Totalul afișărilor de pagină

luni, 29 august 2011

Rendez-vous și amor



Sunt momente în care nimic nu contează mai mult decât instinctul găsit în pribegie. În oamenii pe care îi vezi pentru prima dată și cărora te prezinți cu diplomație și decență, pentru ca mai târziu să vă vedeți într-un clar-obscur de fereastră și să vă împărtășiți cele mai indiscrete povești.

Ochii lor devin insidioși și dornici să soarbă cât mai multe dintre cuvintele tale, încât întrevederea devine de-a dreptul curtenească la un moment dat. Precum un vodevil cu accente romantice, însă fără nimic grosier ori abuziv. Cât de ușor îți poți descoperi atunci, privind în ochii celuilalt, succesul asigurat de stăpânirea unei alte arte tipic femeiești- aceea de a știi să fii indecentă într-o manieră superioară și să te prezinți cu o nobilă obrăznicie. În ochii lor sclipesc lumini neîntâlnite până atunci în convorbire, lumini ușor surprinse și animalice, cu iridescențe care mai că te și flatează și îmbujorează. Acele lumini îți asigură negrăitul compliment. Simțeam că în fața acelui crepuscul de lumină, îmi arătam toată picanteria unei curtezane, poate prea virginală în jocul iscat, poate prea transparentă în dansul ideilor rostite.

Mă privea segmental, fără să îndrăznească să mă cântărească mai mult de două minute, fără să-mi atingă mâna sau să mi se scufunde în totalitate în abanosul ochilor mei care nu ezitau să-i intrige, plini de spirit, de capricii și de vervă. Întâlnirea privirilor noastre era de o fermecătoare depravare, o întâlnire din care știam că nu vom ieși nici ridicoli, dar nici elegiaci. Îi vorbeam cu rapiditate și cu siguranță, mergând până în adâncul lucrurilor și făcându-l pe el să pară, pe lângă mine, un simplu visător și entuziast. Aveam impresia că-l lecuiesc, cu fiecare vorbă rostită, de orice urmă de idealism. I-am spus că scriu poezii, dar că, în același timp, tot eu sunt aceea care, prin firea mea, i-aș deziluziona cel mai tare pe poeți. El nu făcea decât să mă îngâne, iar când înceta să practice acest mimetism pe alocuri înjositor, îmi spunea, cu un impetuos spirit algebric, că am un spirit sclipitor. Vorbeam despre nimicuri iraționale, neconcludente, care nu erau altceva decât cadrul unei îmbrățișări a privirilor. Știam, din jocul trupului său, cum mintea nu-l lasă și-l chinuie cu gânduri mârșave sau vulgare, trezindu-i o mulțime de pofte impracticabile și ușor necuviincioase. Știam că e torturat de dorințe care-i erau fie străine, după cum se comporta, fie stăpâne și de neînduplecat. Arta fermecării e cât se poate de vastă, începusem eu să-i zic la un moment dat.

El a tresărit, ca și cum i se părea familiar ce-i șoptesc și m-a întrebat dacă știu alegoria cu amicii lui Ulise, prefăcuți în porci de către Circe. Am înțeles atunci că acel bărbat din fața mea, cu tot respectul pe care l-ar avea vizavi de femeie, de viață și de cultură, ar fi scuipat ca un neprihănit pe Iliada lui Homer și ar fi cerut să i se aducă vin ca să se îmbete, să fumeze din pipă, să spargă geamurile, să cânte cel mai obscen refren știut și să-mi ridice ușor fusta ca să vadă doar dacă mi-am prins jartiera deasupra sau dedesubtul genunchiului. Și eu simțeam cumva o desfătare, însă l-am descurajat, spunându-i că nu face altceva decât să făurească himere. El nu se împotrivea farmecului pe care i-l arătam, ci mă ajuta să-l înjosesc aproape, să-l minimizez, părându-i-se firească oricare pervertire a omului. Nu mai știam dacă eu sau dacă el vroia să fugă, nu mai știam nici dacă eu sau dacă el era corupătorul, cert este că ne-am asumat rolurile taciturn. Niște roluri cărora le pierdusem înțelesul pe drum, pe drumul senzațiilor. În seara aceea am realizat inutilitatea în deplina lor utilitate a cuvintelor. Convorbirea în sine a fost resimțită ca cel mai nebun amor făcut cu un străin căruia nu-i știi numele, dar căruia ai impresia că-i poți seduce toată rațiunea și tot spiritul. O convorbire ca un monolog, ca o disertație despre orice plămădeală a lumii, acompaniată de săruturi fulgurante ale privirilor și întreruptă brusc de către o tresărire apogeică, sălbatică și roditoare, plină de subînțelesurile unui joc erotic. Și așa a fost, un joc erotic mascat, obscur, ascuns de cuvinte dintre cele mai simbolice și de priviri dintre cele mai nebănuitoare.

Cei din jurul nostru nici nu și-au dat seama că noi, doi tineri stând în fața unei ferestre și vorbind, ne-am iubit de fapt, mai necuviincios și mai sălbatic, chiar înaintea lor, fără jenă și fără ascunzișuri. Un amor verbal ale cărui intrigi și digresiuni spumoase, m-au făcut să-mi descopăr minunata artă a fermecării, a indecenței superioare și a nobilei obrăznicii, fără să mă arăt rușinată, ori fără să mă dea de gol vreo anume roșeață apărută pe paloarea obrajilor mei...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu