Le Tabou

Nu am cum să vorbesc despre dragoste fără să mărturisesc totul... Nu am cum să scriu despre dragoste fără să o desenez mai întâi; şi aş vrea să fac din ea un animal, dar iese când femeie, când fetiţă. Mă resemnez, trag un fum. Ochii mi se încreţesc, iar cele două riduri profunde care-mi încadrează gura ca două paranteze, se adâncesc. Oftez- oftatul acela obosit, trecut prin sita unor amintiri catifelate şi bordo, negre şi ucigătoare. Simt cum îmi apare pe buze întreaga amărăciune, întreaga disperare. Închid ochii şi-mi eliberez privirea de graniţele unor lentile înceţoşate. Îmi şterg tacticos ochelarii, afumându-i cu duritatea ţigării nescrumate şi simt năvalnic dorinţa de a mă dezbrăca de dragoste, de cea mărturisită, de cea nespusă, de cea dorită, de dragostea în toate formele ei. Aşa de tulburată şi de intimidată m-am simţit, încât nu am observat până acum maliţia formelor ei.

O întreagă curte de admiratori nu echivalează cu minunatele magnolii sau cu răvăşitoarea iasomie înflorită. Florile mă intrigă şi mă minunează mai tare decât o gloată superficială de carnivori. Eu trebuie să fiu contrazisă, am nevoie de asta. E seva mea, e jocul meu, din plăcerea pentru paradox. Şi uneori simt că florile mă contrazic mai puternic decât conversaţiile de amorul artei. Am nevoie să ridic întrebări cărora să le simt apăsarea- acele întrebări adresate acelui străin cu ochi splendizi şi nocturni cărora să vreau să le amân momentul şi să nu îndrăznesc să le spun cu glas tare, acele întrebări care să-mi ardă buzele ( de dorinţă, de nerăbdare). Am nevoie de vibraţii, să le simt angajându-mi întreaga fiinţă, să mă oblige să mă dăruiesc fără nicio restricţie. Întotdeauna am evitat ca sufletul să-mi rămână static şi întotdeauna mi-am ocrotit imaginaţia. Pentru că ştiu să iubesc deplin, uneori e mult prea greu să mai şi poţi vorbi despre asta. Sau scrie. Sau gânguri. Sau mima.

Şi cred în continuare că singurele mele legături cu superficialii carnivori sau cu pământul ferm sunt râsul... sau dragostea în starea ei fizică. M-a bucurat teribil un detaliu pe care mi l-a evocat un stimabil domn de curând- mi-a spus că i-a plăcut foarte mult să-mi zărească umbra în spatele unei ferestre, apoi licărirea chibritului a cărui flacără a fost urmată de floarea roşie a ţigării aprinse. Un detaliu intrigant, vizual, sonor, misterios- o percepţie care mi-a lansat invitaţia către acele întrebări, către acele atenţii direct îndreptate spre el, către contradicţii. Mi-am amintit de noaptea aia cu umbre- era una mai blândă ca zorile. Aveam un evantai de cedru pe care mi-l legănam leneş dinspre piept, spre gât. Scrisesem pe o agendă un vers care m-a răcorit: Sânul meu cu flori îl păstrez întreg doar pentru tine. În noaptea aceea, paharul devenise stăpân al tuturor grijilor mele. Amintirea acelei nopţi îşi va căuta întotdeauna locul.

Mărturisesc puţin din totul promis la început- mărturisesc fragmente nelegate, haotice despre dragoste; sunt femeie, sunt boemă, trebuie să fiu târâtă prin mâlul ei ca mai apoi s-o înşfac, s-o adulez, s-o las să mă îmbrăţişeze. Dragostea trebuie să mă contrazică întotdeauna ca să o pot numi aşa- iar ăsta e singurul meu subiect tabu.
Cât de târziu poate să strălucească soarele şi iată, cât de multe umbre şi lumini schiţează...
Mai aromat si mai personal aici

Morțile mele, din gând

Nu ți-aș mai spune iar despre iubire.
Cuvintele mi-ar usuca buzele, iar
sufletul n-ar mai știi să citească
rândurile fostelor poezii
cu parfum desuet.

Nu te-aș minți când știu că nici
tristețea n-ar putea să mă mai creadă,
și-aș vrea să beau lumină din pahar,
acel vin simplu, gălbui și amar al
nopților în care ne iubeam durerea.
Nuanțe evidente de uraniu vorbesc în
cor despre trecut, iluziile lor
nu sunt decât un biet alcoolic
stând în coate.
Și timpul, descheiat la cămașă
și foarte naiv, mă face să par
pendula iubirii, când eu nu sunt
nici om, nici vid, ci doar
femeie în haine virile.

Nu ți-aș mai spune despre el
nimic care să poată
să te mai uimească.
Știi... nu am mai întâlnit
până acum
pământ sau zeu care să nu cunoască
o poveste proastă...
Mai aromat si mai personal aici

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...
Mai aromat si mai personal aici

Rendez-vous și amor

Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...
Mai aromat si mai personal aici

La capătul sărutului

Spune-mi: cine te minte-
omul sau poetul,
omul sau vinul,
omul sau sunetul,
omul sau animalul,
omul sau prea complicata
lui adnotare, eleganta,
sublima, șireata,
dantelata și idilica,
grava și dulcea lui glosare-
femeia?
Mai aromat si mai personal aici

Când și prezentul îl condamnă pe Dante

În ultimele zile (cred că se face aproape o săptămână) m-am oprit asupra lui Dante. Acel Dante care, după câte s-au disertat despre viața lui, aproape că a devenit o legendă, un mit. Am preluat drept invitație ideea rememorării istoriei cu obiecția unei implicări personale în cursul acesteia. S-o reluăm, dar s-o schimbăm, noi, ca muritori și ca urmași ai ei. De aceea am amintit de Dante. Mă declar însă, nesigură. Nu mă încântă ideea parcurgerii atâtor secole doar ca să-i văd privirea pătrunzătoare în momentele atâtor procese prin care a trecut. Or, eu poate chiar aș vedea altfel deciziile Înaltei Curți. Mi-ar fi plăcut să-l văd trăindu-și Infernul, chiar dacă Boccaccio îl dă de gol și sugerează că singurul lui infern a fost acela al propriei minți. Mi-ar fi plăcut să-l văd complăcându-se, acuzat pe nedrept de toate turpitudinile posibile, mi-ar fi plăcut să simt cum își acceptă moartea. În schimb, în minunatul său spirit dantesc (iată că a ajuns și adjectiv între timp), el acceptă, plângându-se, ultima scăpare a morții. Acel exul immeritus care i-a slăbit și perforat toată verva sa pamfletară. Viața lui e viața unui surghiunit depresiv și abuzat continuu de țara natală. Nu s-a întrebat niciodată de ce patria nu l-a vrut, în schimb a avut răgaz la moarte să scrie într-un testament că-și reneagă rădăcinile, că îngăduie Infernului să sufere mișelește de pe urma rapacității politice. Totul a fost o vindictă inexplicabilă. Doar părțile terțe rămânând lucide în privința motivelor unei asemenea vendete stat/politică- maestru august, preaiubit de semeni.

Adevărul e că m-aș întoarce acolo, în brava Italie, ca să văd măcar Paradisul lui Dante și să trebăluiesc insistent în Purgatoriu. Beatrice a fost imaginea Edenului, o imagine care nu respectă întocmai descrierea cărturărească, dar care se evidențiază, cu o ușoară urmă de clemență, față de toate celelalte Edenuri care i-au alinat singurătățile lui Dante. Ați putea crede că-mi repugnă personajul în sine și că sunt misandră. Aș putea să fiu, atâta vreme cât, retroactiv, toți bărbații capătă un misoginism vizavi de celelalte Beatrice din viața lor care, de fapt, nu se scriu cu majuscule, dar care, la un anumit moment, au reprezentat Paradisul. Mă enervează că Dante are o imagine precară și discreționară- marele autor, om politic, analist, pamfletar, marele mare cu o deosebită valoare în istorie. Mă enervează că multă lume nu-i cunoaște speța. Pe lângă geniul pe care nu i-l reneg, eu laud mai mult partea promiscuuă a vieții- acele aspecte privitoare la sodomie, contumacie, simonie care-i gravează viața în cea mai infamantă formă. Chiar l-aș numi boem pe Dante în circumstanțele astea și chiar m-aș îndoi de existența certă a unei oarecare Beatrice. Învederez ideea că viața lui pare duplicitară, în schimb, pe lângă soția- îmi scapă numele- oricum neimportant pentru însuși poetul, numeroase muze s-au perindat agale prin nopțile lui, fără ca acesta să se sfiască vreo secundă să le acopere urmele. Da, îi cataloghez intimitatea drept o excrescență frumoasă a boemului nedescoperit. Pentru aceasta m-aș întoarce în perioada cea mai prăfuită a Italiei, ca să nu mă raliez opiniei publice de atunci și de acum. Mă întreb, dacă Beatrice este Paradisul, de ce este mult mai popular și mai disecat Infernul? Oamenii n-au descoperit încă firea boemă a nebunului Dante... Sau oamenii au cunoscut prea multe Beatrice la viața lor încât, o maestruoasă rememorare, nu pare altceva decât un clișeu ieftin. Goethe zicea că ”etern-femininul ne trage în sus”, iată că el, uneori, nu reprezintă altceva decât harul târâtului în jos, către Inferno, unde sigur, eternul durează ceva mai mult decât o veșnicie de basm.

Dar nu, nu pe Dante voiam să-l admonestez acum, și nici măcar perioada lui care, reiau, pare atât de pietrificată într-un adevărat mit, ca să nu zic chiar într-un real eufemism. Voiam să mă opresc în istorie în alte împrejurări, ușor mai accesibile nevolnicilor muritori. O voi face curând, atunci când îmi voi consuma pe deplin neliniștea dantescă. Și totuși, Dante m-a ajutat să mă îndrăgostesc nebunește de Italia... tocmai Dante pentru care, realmente, femeia n-a fost altceva decât ”la femme aucune”- cum ar zice Mallarme. Oricare și fiecare femeiușcă.
Dacă aș fi bărbat m-aș întreba deci, câte chipuri ar avea Beatrice a mea...




Mai aromat si mai personal aici

Un fel de blagoslovire

Mi-ar plăcea ca toate începuturile să fie ușoare. Să curgă, așa cum curg gândurile unei zile peste memorie înainte să închizi ochii și să adormi. Mi-ar plăcea să pot să stau în fața ta acum, pe un scaun scorojit de vremuri și, doar văzându-mi ochii, tu să-mi cunoști toată viața. Dar, sigur, la ce-ar mai ajuta cuvintele și hieroglifele simțămintelor noastre, dacă fiecare poveste s-ar autosugera?! Într-un fel, pe mine rutina cea de toate zilele mă conduce exact către ceea ce credeam că am descoperit prea în amănunt, dar căruia i-am ratat esențialul.

Sigur că, în speță chipurile oamenilor, acele chipuri care par că-ți zâmbesc într-o întreagă mulțime cenușie de morocănoși, îmi redeschid câteva porți prin care reușesc să colorez rutina. Sau măcar să simt că-i aparțin, de fiecare dată altfel. Mi s-a întâmplat, în câteva zile, să întregesc un anumit mozaic din trăsături ale oamenilor dragi regăsite în necunoscuți, în străini frumoși și ușor sibilinici. E un sentiment care revine de fiecare dată când simt că nu mai aparțin acelor oameni dragi. E sentimentul care îmi dă, de fiecare dată când deraiez, o palmă strașnică. Și-mi revin, și mi se face îngrozitor de dor... Dar cum să înțeleg dorul, dacă singurele mele sentimente apar și dispar și-și cântă prea somptuasa splendoare ca într-un banal și neînsemnat arpegiu? Nu știu dacă mi-e dor de oameni sau de însușirile lor, deci de un tot sau de un ceva. Atunci când tresar și revăd clipe cunoscute pe fețe abstracte și neidentificate, mă simt ca un temerar, un mic beliver trăind în lumea lui john lennoniană. Colțurile gurii mi se ridică falnic și părțile din mine cele mai pacifiste reies, de nu-știu-unde și-mi inundă fața. Practic, niște străini reușesc să mă facă să anihilez răul din toată filosofia mea maniheistă. Și brusc, mă simt norocoasă pentru că aparțin unei rutine pe care uneori nu o cunosc, dar reușesc, nu-știu-cum, să o recunosc.

Dacă există ideea nemărginirii logosului, trebuie să existe și ideea aparținerii unui logos al fanteziei și al imaginarului. Acel logos-tabu, mai mult decât secretizat, acel logos care ține în exortația lui intrinsecă, toată obscuritatea teologală (referindu-mă aici la credința aceea strict intimă, personalizată) a Pandorei minții tale în care da, stă ascunsă și ferită de oameni, până și speranța. Logosul-tabu care-ți permite să decenzurezi realitatea vizuală și să ți-o asumi ca pe cea mai necunoscută și înspăimântătoare rutină.
Mai aromat si mai personal aici

Scuzați-mă, deci, că sunt...

...o ființă ciudată, alături de care este cel puțin greu să-ți duci traiul cel de toate zilele. Pentru că, pentru mine nu există un asemenea trai. Pentru că mă eschivez. Nu-mi place s-o recunosc, dar sufăr de egolatrie și, cum nici nu vă consider psihologii mei, nici nu intenționez să intru în detalii. Întotdeauna m-am supraestimat, dintr-un egotism deprins, și am reușit astfel, mișelește, aș zice, să ignor sau să deraiez cursul așa-ziselor greutăți ale vieții. Că nu sunt morală, că n-am echilibru, că plutesc de mână cu stratul de ozon, da, le cunosc pe toate și le înghit, mușcându-mi, congestionată, buza inferioară. Totuși, în centrul cultului meu de sine, mi-am stabilit niște noțiuni rudimentare, sau reguli. Dacă mă interesează prea tare ființa mea ( nu mă asemănați lui Narcis, căci n-are legătură și, nu, nu am de gând să nu mai îmbrățișez soarele și mâine), asta nu înseamnă că m-am erijat într-o ființă care nu sunt și n-am fost niciodată.

Mi se tot pomenește de respectul acordat celorlalți, de mândrie, de putere. Se vorbește, în general, prea mult și cu o prea mare ușurință despre niște subiecte care, în speță, îți cam aparțin ție, ca ființă care le deține. Mă refer aici la tot ceea ce înseamnă imagine interioară. Nu mi s-a părut niciodată abordarea asta, într-o manieră incredibil de benignă, una care să ridice pe cineva la rangul de învățat sau de înțelept. Cine a zis că bătrânețea este vârsta înțelepciunii, s-a foarte înșelat. Bătrânețea este vârsta la care, din cauza unei eventuale singurătăți maladive, îți procuri suficient timp să-ți numeri regretele. Ori, eu am o vorbă sau o deviză, dacă vreți- mai bine să oftez decât să mă întreb cum ar fi fost dacă. Vorbeam de propriile reguli, deci. Mi-am impus ca, în tot cultul meu, să nu sufăr la schimbările bruște, care nu lasă un anumit timp și interregnului, păstrându-mi, cât de cât, luciditatea sufletului. Apoi, n-am acceptat și nici nu voi accepta vreodată să mă îndese cineva/ oricine, în orice condiții, în spațiul promiscuității crase, în ideea pierderii unor calități care s-ar cuveni. Ei bine, n-am fost vreodată în viață ( mă simt mai încercată și, totodată mai vie ca oricare persoană respectabilă) nici un ascet în căutarea grotei, nici o cosmopolită și o nonconformistă notorie. Mi-am respectat limitele și am repudiat orice constrângere externă. Iar pentru asta, am devenit imaginea ratatului, dar a ratatului superior în regn. Mi s-a spus că dezonorez, n-am respect, mă strecor, sunt șireată, nu gândesc (am mai dezbătut problema asta o dată), mă pierd, nu știu, și multe alte molii învârtindu-se în cerc. Octavian Paler spunea așa: ”La lumina stelelor se pot vedea lucruri care dispar când sunt luminate cu o lanternă.” M-a interesat critica celorlalți în măsura în care îl interesa pe Columb, de Asia. Ce-i drept, m-a afectat constant doar înghițind niște cuvinte stacojii care nu se spun așa, ca bonjour-ul dat de către cochetele bătrânici. Dacă am luat totul în viață a la legere, însemană că mi-a convenit, dar că mi-am și asumat lejeritatea asta. Armura n-are a face cu pielea omului- dacă armura greu se îndoaie, pielea poate să fie sfâșiată imediat- cam așa arată sufletul meu. Un suflet în care, din nenumărate motive spirituale, mi-am trasat granițele unui frumos El Dorado, în care confortul, sau bucuria vieții, sunt predominante.

Cineva care nu-mi înțelege nevoile spiritului, mă aruncă în loja rataților. Am cercetat cu grijă horoscopul și m-aș fi dus și la vreo sibilă, ca să cunosc dacă mi-e scris să mor mâine. Așa aș fi dedus, poate, din milă, și înțelesul ființei ratate văzută în mine de către ceilalți. Dar așa, ce sentiment să am, în afară de suspin, atunci când citesc pe desenul lui Goya- ”Nada”- nimic. Și fac corelația asta pentru că, nimicul este trasat în țărână de către un deget scheletic- și suspin pentru că, cei care se consideră îndreptățiți să-mi eticheteze viața, n-au strâns altceva decât șabloane superficiale ale vieților lor care, finalmente s-au spart în... nimic! Regret că pare refulată toată anvergura mea, și, apropo de spațiul meu intim, personal pe care-l numesc ( pompos, prea pompos, poate)egolatrie, știu că, fără să mă întărâte atât de tare oamenii care au poposit până acum în viața mea, nu aș fi avut până acum nesimțirea senină să descos acest subiect. Se numea respect față de acești oameni, ceea ce acum se numește regret. Pentru că toate legăturile care existau au devenit, într-un moment injust și doldora, extrem de casante. Până și conversațiile dintre cele mai ordinare sunt casante și gata să irumpă. Nimeni nu poate abuza de intimitățile mele și nimeni nu mă poate acuza, evident mascat, de un lichelism al persoanei mele pe care eu nu mi-l însușesc și nici n-am s-o fac vreodată. Din simplul motiv că nu va fi altceva decât o piesă dintr-un alt lego, și nu dintr-acela al personalității și al caracterului meu. Din păcate, limita mea vizavi de implicarea celorlalți stă în respectarea propriile mele reguli și în puterea pe care, știind asta întotdeauna, o are și o va avea cuvântul, sau vorbele adresate impropriu și cui nu trebuie. Să mi se tragă din asta, așa-zisa promiscuitate și așa-numitul lichelism? Din faptul că mă respect ca om și că am anumite reguli ale mine-lui pe care alții nu le pot înțelege?

Sigur, dacă ați avut într-atâta răbdare să citiți până la final ( mă gândesc că am pierdut și coerența și rândul ideilor între timp), voiam să ajung la concluzia care mi-a servit și ca preambul. Sunt o ființă ciudată pentru aceia care nu stau pe aceeași creangă cu mine (și nu mă refer, nefiind ipocrită, la rang sau la statut, că până la urmă, sunt un neica-nimeni în societatea asta, deocamdată), mă refer la înțelegere, empatie și compatibilitate. Pentru ca două mulțimi să se întâlnească și să ”coabiteze” fericite, un anumit și important număr de elemente al celor două, trebuie să devină comun, regăsibil în fiecare dintre ele. Ei bine, da, ca să mă vadă cineva așa cum sunt, trebuie să aibă cel puțin, aceleași principii și aceleași valori, priorități în viață. Altfel, nu sunt bună ( demonstrat fiind) nici să-ți duci traiul cel de toate zilele alături de mine. Agasez, uimesc, sau decepționez, într-un final. Iată cum mi-a arătat viața, printr-un șir de palme trase strașnic, ce vreau eu de la ea în măsura în care mă respect ca ființă. Și nu reiau apropourile despre libertate, pentru că, deși exact acolo mi se găsește fericirea, voi avea întotdeauna un sac al trecutului în spate, care va atârna peste debutul ei. Mă rezum la iubirea de viață și de tine pe care am găsit-o, așa cum se găsește aurul în nămolul de sub apele pârâurilor, și pe care n-o voi supune niciunei norme, niciunui ”așa se cuvine”, niciunei parade, ci doar regulilor mele care-i asigură, așa cum îmi asigură și mie, deplina și fericita intimitate.
Mai aromat si mai personal aici

Niciodată pur și aproape niciodată simplu

Până nu demult, mă gândeam serios să mă las de scris- pentru că-i simțisem subit efemeritatea. Nu ar fi fost ușurința prin care aș fi renunțat la o carte sau la o noapte de somn, ar fi fost imposibilul! Devenisem de un realism macabru, mă măcina fiecare parte romanțioasă a vieții și începusem să caut la fiecare colț, forme ale pragmatismului. Eram ilară, cel puțin. Ca nebunul lăsat în curtea sanatoriului de unul singur. Mi se citea neștiința în ochi. Habar n-aveam cum să trăiesc și care sunt regulile unei lumi totalmente cerebrale. Am renunțat pe măsură ce fiecare episod al vieții mele (reluat, ca în secvențele dintr-un scurt metraj), mi-a demonstrat că eu n-am gândit niciodată momentul în măsura în care s-ar fi cuvenit. Dacă s-a întâmplat apoi să regret cursul evenimentelor, regretul s-a transformat foarte repede( aș putea să accept dacă m-ați numi nevrednică de lume), dar s-a transformat într-o treaptă clăditoare. În subsidiar, chiar m-am bucurat că l-am trăit.

Nu va putea empatiza cu mine acela care cântărește de zece ori situația înainte de a purcede în înfăptuirea ei. Eu n-am fost niciodată așa. Poate părea o chestiune de emfază, dar întotdeauna am fost ușor impasibilă în privința vreunui procent care asigură dezastrul sau suferința în orice decizie. Văzându-mă, deci, pierdută paradoxal, în această lume atât de înfiptă, am decis că singura mea cale de a exista este să-mi văd în continuare de vise, de bovarismul pentru care mă tot înjunghie lumea. Pentru mine, lumea, brută și necolorată, este teribil de mercantilă. Pe mine nu mă intereseaza, deci, nici prețuri, nici negocieri ale fericirii într-un asemenea spațiu. Am pornit revolta împotriva ei și am un bagaj suficient de furie și de nerv încât s-o reduc, cel puțin, la tăcere. Ideea e că, deși mi-au dispărut câteva vanități între timp, știu că locul lor a fost luat de către je m en fichism și autonomie. Acesta este unul dintre aspectele avuabile ale evoluției mele, din păcate, nu am găsit cuvintele potrivite încă, să fac referire și la cele care, oficial, nu se pot mărturisi fără perdea, ci într-un somptuos separee al cuvintelor și al stărilor. Da, după toate privirile scrutătoare pe care a trebuit să le ard, am respirat îndelung și neîntrerupt același aer de diletantă într-ale literaturii sau artei, în general și m-am mulțumit cu statura mea cosmopolită și deloc didactică. În ochii aceia scrutători, știu că am părut o infimă sufragetă care încă mai luptă, și în secolul XXI pentru drepturile femeilor- eu nu luptam decât pentru dreptul și stângul și amândouă ale mele. Următorul meu pas(căci înfipții/ pragmaticii au mai multe planuri întotdeauna) a fost, într-un deplin spirit cabotin, să ameninț cu libertatea întrupată, reală, văzută sau cu plecarea, cum vreți s-o luați.

M-am tot gândit la o vorbă zilele astea, pe care am folosit-o și ca armă, dar care n-a făcut decât să încurce, a lui Paul Valery. De obicei nu rețin foarte multe lucruri (spuse, citate, titluri, întâmplări), dar s-a întâmplat ca în ultima perioadă să găsesc sprijin în memorie și să-mi însușesc, în sensul în care mă ajuta moralmente, câte-o vorbă de duh. În sictir și cu o aroganță aproape frumoasă, le-am zis unor oameni destul de înhăitați cu cearta, următoarele: Domnule, pe mine mă interesează marea, nu spuma valurilor! Iată, oricâtă vanitate mi-aș fi pierdut eu pe drum, am și găsit între timp, atunci când alții spărgeau spuma valurilor cu tălpile, suficientă furie să caut și să găsesc marea, marea mea! Voi scrie pentru că aș rupe orice cătușă mi-ar fi pusă în calea scrisului și pentru că fără el, inspirant sau sec, aș fi nebunul lăsat printre alți nebuni. Așa cum m-am luptat( pătrunzător și de o cruzime care încă îmi tabără sufletul) pentru tine, pentru adevărul pe care l-am simțit fără să mi-l spui și pentru a nu te pierde printre ei, printre ceilalți, așa cum aș fi putut pierde și literele. În toată dezordinea iubirii noastre, eu găsesc cel mai profund echilibru al sufletului meu- acela care mă ancorează în realitatea mea și nu în aceea a celorlalți sau în aceea pe care ceilalți și-o doresc pentru mine. Cine nu și-a făurit vise la timpul potrivit, n-o poate face acum prin ochii, mintea și inima altcuiva!

Povața unora nu mi-e acum decât oglinda propriilor lor proaste decizii și orbiri ale visurilor! Îndemnul lor mă face să consider visele mele deloc bovarice, fictive, ci cele mai ușor și posibil de realizat!
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VIII parte

Adormisem pe banca aceea mai bine de două ore. M-am trezit speriată la gândul că ceva mai necugetat şi mai periculos nu putea să mi se întâmple în vacanţa aceea, decât să adorm pe o bancă, într-un oarecare punct al oraşului, noaptea. M-am ridicat anevoie, ceasul arăta câteva minute trecute de patru dimineaţa. Nu mă gândeam la nimic, nu voiam nimic, nu ştiam nimic, în afara faptului că nu păţisem nimic, iar decorul era acelaşi, la fel de pustiu, la fel de tăcut. Într-un extaz înfundat, am începu să râd la gândul că oricine şi-ar putea lăsa maşina descuiată zile întregi în acel oraş, fără să-i nutrească vreo spaimă. Încă aveam în minte urme de vin, de tine şi de lume. Încă pluteam şi mă gândeam, cu o oarecare tristeţe, că timpul devine limitat. Că mai aveam câteva ore de respirat în oraşul Renunţării, câteva ore pe care doream să nu le pierd, aşa cum făcusem cu noaptea ceea. Am decis să mă întorc la hotel. În timpul ăsta, tot ce-mi trecea prin minte era o propoziţie- una dintre minunatele propoziţii ale lui Eliade care şi-a început o carte aşa de simplu şi de savuros- "Nici nu ştiu câţi ani am!"- exact ideea asta o aveam, plecasem de pe bancă fără să vreau să mă gândesc la ceva, la orice,la mine sau la câţi ani am, la tine sau la cât îţi pasă...

Am încercat să-mi amintesc un drum de întoarcere la hotel şi mi-am urmat prima şi singura idee de intinerariu, despre care oricum nu aveam nicio certitudine şi oricum nu se punea problema să-mi fi păsat de asta. În traistă descoperisem o altă comoară culeasă de pe aceleaşi meleaguri. În timp pe străbăteam teribilele străzi pietruite, cu tălpile goale şi cu un chip jumătate schimonosit de durerea mersului, jumătate minunat, citeam, de-a dreptul acaparată, câteva versuri de amor din Sappho (gândiţi-vă doar la imaginea mea, îmbrăcată de carnaval, într-o fustă lungă care-mi punea piedică la fiecare pas, cu un pas dezgolit şi plin de bătăturile pietrelor străzii, purtând în mâna stângă o cărticică de mărimea celor de buzunar, cu litere de-o şchioapă care ascundeau taine ale dragostei antice scrise într-o engleză primitivă, citite la lumina câtorva felinare, uneori pâlpâindă). Nu mi-am amintit vreodată de atunci, citind cartea în toată limpezimea minţii, vreo idee înţeleasă din ea în noaptea respectivă. Dar tot ce-mi amintesc este că mă prezentam destul de marcată, dacă nu chiar îndurerată de versurile chirilice ale lui Sappho, îndelung căutată prin anticariate. Pantofii îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a traistei, iar eu urcam străduţa aceea în pantă cu o greutate imposibilă, simţind că fiecare pas era de-a dreptul sisific. Partea comică este că nu-mi păsa, mă simteam bine, deşi tot tabloul mi-a părut ceva mai târziu şi astăzi inclusiv, suficient de penibil, ori de demn de apreciat drept comportamentul specific al unei persoane citite la beţie. Ceea ce m-a scos din starea aceea a fost lumea. Îmi micşorasem privirea cât să am impresia că văd în depărtare câteva siluete. Aşa era şi mi-am imaginat imediat că sunt pe strada potrivită. Dacă n-ar fi fost carnavalul, n-aş fi găsit în veci o urmă umană pe stradă, noaptea.

Se vedeau perechi de îndrăgostiţi, de aventurieri care se înghesuiseră în câteva colţuri clar-obscure ale clădirilor masive şi vechi. Perechi care mă făceau să roşesc de fiecare dată când treceam pe lângă fiecare. Auzeam de la câţiva metri râsul sticlos şi mânjit de beţie al domnişoarelor gata să cadă în braţele bărbatului cucerit. Cred că am auzit cel puţin patru limbi diferite, îngânate de cuplurile ferite de lumina slabă a felinarelor. Mă gândeam ce tradiţie trebuie să fie acest mini-carnaval şi ce reputaţie deosebită trebuie să aibă partea de curtenie şi de flirt din cadrul acestuia. Mă lăsasem înduioşată pentru câteva momente de către acei splendizi libertini pentru care nu conta nimic, în afara căutării gurii şi a sărutului celuilalt. Mă oprisem de-a dreptul în mijlocul străzii, ascultând toată gama aceea de limbi parcă neortodoxe şi de clinchete ale vocilor femeieşti, îmi lăsasem cartea să-mi atârne spânzurată de mână şi colţurile gurii să schiţeze un zâmbet uşor tâmp. Momentul a fost întrerupt de trei tipi care coborau dinspre hotel, şi care, încă purtând măştile acelea caraghioase, cântau sau vociferau ca nişte trubaduri rataţi, înlănţuiţi fiind într-o înşiruire a la Zorba Grecul. Evident că m-au observat şi şi-au început numaidecât şarada fluierăturilor care-mi trăzneau parcă în auz, strigând cu o adevărată fală a cuceritorilor: "Ragazza, ragazza!", văzându-şi apoi de drumul lor încolăcit. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre ei era chiar unul dintre amicii mei din călătorie.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) III parte

Apariţia care m-a frapat indubitabil a fost, undeva pe o fundătură din faimosul labirint veneţiano-francez( căci mai degrabă aşteptam să apară canalele Veneţiei, decât Edith Piaf de pe strădţtele acelea atât de înguste), o clădire împunătoare care aveam impresia că se sfarămă sub ochii mei şi care, într-un fel, m-a invitat s-o păşesc. Spaţiul deschis din interiorul ei, imens şi aproape înspăimântător, contrasta puternic cu claustrofobicele străduţe de afară. N-am putut să-mi închipui decât că, acolo, a fost cândva o renumită cârciumă, un salon mai mult sau mai puţin select sau elegant, asta pentru că simţul olfactiv mi-a fost vizitat de un puternic miros de sudoare, whisky şi colonie, cu care, ori intrasem de afară, ori mi-l dobândisem pe piele şi, iată, eram imaginea perfectă a vizitatorului poposit la cârciumă. În orice caz, spaţiul mi-a lăsat mie, ca persoană imaginativă şi aventurieră, atmosfera unui astfel de local, pierdut în meandrele timpului, în mijlocul căruia sălăşluia un bar imens, iar undeva, într-un oarecare colţ al acelei încăperi infinite, trăncănea o orchestră pestriţă despre melodii de război, de vitejie sau de dragoste încercate, probabil, la un acordeon, la o scripcă şi la un flaut. Tot spaţiul respectiv mi-a transmis imaginea unei îngrămădeli de singuratici, beţivi, soldaţi, pierde-lume, care vedeau lumea în câteva acorduri şi în băutură. Ajunsesem să mă plimb înfrigurată prin încăperea aceea, ignorând sunetul modern al telefonului care-mi bâzâia în traistă, şi să mă întreb cât sens, câtă lumină, câtă puterea avea lumea pentru oamenii aceia, dacă existaseră aşa cum imaginaţia mea îi creionase.

Plimbările mele egoiste, în căutările mele egoiste, cu îndeletniciri mai mult decât intime şi neîmpărtăşite, începeau să mă facă să realizez că renunţarea, detaşarea, imaginaţia şi dorinţa sunt cele care, mai presus de putere, mă împing să regăsesc lumea într-o altă nuanţă decât acum o lună, s-o îmbrăţişez singură şi fericită, să nu dau nimănui din secretele bucuriei mele. Dacă Goethe a luat-o razna în apusul vieţii, eu m-am răzvrătit şi am refuzat s-o fac la începuturile ei. Astfel că începusem cu pşi mărunţi să-mi împac sufletul în acest oraş, deşi eram conştientă că rănile vor seceta mult timp seva lui. Astfel mi-am revăzut ochii zâmbind şi bucurându-se, astfel începeam să-mi dau seama că tot ceea ce, nu demult s-a petrecut, a avut un scop, o lege, un desfăşurător pe care eu, ca singură amfitrioană, le-am cunoscut încă de dinainte să încep să le aplic. Simţeam cum învăţ să deprind arta precauţiei, deci să construiesc şi scutul care nu mă va abate de la dragoste, dar nici înfiera, ci doar mă va proteja de fatalităţi. În acea seară m-am răsfăţat cu trabucurile franţuzeşti (Dumnezeu ştie dacă aşa erau într-adevăr) pe balconul larg şi luminat de noapte al camerei în care prea puţin zăboveam. Oamenii cu care plecasem îmi băteau cu ardoare la uşă, i-am invitat la contemplare, dar prima întrebare, maternă, de altfel, deşi nu provenea din partea vreunei femei, din contră, a fost : "Tu de când n-ai mai mâncat?" Am începu să râd la fel de zgomotos ca la plecarea din ţară şi să-mi confirm că da, soarta lucrează în linişte, ca un savant nebun în faţa hieroglifelor sale, şi nu uită de mlădiţele timpului care se aştern si pe dragostea mea- mi-am zis atunci că întrebarea asta, pusă cândva de tine, mi-a cauzat vânătăi şi dorinţe pătimaşe pe care le-aş fi regăsit, poate, în ani şi nu într-o întrebare banală.

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) II parte

Am intrat în librării şi-n anticariate, în ceainării dubioase care mă ameţeau de cum le păşeam cu mirosul pestriţ de ierburi necunoascute, dar pe care, dintr-un teribilism specific, le-am încercat, supusă fiind unui anumit ritual al locului. Rău nu mi-au făcut atâta vreme cât am ieşit de acolo mai îmbujorată decât după o noapte de dragoste în compania vreunui necunoascut. Toate chipurile îmi păreau aduse din nu ştiu ce crez sacrosanct, toate sunetele oraşului mi se prelingeau pe piele într-o melodie care ar fi aparţinut băştinaşilor, indigenilor şi pe care mi-ar fi transmis-o ca pe o rugăciune de mult timp ştiută. Am cumpărat cărţi, unele originale şi de-a dreptul rare, care mă trimiteau într-o livadă descoperită într-una dintre zile. Era la marginea oraşului, acolo unde cântul de mai devreme nu-şi mai regăsea vivacitatea, ci doar un ecou pierdut ca printr-o oarecare ceaţă. După-amiezile mele mureau mult prea repede în acea livadă, una cu pomi rari (nu am descifrat încă ce soi erau), dar cu iarbă nefiresc de moale şi de primitoare ca pernele din puf de gâscă îmbrăcate în brocart, de o fineţe şi de un lux evidente. Citeam pe nerăsuflate, întinsă pe un cearşaf alb pe care mi-l strecuram dimineaţa din şifonier, şi luam pauze scurte in care fumam parcă întru curăţenia sufletului. În tot acest paradox al gesturilor, am simţit că exact de aşa ceva aveam nevoie- de o îmbolnăvire trupească, dar care să mă extazieze şi pe care să o râvnesc mai mult decât aş râvni pielea bărbatului pe care îl iubesc.

Acolo, în desişul singurului pom matur din livadă, l-am descoperit pe Cehov ca om, ca om îndrăgostit, purtând povara timpului în care i-a fost dat să se nască, purtând povara unei iubiri separate de graniţe şi nu de sentimente. Am citit scrisori cutremurătoare pe care logodnica lui, Olga Knipper i le trimitea, iar cea asupra căreia am reuşit să zăbovesc îndelung purta titlul de Scrisoarea Temerilor, datată încă din 1901. Acele rânduri mi-au întărit credinţa vizavi de dragostea trăită aşa cum vrem noi şi nu cum vor ceilalţi, dragostea cu care faci cunoştinţă în cel mai bizar moment din viaţa ta, în cele mai neaşteptate circumstanţe şi care are cea mai imprevizibilă desfăşurare. În doar câteva zile am ajuns parcă, să cunosc legile trupului şi ale minţii mele, să descopăr nevoile şi rugăminţile lor, libertăţile şi durerile. Mă gândeam la dragoste ca la ceva veninos, purtând în acelaşi timp cea mai faimoasă armură împotriva ei. Mă gândeam fără să-i ancorez vreo imagine proprie, vreun chip cunoscut, doream doar s-o cunosc, din complezenţă, ca pe o doamnă schimbătoare precum zgomotele oraşului aceluia, în tot luxul ei, cu toate moravurile ei, cu toate capriciile şi pretenţiile. Mi-am dat seama că această doamnă nu ridică niciodată aşteptări şi nici nu le cere! Mai simplu de atât nici nu poate fi jocul ăsta al dragostei!

În una dintre serile petrecute în acest oraş al acestei ţări, să-i zicem Oraşul Renunţării ( unde renunţarea este sinonimă cu scăparea, evadarea de sub ghilotina acestui "chagrin", cum ar spune franţuza din mine), am căutat într-o disperare aproape animalică, prin împrejurimile hotelului, oameni de-ai locului care să mă îndrume către Cartierul Francez. Evident că nu mi-a fost deloc uşor, în primul rând pentru că am amestecat vreo cinci limbi şi frânturi de limbi ştiute, pe lângă simboluri şi imagini şi arătatul, evident nepoliticos, cu degetul ca să mă înţeleg cu un aborigen pe care l-aş fi văzut cât de cât şcolit, dar, în definitiv, nu era decât un conservator şi un nihilist al modernităţii. Dar, zău, de unde puteam să deduc asta?! Într-un final, cu un cârd de astfel de personaje în jurul meu, au reuşit să descifreze ce vrea o biată căprioară prinsă în mrejele vâtătorilor de la ei. Episodul a fost comic şi jenant, trebuia să vi-l împărtăşesc. Ajunsă în împrejurimile zonei căreia tot încercasem să-i găsesc coordonatele, mă apăsa o mireasmă plăcută de iasomie şi de nucşoară, de pâine caldă şi de ghimbir, un amestec de parfumuri care mă înapoiau ceainăriei amintite mai sus, dar parcă într-o altă epocă. Brusc, străduţele începeau să se îngusteze, iar nisipul şi pietrişul specifice oraşului se transforma într-un pavaj din piatră cubică bătătorită de la atâta apăsare greoaie. Din senin, bocancii mei deveneau mai uşori şi mai comozi, iar respiraţia mi-era parcă răsfăţată de împletitura acelor parfumuri. Oamenii treceau pe lângă mine, deşi mergeam în şir indian, încă nu reuşeam să nu-mi ating coatele cu individul de pe contrasens, atât de îngustă era strada. Deşi străini, cu feţe cărora nu puteai să le distingi naţia, erau de o jovialitate specifică franţuzilor, şi mi se părea cel puţin ciudat cum, într-un cartier care poartă hramul ţării octogonale, nu se vorbea franceza, nu exista nimic specific acestei naţiuni, în afara aerului discret, boem, în afara gesturilor de curtoazie, în afara cafenelelor din care răsuna veşnica "La vie en rose" a lui Edith. Şi totuşi, îmi regăseam atât de mult sufletul şi viaţa şi energia în acest spaţiu nerecomandat clautrofobilor, în acest spaţiu care pentru oricine ar fi putut părea hibrid sau defăimător sau chiar burlesc. Ei bine, pentru mine era înălţător. Mă uitam (în felul specific unui turist) lung la balcoanele îmbrăcate în fier forjat, de un negru lucios care îţi abătea privirea de la câteva fete care stăteau la cafea şi la bârfă, probabil, pe două scaune minuscule, în interiorul lor şi care, atunci când erau strigate de câte cineva, nu ezitau să fluture energic din mâini. Observam câteva croitorii care purtau faţada anilor şaizeci, cu perdele lungi, din mătase la ferestre. La fiecare pas, mirosul înţepător de tabac îmi reînvia poftele, venind din câte-o tutungerie dichisită în interiorul căreia observam, zâmbind, câtiva domni care probabil că discutau sau încheiau afaceri la un trabuc de calitate. Ca să nu uit ideea, am plecat şi eu de acolo cu câteva trabucuri mirifice pe care, într-o nonşalanţă deprinsă, mi-am permis să le fumez cu o plăcere erotică în balconul hotelului la care am stat.

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Timpul? L-am devorat!

Goală de lume, când lumea e simplă,
cuvântătoare piele- iertată banal.
Stropesc orele noastre
cu timpul finit
al marilor aşteptări,
al drumului dorit,
a râsului minciună.
Când vorbeşti fluierând,
Când te-atingi în gând-
şi lumea se uită la cer
spre pământ, când taci
cântând, când zbori plângând!

Sunt albă ca sângele stătut
în cuvânt şi goală de lume,
când lumea se-ntâmplă şi stau
şi aştept o pată de roşu în
sângele nostru căzut în
pământ! Când nu sunt visând,
când sunt gri colorând!
Când te caut ca om, te caut
plecând, când aştept să te
găsesc
nedorind şi nevrând!

Când îmi eşti, când îţi sunt!
Şi mă iert în ploaie, albastră de
noapte şi mă ud cu praf de
neiertate păcate şi mă uit
în sus, aşteptând pământul,
rătăcind ca o vorbă, când vin
neştiind, când plec uitând,
golind lumea de mine, când ea era simplă,

acum e năucă şi n-are habar,
că tu şi cu mine, în doi o
petrecem sorbindu-i
frumoasele ore
ale marilor aşteptări!
Când timpul se-neacă trecând
printre noi...
prin ploi,
pe cărări-
santinele!
Mai aromat si mai personal aici

Senzaţia celor două lumi

Tremur la gândul că sunt certată de soartă şi pusă alături de oameni care se desăvârşesc sau se pierd prin sine, când eu stărui în continuare a crede că nu sunt mişcaţi decât de mine. Dimineţile mi le deştept întârziind în gândire şi încercând să alung senzaţia celor două lumi pe care o port din visurile mele în sufletul meu cel de toate zilele; din momentele în care îmi aşez capul pe genunchii tăi, împletindu-mi trupul ca o ramură şi insinuând obişnuitul viciu într-o roşire a plăcerii, până acolo unde ajunge să mă înspăimânte hârtia, dar nu cea albă, ci jumătatea scrisă. Până realizez că gândesc prin echilibru şi dezechilibru, prin forme, sunete, prin piatră şi prin culori, până realizez că scrisul îmi slăbeşte cumplit puterea gândului, depărtându-mă de la cuvânt şi de la idee.

Îmi place să-mi gândesc fiecare clipă ca şi cum în acel moment onorez cu absenţa mea sute de simfonii şi de expoziţii care se desfăşoară şi se închid fără mine, mii de cărţi care se citesc în toate colţurile lumii şi soarele care răsare mereu altfel, dar dincolo de ochii mei. Astfel încep să am sentimentul prezentului, acel sentiment direct de viaţă imediată, acel sentiment al visului, al vieţii şi al verii care vin şi pleacă, fără ştirea mea sau a oamenilor. Pentru că, astfel ştiu că gândurile încă mai poartă amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfăşurat ieri sau acum o sută de ani situaţii minunate, incerte şi nebune. E ca şi cum aş purta jumătăţi de lumini în suflet, acele lumini pe care le iubesc prin simplitatea lor. Aş putea să le pictez, deşi nu am încercat vreodată. Le-am descoperit vii, doar în plăcerea erotică de a atinge minunate părţi ale unor sculpturi sau cumpărându-mi cele mai scumpe flori ca să le arunc a doua zi. Le-am descoperit în cele 3 anotimpuri prin care am trecut împreună şi care mi-au lăsat senzaţia adevăratei vieţi. În prezent râd şi las critica ei la îndemâna profanilor care îmi repugnă. Visul meu cu împăraţi şi cu săraci îmi pare apa morgană a însetatului.

Îmi răsună duios acele buze şoptind, revăd cu drag pleoapele voalând rigiditatea privirilor, trupul respirându-mi briza şi sufletul purtat, poate, pe cele mai fertile plaje ale minelui. Aceste imagini îmi sunt busolă şi sfetnic în pasiunile literare- deşi, desigur, ca orice admirator care citeşte cu voalul adorării şi slăveşte cele din urmă grigonări ale idolului, nu ştie că alte nenumărate cărţi bune îi rămân ascunse. Cu cât recunosc aceste fulguraţii în care aventura m-a adus pe neaşteptate, cu atât sentimenul de excepţională fericire senzuală creşte. Iubesc ceea ce sângele meu de intoxicată îmi porunceşte şi mă ispiteşte; iubesc acel amestec de umilinţe şi de răzbunări, de cruzime şi de dezmierdare, din împletire de vis şi veghe, inconştient şi amintiri, emoţii şi răzvrătiri trupeşti- le iubesc pentru că te-au făcut străin de tine, neostenit în dragoste şi voitor în a chema desfătarea în trupul uneori istovit, secătuit. Le iubesc pentru zorii lor, în care spasmul începuturilor se potoleşte, iar înlănţuirea durează lung şi încordat ca o tânguire.

Acele ceasuri în care, trupul tău viu primeşte mai adânc decât ar putea crede şi mai permanent decât ar dori, stăpânirea sufletului meu feminin- căruia îi cunoşti slăbiciunea şi pentru care te faci indispensabil. Sunt ceasurile în care accept noaptea ca p-un ritual al singurei lumi în care trăiesc, iar ziua n-o revendic sufletului meu, ci o donez, benevol, celei de-a doua lumi în care vieţuiesc şi atât!
Mai aromat si mai personal aici

Cu Dragostea la o cafea! ( III parte )

"Sais-tu que je suis fee?"- îl întreabă păgâna Veleda ("Martirii"- Chateaubriand) pe generalul iubit. Prefer să cred că şi eu sunt fantezia (în sensul propriu) ta, aşa cum şi ea îi apărea marelui general drept o nălucă diafană, cu o seceră liturgică între sâni şi plete lungi. Atunci când nu sunt doar femeie, prefer să fiu nici mai mult nici mai puţin decât iluzia, idealul concret al bărbatului. Un ideal care, după cum bine ştim, nu poate fi posedat fără să fie câştigat, şi deci, nu poate servi drept răsplată. Până la urmă este vorba despre refugiul în perfecţiune pe care oricare Evă pilduitoare îl sădeşte în trecerea ei în oricare bărbat ales.

Nu mă declar cunoscătoare a Dragostei, nici măcar a farmecelor; i-am servit o cafea pentru a o lăsa să râdă de filosofiile mele despre ea. Deocamdată tace, îi aştept replica distrugătoare. Până atunci, să-mi îndulcesc cafeaua, să mă aşez picior peste picior, să-mi aprind tacticos o ţigară şi să reiau monologul.

M-am întrebat cum de există atâta profunzime într-o simplă atingere, atâta complementaritate, dacă nu îngemănare, chiar. Carnea mea sau a ta, sau, prefer să cred că a oricărui alt îndrăgostit, e mai mult decât trup. Dacă mâinile tale sau sânii mei ajung să transmită întotdeauna ceva, atunci carnea nu este nimic în afară de expresie, atitudine, exteriorizare şi, de ce nu, capsule ale spiritului. Astfel reuşim oare să exprimăm cel mai bine abandonul total, trupesc şi spiritual, în fiinţa celui iubit? Da, fracţionar, episodic şi uşor sadic! De ce? Pntru că, odată cu acele consideraţii raţionale- convenienţe sociale, ori morale, sau oricare alte dificultăţi venite din partea lui sau din partea ei, se produce împiedicarea cruntă a abandonului. În pofida acestei realităţi, importantă nu este fapta, ci simţirea- oricare ar fi decizia lui sau a ei, esenţialul este să se simtă abandonat celuilalt. Oare?!

A-propos de trupul care, vrând-nevrând ajunge să excite un apetit, mă întreb dacă, fără voia mea, trupu-mi adoptă limbaje sugestive în general, sau numai ţie?! Totuşi, seducerea, aşa cum o transform eu în artă, nu înseamnă drumul trupului meu către bărbat, ci felul în care ajunge să tragă către el trupul bărbatului dorit- de aici porneşte cumva dorinţa. În schimb, nu oricine răspunde chemării şi ajunge să se îndrăgostească; bărbaţii capabili în general o caută pe aceea, şi nu pe oricine. Desigur, afirmaţia este complet valabilă şi invers. Este vorba despre supremul simţ al "vederii" celeilalte persoane. Am descoperit sensul acestui " a vedea" fără să realizez, apoi am devenit curioasă, curiozitatea devenindu-mi aproape virtute, iar această virtute mi-am însuşit-o drept prag al iubirii mele pentru tine. Cumva, pot să compar starea aceasta cu simbolul lămpii mereu aprinse ale fecioarelor evanghelice. Imaginea asta îmi detoxifică nevoile primare, corpul vicios şi ochii tulburi.

Avem oare, nevoie de "pentru că" -uri care să însemne mai mult decât raţiune; să fie fundamentul sau însuşi logosul? Avem nevoie de distanţă ca să-l aflăm? E aceasta esenţială fără să ajungem astfel să jucăm roluri curteneşti?
Mai aromat si mai personal aici