Urmele!

Refuz să mai păstrez amintiri. Pentru că vrând să păstrez, nu am făcut decât să pierd... obiecte, să descopăr semne peste tot care să-mi tulbure existenţa.

Nu demult am pierdut un ceas. Nesemnificativ ca obiect, dar semnificativ ca moment şi context. De atunci nu mai port pentru că mi-aş irita încheietura mâinii şi n-aş face decât să le pierd( poate intenţionat de data asta).

Nu mai pun niciun preţ pe amintirile vizibile, pe acelea care privindu-le te fac să zâmbeşti sau să regreţi. Există numeroase motive pentru zâmbete şi regrete, amintirile nu sunt decât concretizarea unei iluzii.

Ştiu să păstrez privirea acelora care au lăsat urme. În privirea mea, din cauza asta nu am o culoare certă a ochilor. Sunt prea puternice privirile păstrate şi ochii mei au devenit tulburi. Apoi vorbele, cuvintele fără sens, minciunile lor le păstrez pe buzele mele, de aceea şoptesc ca o femeie flămândă, dar mă cert ca un bărbat înşelat. Şi atingerile mi le cos de piele. Poate de aceea mă învineţesc atât de repede, din cauza loviturii amintirilor lor. Le iau cu mine peste tot, fără să-mi fie teamă că o să le pierd, că o să le stric. Semnele lor sunt indescifrabile. Nimeni nu mi le poate citi, decât eu. Eu... marea Cutie a Pandorei care nu-şi lasă în libertate relele, misterul, vătămătorii. Eu, femeia care-şi transformă pasiunea într-una şi mai puternică, dublată de semnele pasiunilor ce-au fost şi vor mai răsări.

Atunci când vei vrea să mă priveşti, nu te speria dacă îţi vei regăsi privirea intrând în mine. Vei vrea să mă săruţi şi să mă atingi şi vei simţi lovitura cuvintelor spuse cum îţi amorţeşte buzele, iar vineţeala pielii mele cum te pătează şi te doare. Vei vrea să nu revezi amintiri. Voi vrea să-ţi spun că ceasul pierdut nu a fost decât începutul nemăsurării amintirilor nostre.