Am început să recitesc nişte cărţi care, într-o perioadă, îmi păreau remarcabile, demne de recomandat, profunde. Îşi păstrează în continuare aceleaşi nuanţe; problema a apărut în momentul în care, umblând prin lăzile cu fiţuici, ornamente, amintiri şi vălmăşaguri vechi de acasă, am avut plăcuta şi scurta impresie a unui hoţ care-şi bagă nasul în viaţa unui străin. Teribil sentiment, aruncam toate cele fără niciun motiv, dar lăsând impresia că sunt în căutarea unui singur lucru. Hoaţa propriului destin, aş spune; am găsit aceste cărţi care încă mă încântă şi mă arborează fetei care le-a citit întâiaşi dată.
Mă rog, consideraţi aceast simpatic eveniment drept preambul la ceea ce a însemnat cumva revelaţia. Cărţile vorbesc foarte mult despre regrete, oamenii de asemenea; ca să mă integrez în societate, trebuie să le inventez, e un subiect monden, care atrage şi care leagă amiciţii de cafea, superficiale, dar lumeşti. Totuşi, cu tot cu imaginaţia mea bogată, care uneori exagerează până la traumă provocată ascultătorilor, spun, în spatele uşilor închise şi cu un rânjet pe chip, că nu am regrete oneste. Să-mi fie iertată îngâmfarea, poate, dar ceea ce am făcut, am trăit înainte să devină faptă. Sunt o sumă oarecare de trăiri, nu blasfemiez sau reneg plăcerea oferită de trăirile orduriere, pure, fără pic de sintetic şi de mimă în ele; nu am fost niciodată o persoană pudibondă, care să se eschiveze de la etalarea trăită a propriilor fantezii, m-am ferit de tartuferie toată viaţa, dar îmi place să mă joc cu părerile celorlalţi, cu "dar vai"-urile şi cu franţuzismele perfide, cu jocul social care mă oboseşte pe mine, ca actriţă.
Mă gândeam că-mi trebuie nişte lăzi uriaşe pentru a le umple acum cu toate amintirile relativ recente; lada sufletului, înghiontită, şifonată şi cu câteva gloaţe la activ, a devenit uşor prea rustică, lipsită de energie şi de spaţiu. Am nevoie de lăzi pe care să scrie licit - ilicit, care să reuşească să mă ordoneze şi să-mi taie din avânt. Dacă sunt rea, aşa cum spune gura târgului, atunci să fiu până la capăt, dar să devin şi eu conştientă când sunt rea şi când bună; o să-mi aleg stările din cele două lăzi- rea-ilicit; bună-licit. Ok, de fapt, regretele mele sunt perfect altceva în afară de regrete: iubesc, oferindu-ţi toată luxurianţa sufletului meu, fără să-i văd şifonul, gloanţele de după sau înghionteala, iubesc cu energii nefolosite până acum, unice şi fără să le ştiu originea. Mă fascineză apariţia lor, de nicăieri, dar care mă invadează şi mă supun. Sufletul meu e un fatalist notoriu! Altele sunt întruchiparea puritanilor convinşi! (permiteţi-mi să zâmbesc) E doar un adagiu!
Cred că am un halou care-mi înconjoară sufletul şi care-l face să pară mai mândru decât e; imaginea asta o văd şi eu- luminozitatea lui mă îndeamnă să spun că nu am regrete oneste; viciile sunt aluzive- te fac să te gândeşti la mine, mă fac să te reţin, să te cuprind în continuare fără teamă, dar cu sufletul înspăimântat de noutatea noului care poate reapărea oricând. Sunt gnomul exterminat pentru că nu a păzit comoara, eu sunt- femeia care nu-şi păzeşte sufletul tocmai pentru că, păzindu-l cu o prea mare îndatorire, riscă să culeagă acele regrete mult standardizate!
Tot acest monolog este, de fapt, despre acele melancolii care dispun de mine câteodată şi care lasă întotdeauna "rest"- sau, mult mai barbar- REGRETELE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu