Poveste... dincolo de zare

Între Tu şi EU există cu siguranţă un univers infinit.
Suntem mult prea diferiţi ca să ne putem asemana cumva. Suntem doi străini.

Ce mare e lumea acum, după ce am văzut şi eu întâiul răsărit de soare. Ce tăcută e marea. Am impresia că tăcerea ei mă scufundă.Fără cântece aduse de departe. Cât de departe suntem de depărtări? Când eram mică obişnuiam să întreb: cât de mare e marea? Răspunsul rămânea mereu neclar: până dincolo de zare. Foarte nepotrivit răspuns pentru un copil. Însă încep să-l înţeleg acum; cât adevăr într-o simplă sintagmă, câtă realitate. Până şi banca pe care stau acum, deasupra panoramei pasive are privilegiul de a staţiona în plină “zarişte cosmică”. E bătrână, căci îmi alină fundalul prin scârţâitul ei obosit, şi uşor prăfuită; câte amintiri trebuie să existe în jurul ei. E ciudat fiindcă zona unde se află e extrem de populată în plină zi, şi totuşi nu am văzut pe nimeni care să se oprească şi s-o facă părtaşa unei profinzimi la ţărm de mare, să-i devină tovarăş în toată această călătorie vizuală… infinită călătorie.
E atât de limpede această dimineaţă, atât de tăcută şi rece. Atât de mare e lumea acum, luminată de primele raze. Pustiul ce-i împrejur mă linişteşte, deşi ştiu că în câteva ore faleza va fi sătulă de mii de paşi greoi şi repezi. Cât de frumos e să ai impresia că soarele iese din mare, infantil!

Aş lua o barcă şi aş cutreiera zarea, aş trezi astfel şi valurile care nu se grăbesc să spele ţărmul; aş putea ajunge acum la soare, mi se pare atât de aproape.Îmi îmbată faţa cu ale sale raze ce-şi urmeză cursul spre apogeul cosmic ,e atât de lumină acum încât abia dacă se mai vede luciul şters în spate al apei. A amuţit pământul.
Dezamăgită văd primii paşi care au crăpat oglinda perfectă a nisipului. Se trezesc şi oamenii. Au ratat marea intrare în scenă a celui ce le oferă mai multă bucurie decât îşi pot imagina. Se aud şi primele motoare pornite. Întâia briză răcoroasă îşi face şi ea apariţia dezmorţind monotonia care se instalase. Cât de repede a trecut totul şi, astfel: cât de mare e lumea!
Între TU şi EU există cu siguranţă un univers infinit; poate că e marea sau poate soarele. Mi-ar plăcea să fi stat la colţul opus al băncii mele bătrâne şi să fi fost amândoi martorii acestei minuni, iar atunci între TU şi EU ar mai fi existat doar câteva scânduri putrezite de trecerea timpului.
Mă ridic uşor de pe bancă şi decid să hibernez până mâine dimineaţă; îmi place să fiu “contra curentului”. Acum lumea se trezeşte, eu sunt însă trează de mult timp.
Şi banca rămâne goală în urma mea, fără vreo şansă de a fi ocupată până mâine; rămâne cu ale ei amintiri, cu ale ei răni provocate de tăişul ce avea ca scop inscripţionarea deja uzatului şi de prost-gust gest de iubire ”X+Y=LOVE”, care însă a vegheat veacuri în şir infinitele fotografii celeste.
3mai2006