte și zi, spun de cele mai multe ori Nu și devin din ce în ce mai atrasă de o anumită fizionomie. Amorul nedefinit mă face să mă simt ca la muzeu, pe stradă, în propriul cuib, în propria piele. Chipurile bărbaților frumoși mă intrigă, zâmbetul lor mă atârnă undeva între uimire și înghețare, mâinile mari, cu degete lungi și fine, ochii migdalați și negri, buzele definite de o carne tare și animată de câteva riduri care înconjoară gura, mă fac să vreau să ating toate detaliile exponatelor ca atingerea unui tablou încrețit sau a unei sculpturi imperfecte. Nu-mi plac prototipurile, nu citesc ziarele, nu am răbdare să stau la cozi, nu mă culc fără să beau vin, nu-mi pun ceasul să sune, nu-mi place lumina zilei, dar rămân consternată de propriile uimiri. Pasagere, e adevărat, ciudate, dar splendide- uimiri care de fapt, îmi spun că nu ating ca să simt, ci îmi închipui cum e să atingi ca să pot să simt apoi.

Nu sunt îndrăgostită, nu mai cred decât în iubirea pe care o simt și care nu are nicio legătură cu poveștile, cu istoriile, cu zâmbetele și cu legămintele. Iubesc nedefinit, incontinuu, dar cu ardoare și cu energie. Sunt Pasăre, îmi spui. Adaug că sunt una lunară, care-și transformă penajul în sânul fiecărui crepuscul de ziuă, care își schimbă cântul la fiecare bătaie de ceas, și care își păstrează aceiași ochi lucioși și pentru tine și pentru necunoscutul cu mâini frumoase și privire adonis-iacă. Îmi țin la fel de galeș ceașca de cafea a dimineții cum îmi țin paharul de vin al serii, îmi aprind cu aceleași mișcări lente și exacte țigarea dimineții, cum mi-o aprind și pe ultima. Mă uit la tine la fel de fix și de intimidant, cum fixez străinul care-și întoarce capul după ce trece pe lângă mine și-și lasă în simțurile mele un parfum excitant sau o aromă sălbatică, hormonică și extrem de masculină. Mă simt ca la muzeu din cauza eruperii constante al acestui amor ipocrit care nu îndrăznește să se demaște. Ca într-un muzeu în care nu știu încă dacă eu sunt unicul exponat sau unicul vizitator. E acel muzeu cameleon, antic și frumos, rece, dar plin de miresme, de parfumuri, de culori și de mirosuri epidermice irezistibile.Mă simt atrasă de frumosul lui, și ajung să-l vizitez zilnic, ori să-l privesc de sus, panoramic, noaptea, atunci când luna mă fixează ca un reflector și-mi dezvăluie strălucirea și culoarea adevărată a penajului. Ea îmi cunoaște fericirea și mândria și deseori mă adoarme în brațele tale și mă iartă dacă-mi pătez penele cu vin roșu sau cu sudoarea unei nopți de dragoste cu tine.

În labirintul tău, Pasărea își știe deja zborul, cântul și uimirile. În alte labirinte, Pasărea zboară doar ca să se lase uimită, cântă doar ca să uimească și apoi se îndreaptă către lună cu mișcări ritmice și aproape sexuale, lăsând să-i ghicești de departe fericirea...
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 21 decembrie 2011

... în timp ce restul lumii tace

Se deschid obloanele sufletului. În lumina drapată a nopții, o răcoare parfumată își face cărare până pe pielea mea. Mi-e somn și mi-e dor să te visez, așa cum te visez mereu când dorm lângă tine. Mâinile lungi și palide aprind cu nesaț un tutun bine bătut din pipa de lemn pe care am lăsat-o zăcând lângă divan. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce fuge ca-ntr-o cursă de cai sălbatici către tine. Și sângele îmi arde, dar, leneș, curge ca printr-o țeavă ruginită, îi simt fiecare alunecare, ca un șarpe abia trezit, în căutarea prăzii. Venele îmi pulsează și se reliefează înfricoșător, ca și când ar fi gata să spargă epiderma fără nicio remușcare.

Se deschid obloanele sufletului. În margine de divan îmi așez trupul ca pentru recunoaștere, în zgomotul minții și-n liniștea nopții, în momentul în care toată ceata de îngeri deschide aprigul război cu demonii acestui suflet. Pătat, dar fără regrete, rece, dar cald ca o piatră încinsă. Și închid ochii și mă trezesc cu o grimasă care vrea să semene cu un zâmbet. Satisfacție, încredere, dorință, deplinătate și mândrie. Răutatea și otrava verde care mi-au îmbrăcat inima cum strangulează lichenii trunchiurile copacilor- ele mă fac să zâmbesc. Să fumez tutun tare, să crispez aerul din jur cu voalurile unui fum murdar, care pe mine mă purifică. Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce restul lumii tace.

Se deschid obloanele sufletului ca să te primească, simplu, fără așteptări, fără speranțe. Se deschid ca să-l poți îmbrățișa din când în când sau să-l strângi cu puterea unor brațe pe care le sărut ca și când le-aș vindeca de răni. Zâmbesc crud, nu mi-e teamă, zâmbesc pentru că după tine va rămâne șocul acela fericit despre care-ți spuneam, după ce plec, înainte să vin, în timp ce mă iubesc cu tine... O constantă frumoasă, neașteptată care-mi demonstrează că sunt om și că otrăvurile verzi se pot distila cu acest fel de dragoste pe care n-o pot explica. Și dacă e pur și simplu instinct, atunci prefer să-l trăiesc decât să-l analizez în detaliu, și dacă e pur și simplu fericirea pe care o găsești în zâmbetul altcuiva, atunci prefer să fumez și să închin pahare decât să întreb ”de ce?”.

Et mon coeur est pareil a un violon, îmi cântă mintea în timp ce tu îmi mângâi și-mi săruți trupul cald...
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 4 noiembrie 2011

Mă hrănesc cu lumini


Lasă-mă să fur din lumina ta, să-ți
acopăr buzele cu degetele unei
inimi care n-a mai atins pe nimeni
așa, lasă-mă să stau la cinci
pași de trupul tău și dincolo
de umbra bărbatului erou,
martir sau Iuda, să găsesc
inima pe care aș putea iubi-o.
Lasă-mă să fiu ispita care-ți
fură din lumina zilelor tale grăbite,
acea ispită pe care o vezi
și care, pe nesimțite,
îți scapă ca nisipul uscat
printre degete...
Mai aromat si mai personal aici

joi, 25 august 2011

Jumătate iubit, uitat pe jumătate


Ai ajuns să vrei să-mi miroși
din nou părul, să-l simți
iarăși ca pe cel mai scump
cașmir mângâindu-ți
palmele și chipul. Ai ajuns
să visezi formele cuvintelor
mele imediat ce-mi curbau
buzele. Ai ajuns să-mi
auzi pașii, bătaia tocurilor
înfipte chiar în inimă.

Ai ajuns să-mi simți trupul,
ușor și sigur pe el,
unduindu-se pe lângă toate
amintirile care, în loc
să fugă departe de noi, stau
și așteaptă poate, ca
cineva să le gonească.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 24 august 2011

Umed, rece și aproape (că) vin





Adu-mi vin și un pahar de neliniște!

Trage obloanele peste zilele
sufletului tău și fă din el
noapte, grea si drapată ca o
catifea, impură ca rubiniul
vinului rămas pe buzele mele.

Sparge paharul în care s-a amprentat
fumul fostei noastre patimi
și lasă-mi numai neliniștea...
necunoscutei pasiuni!
Mai aromat si mai personal aici

Somnolent, te pierzi

Îți ating pielea ca pe sunetul pe care
tristețea îl lasă în glas- un saxofon
stins între
pasiune și poezie,
între durere și amor. Te ating
în somn, în timp ce tu visezi
picăturile ploii mele cum
îți inundă cuvintele,
jurămintele și rugăciunea.

Îți spun: ”Iubitule, păcat că
nu mai cred în iubire!”
Îmi spui: ”Iubito, lasă-ți ploaia
să cadă peste mine!”

Îți ating pielea ca pe singura iubire
în care mai cred; o prefer ca pe
o zi simplă și caldă, ca pe un zbor
pe un cer curat, ca pe gustul
vinului din același pahar, ca pe
saxofonul în care cred mai mult
decât într-o rugăciune
sau într-un jurământ
lăsat în patul
iubirii noastre.
Mai aromat si mai personal aici

marți, 16 august 2011

Bătăi și bătălii (ale inimii)

Câteodată mă miram de tine. Cum
zăboveai pe treptele neînchinate
ale umerilor mei, cum te pierdeam
și te regăseam în neiubire. Te
vedeam abandonat visului nostru
cu muritori.

Nu-ți voi spune niciodată alte
cuvinte, decât acelea care să te
facă să visezi că ești treaz,
întemnițat de buzele mele...
prea șoptitoare. Nu-ți voi făgădui
niciodată vreun adevăr despre
neiubirea mea. Sau despre disperarea
erosului născut în bătaia inimii
care s-a auzit imediat după
bătaia curată a inimii tale.

Nu. Nu-mi voi trăda mirarea
sublimei tale zăboviri, regăsită
în neiubire. Te voi pierde în
fiecare zi ca să am un motiv
să mă întorc în visul în care
muritorii nu cunosc nimic despre
iubire,
dar iubesc!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 14 august 2011

Verde crud și câteva cuvinte

Erau sunetele care șchiopătau
între noi. Sau muzica unei lumi
neauzite. Era timpul care își visa
orele
prinse în hora spațiului
înălțat între noi. Era gândul_
mai rău decât un prădător,
mai fraged și
mai înfometat
decât un prunc.
Mai vinovat decât nevinovatele
cuvinte care sfidau timpul,
viața, moartea și credința
și își jurau_
într-o neliniște erotică_
iubirea trupurilor și,
în taină,
regăsirea.
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 12 august 2011

Aievea se confundă cu aiurea

Singuri eram. Pierduți
în crâmpeie de somn.
Mă atingeam sfios
de colțurile tale,
mă deșertam în
pumnii tăi
atât de strânși,
de grei.

Între atâta iasomie,
mă despicam atât
de vie,
mă împleteai cu-atâta
ziuă, tei,
perechi de
căprioare.
Mă însetai!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 4 august 2011

Dedesubtul nopților de dragoste


Pe chipul tău, degetele mele citeau, parcă
inscripții scrise în ebraică. Uneori, întorceam
mâna și te simțeam respirându-mi
încheietura albă. Gura, cu buzele
aproape imateriale, aluneca
de-a lungul venelor în care
sângele îți trepida agitat.

Timpul trecea, iar eu mă scurgeam

ca un ocean de lavă topită parțial
într-o formă umană, încet, peste
trupul tău. Am învățat zile întregi
parfumul acela pe care îl voi recunoaște
și în următoarea reîncarnare. Iar buzele,
în nemișcarea lor, îți forțau inima
să lovească gratiile pieptului, caligrafiind
apoi, minuscule hieroglife prin care
te descriam ca pe ultimul bărbat
de pe pământ.

Când valurile își pierdeau amplitudinea,

căutai să-ți asculți inima care cerșea odihna.
După o vreme, cu ochii închiși, sărutai buzele
care îndelung te-au dezmierdat și căutai trupul
spre care, uneori, tânjeai cu atâta
deznădejde.
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 2 iulie 2011

Prăbuşirea lui Pygmalion


Eu însemn un pact faustian, un pact în care îmi aduc în faţa voastră nu numai imaginea, ci întreaga mea existenţă cu firidele sale cele mai intime, cu actele sale cele mai personale.

Astăzi mă descriu aşa cum mă văd şi mă simt în realitate, aşa cum modestia sau lauda nu m-au văzut niciodată. Mi-am descoperit sensibilitatea primitivă, ca aceea a unei creaturi sfioase din adâncul unei păduri. Iubirea mi-a netezit pielea până la înmărmurire, dar în nuanţa caldă a caisei, iar ochii mi i-a dezgolit şi mi i-a înfăţişat obsedaţi, ciudaţi, languroşi, melancolici, care par că aruncă o compătimire pentru fiecare om. Iubire, mi-ai transformat vocea într-o promisiune, într-una tăcută, care aminteşte de zgomotele celui mai îndepărtat pin. M-ai demascat treptat şi m-ai făcut să mă înfăţişez mie- femeie şi nu copilă. Femeia cu bustul înfierat, ca o crimă cu premeditare, un specimen care izbeşte prea des cu aerul lui de învăţătoare complicată şi pretenţioasă. Senzualitatea mea sugerează o mănuşă de catifea pe o mână de bărbat, iar patimile dezlănţuite de tine m-au transformat într-un şaman-feminin.

Chipul meu va purta o întrebare permanentă care va contamina privirile celorlalţi făcând să se nască aceeaşi nelinişte, aceeaşi tulburare, enervare şi atracţie pe care le exercită tot ce nu putem înţelege sau satisface. Tu îmi eşti şansa de a visa la cel mai costisitor lux pe care şi-l poate imagina o lume organizată după legile verbului a avea, la exorbitantul lux al sentimentelor, al iubirii netiranizate de niciun mobil, în afară de mobilurile iubirii. Am căpătat acea însetare de a-ţi ţine în palme capul, dorind să-l sorb ca dintr-o cupă într-o minunată pace narcotică a fizicului şi a spiritului. Pe tine te-am aşteptat să apari, să-mi descoperi natura şi să mă iubeşti!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 23 iunie 2011

Frivolites de philtre


De departe, priveşte-mă şi acoperă-mă
cu văl negru, cu cenuşă proaspătă, cu ceară
fierbinte acolo unde inima nu ştie
să vorbescă. Tremură-mă şi aruncă-mă
în plebe, loveşte-mă şi lasă-mă
să râd de durerea loviturii tale.

Părul mi-e alb de somn veşnic, pielea mi-e
palidă de tăcere şi buzele caută să
se strângă între regret şi dispreţ. De departe,
străpunge-mă cu toiagul sorţii şi fă-mă
să văd, cu ochii cusuţi de trecut, toată
perfidia sufletului meu. Fă-mă să mă ating ca
pentru ultima oară, să mă rog
ca pentru iertare, să mă supun pământului
ca pentru căinţă. Fă-mă să te am ca pe
singurul om, să te vrăjesc ca pe singurul
naiv, să te sfâşii ca pe singura căprioară!
Fă-mă să alerg goală către niciunde şi să mă
îmbrac cu şiretenia ta de departe,
de aproape, din tine!

Priveşte trupul care se bucură ca neghiobul
la trecut, care îşi sărbătoreşte satisfacţia
injustă, care a invitat la banchetul său
toţi sorii apuşi şi toate lunile de fiere!
Priveşte-l şi acoperă-l cu văl negru,
pur în impuritatea lui, tandru în
rigiditatea lui, complicat în toată
simplitatea şi doliul lui!

.....

Într-o zi, îl izbi expresia îndurerată întipărită pe faţa unei femei, ce păşea alături de el, pe stradă. O opri. Femeia era indignată. "Sunt în doliu", îi spuse ea. Peisajele deveneau decoruri, întâmplările se prefăceau în scenarii, oamenii se transformau în interpreţi. Jonglam cu ele, făuream vise şi le înfăptuiam, puneam o notă hazlie într-o dramă, ne lăsam purtaţi de închipuire. Vieţi de peregrin, unde unii sunt posedaţi pentru a făuri fără încetare, pentru ca apoi să nimicească, fantastice palate himerice, închinându-şi viaţa încercării de a exprima inexprimabilul, de a cuceri inaccesibilul.
Femeia era gnomul sau acea nimfă a pădurilor. Nu îndrăgea oamenii lipsiţi de curaj şi nu se temea decât de şobolani. Mişcările obişnuiau să-i fie suple, graţioase, puţin afectate, purtând o maladie teribilă a crizelor de nervi- mânie care încă o face să vibreze.
El îşi luă privirea de la ea şi arătând-o cu mâna, îi zise: " Dacă îţi priveşti figura mai mult de cinci minute, înnebuneşti." Dacă interpretarea rolului pare uneori lipsită de sinceritate, am putea, în definitiv, să dăm vina pe caracterul artificial al personajului însuşi.
Atunci, femeia îl întreabă: "Cum se spune pe nemţeşte - aş vrea să plec acasă?"
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 19 iunie 2011

Spune-i că e inutil...


Atunci când pasiunea ne mistuie, gesturile noastre, instinctiv, o ascund; dar bucurându-ne acceptând foamea şi setea eternă, e bine, credem, ca cel puţin să nu ne mai silim să minţim. Nu vorbesc de iubiri, ci de o singură iubire- când noi culegem în voia sorţii, la întâmplare, ochi şi guri care ar putea eventual să ni se potrivească. Atunci mă gândesc ce nebunie trebuie să fie să speri că vei realiza fericirea altfel decât recunoaşterea unui om în tine, delirul intermitent, gândul şi trupurile care se lipesc de cearşaf. Plăcerea nu este la îndemâna oricui şi totuşi, ea ne face să uităm de idealuri, luând pur şi simplu forma lor. Plăcerea, iubirea şi pasiunea se ascund în persoana pe care o putem atinge, poseda, dar nu trupeşte, şi de care să fim posedaţi.

Aş fi putut fi femeia care se întinde în fiecare seară, după ziua de lucru, alături de el; dar nu aş mai fi fost aceeaşi femeie. Aş fi fost de multe ori mamă, iar întregul trup ar fi purtat urmele a tot ceea ce serveşte şi se ruinează în îndeletniciri banale. Nu există dorinţă, ci deprindere! Bărbatul este, uneori, robul fatalităţii care îl condamnă la alegerea exclusivă şi definitivă a femeii care culege din el doar anumite elemente, ignorându-le veşnic pe toate celelalte. De aceea, fiecare fiinţă care ne atinge degajă în noi o părticică, mereu aceeaşi pe care, cel mai adesea, am vrea s-o ascundem. Eu ating urât- gura, cam voluntară, cu buze cărnoase- fruct încă intact- concentrează toată senzualitatea trupului. Iată de ce ştiu că mânia şi ura sunt prelungirile dragostei, aşa cum cred că omul va căuta întotdeauna dragostea adevărată. Aşa cum ştiu că, de fapt, nu au nicio importanţă pentru tine problemele mele de conştiinţă.

Îmi rămân intimităţile în care îmi despletesc părul şi ridic spre lumina chipului tău romanul foileton, iar buzele îmi murmură rugăciuni neghicite. Rămân închisă în mine, aşteptând şi fiind sigură că, bărbatul pentru care aş dori să mor, mâine poate, nu-mi va mai spune nimic- cumplit e să iubeşti şi ruşinos e să n-o mai faci. Iar când nu mai iubeşti, doreşti vizuina precum satisfacţia pe care o are un animal istovit şi sătul când se cufundă în somn. Nu ştim de fapt, că energiile care izvorăsc din noi, tulbură adesea, fără ştirea noastră şi de la distanţă, alte inimi, nu ştim de fapt, câte vieţi putem schimba sau dezorienta.

Port în mine o pasiune turbată, atotputernică, capabilă să creeze până la moarte alte universuri vii cărora le voi deveni, rând pe rând, satelitul nefericit...
Mai aromat si mai personal aici

joi, 16 iunie 2011

Cele două femei ale... gurii mele!


Îţi voi săruta întotdeauna palmele căci,
dincolo de amprenta buzelor mele,
las pe galaxia lor urma timpului
nostru.
Ţi le voi săruta mâine şi ieri,
cu energie şi căinţă,
cu tremur şi cu har,
ţi le voi lipi de
ridurile cărnoase ale
gurii mele, ţi le
voi îmbăta cu sucul ei,
ţi le voi transforma în
dans şi în rugăciune,
în posesie şi în
candoare!
Dincolo de săruturi suave
sau sălbatice, mişcarea circulară
şi ritualică a buzelor
te va încinge în ceara dulce
şi înmiresmată a timpului
tău lăsat la mine,
ieri, acum şi
întotdeauna;
te va întrupa în imagini
şi în simţiri,
te va devora întotdeauna,
cu poftă şi cu lacrima
plăcerii,
mai ales când îmi
lipseşti,
mai ales când
nu-mi eşti...

În dar, îţi las sărutarea mea
în palme... s-o simţi mereu,
s-o priveşti întotdeauna!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 14 iunie 2011

Ars Amatoria



Înaintea clipelor unice- acele scurte licăriri ale unei zile cenuşii, Regina îşi pierde planurile şi te aşteaptă culcată, leneşă, cu perdelele trase. Când îţi simte fiinţa, se apropie în vârful picioarelor, abia respirând, cu grija neţărmuită pe care o ai faţă de o pasăre sălbatică şi neîntinată. În prezenţa Reginei, nu-ţi doreşti decât să fugi, pentru a te desfăta de ea... în gând. În grădina aţipită de zori, dragostea Ei te împrăştie în cuvinte şi furtuna Ei te transformă în ploaie.

Chipul tău începe să-i devină odihna ochilor, chiar dacă noaptea o transformă în corupătoarea fără de voie, chiar dacă perspectivele nesigure ale jocului te tulbură. Tabla ei de joc e arsă între voi, ea vrea să nu-i rămână nimic neştiut când te priveşte; ea vrea să-ţi înflăcăreze neliniştile trupului. Acest farmec al Reginei te împrejmuieşte ca o oştire rânduită pentru atac, iar la gleznele ei ridicate pe umerii tăi stâncoşi şi seducători, zornăie inelele Dalilei şi ale lui Judith.

Jocul dragostei este pentru ea ca fructul care trebuie îndepărtat de nevoia de sete, doar pentru a-ţi imagina savoarea neştiută, de fiecare dată mai sălbatică şi mai preţioasă. În furtuna dragostei voastre, stranie e tăcerea pe care o impuneţi universului, şi nu tumultul, stranie e pasiunea care devine o prezenţă pentru celălalt. Văzându-te de mai departe, Regina nu doreşte atingere, ci desluşire a miresmelor, ci plăcere a cercetării chipului, a gâtului, a mâinilor- dovezi singulare ale realităţii secrete şi pline de încântare. Ea vrea să simtă mâna a cărei atingere o face să pălească, mâna pe care e suficient s-o simtă apoi ca să închidă ochii- acel moment al devorării, al lăsării, al ridicării, al luării în braţe- clipele Ei de supunere şi de blândeţe. Şi totuşi, dacă n-ar fi existat Regina, dragostea te-ar mai fi îmblânzit puţin... Cuprins de dragoste, imprimi pe chip expresia superbului fera care pe ea o frământă. Regina devine în jocul dragostei precum Galateea care alungă fiinţa care-i provoacă spaima unicităţii şi care e totuna cu cea pe care o cheamă şi o vrea!

În răscolirea trupurilor voastre, găsiţi mult visata linişte, poate mai mult decât liniştea... Nu există prăpastie între fiinţe pe care îmbrăţişările şi dezmierdările să n-o acopere. Iar tu... iubitul care aude Regina, îi ghiceşti întotdeauna dorinţa chiar înainte de a fi înmugurit.
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 8 iunie 2011

Astă seară n-am voie să beau!



Alţii care sunt himere ne privesc cum ne simţim!



Adagiu:

Povestea mea cere multă cerneală. Poveştii mele îi e tare frică de diverse monotonii scandaloase, de gesturi repezite care i-ar putea descrie acea rezonanţă şi duritate a metalului, îi e frică de simţire, de râvnire, fugă sau de căutare. Povestea mea este uneori întruchiparea femeii discrete, îmbrăcată într-o rochie trandafirie cu motiv de frunze de arţar şi de bambus, a unor flori de Paris aşezate într-un vas elegant. Povestea mea e unitarul uitării unora şi a confuziilor altora. Povestea mea a început ca o dublă strivire a pleoapelor- singura care trăda o oarecare sensibilitate şi slăbiciune, o dorinţă de supunere a unui chip încăpăţânat. Ea miroase a ceaţă câteodată sau a boare de frig uscat. Povestea mea se rezumă la greutatea unui cap de bărbat rezemat o secundă pe umărul meu, la transformarea amantei în discipol şi a amantului în duhovnic. Povestea mea e departe de suferinţă, e ca o contemplare uşoară, o privesc ca pe o ţară necunoscută, ca pe fructul intact murdărit de pământ...

Ea e ştiinţa cuprinderii în câteva cuvinte a universului nostru intim, expresia unui animal fermecător, insensibil, care nu cunoaşte râsul. Povestea mea e înfrumuseţarea decăderii, e simţirea frumoasă care mă orbeşte ca un diamant. Prin ea vezi privirea mea ieşită dintr-o vrajă neştiută, prin ea te predai unor dorinţe cumplite care te fac să repeţi: "Sunt nebun... şi totuşi..." În povestea mea simţi mirosul răcoros al absintului; acolo mă vezi alungită, cu o carte în mână sugerând furtuna care nu poate izbucni înainte ca ultimul taur să-şi fi încheiat suferinţa. Povestea mea te incomodează, asemenea fiinţelor pe care nu le iubeşti, care te-au ales, dar pe care nu le vrei- acei străini de tine, acele suflete despre care nu doreşti să aflii nimic, şi care îţi umplu existenţa. În povestea mea, movul lenjeriei intime îmi pare un semi-doliu delicios, şi inima este singura capabilă de pasiune, fără de darul de a plăcea în schimb. În povestea mea, bărbatul şi femeia, oricât de deosebiţi ar fi unul de celălat, se întâlnesc într-o îmbrăţişare, într-o emoţie vagă, amestec de scrupul, de plăcere şi de ruşine. Povestea mea ascunde, într-un fel, faimosul mit al nemuritoarei Psyche, în care pământul nostru e mai cald decât un trup, iar acele pinilor ne separă semne în podul palmei cu numele amândurora care ne înăbuşă ca un cheag de sânge.

Ea e pretinsa curtezană care prea puţin se sinchiseşte de lux şi care te caută la uşi la care nu trebuie să bată, care te vânează de după masca neagră care-i acoperă privirea, care îţi face semne, suavă, s-o urmezi către niciunde, s-o îmbeţi cu nu-ştiu-ce fel de dragoste simte ea. Povestea mea e femeia pe care, înainte să o îmbrăţişezi, o adulmeci de departe, o atingi cu tremurul cuvintelor, o respiri ca pe cel mai oxigenat şi mai pur aer ascuns în plămânii dragostei tale...
Mai aromat si mai personal aici

joi, 5 mai 2011

Wine, Woman and Whisper


Poveştile ascunse miros a flori trecute. Au luat mirosul filelor învechite care le-au îmbrăţişat ceva vreme; iasomie, camelie, mărgăritar, mac, felii de măr, strugure, seminţe de kiwi, două pete de cafea tare şi alte câteva de vin- cea mai pură mireasmă a poveştii noastre. Şi-au pierdut pe rând forma, petalele, intensitatea culorilor, dar a rămas parfumul. Acela pe care îl respiră pielea mea în fiecare dimineaţă, după fiecare îmbrăţişare a patului gol, după fiecare aşteptare pe care o am de la acea zi, de la acea lumină care-mi îmbracă sufletul şi camera în roşul acela aprins, ca de caşmir, al razelor trecute prin perdea.

Povestea mea nu se termină nicodată, nu vă aştetaţi să vă povestesc despre dragoni, fecioare cu diademă şi prinţi veniţi de pe hipodrom; povestea mea este spusă de acest parfum care o imortalizează, povestea lui este spusă de către nopţile lungi şi curioase, de către dimineţile ingenue şi paşnice, de către şoapta parfumului poveştii mele.

Povestea noastră va reîncepe tainic, în acel miros al florilor trecute şi al vinului vechi; va reîncepe atunci când păcatul ascuns în şoapta femeii pe care o va vedea şi o va dori, va fi îmbrăcat deja neprihănirea!

Mai aromat si mai personal aici