Totalul afișărilor de pagină

joi, 11 august 2011

Celălalt bărbat

Mă reîntorc în trecut. Mă reîntorc la femeie. Mă reîntorc la boemi.

La masa mea din lemn masiv de abanos, stau câțiva dintre cei mai excentrici artiști ai anilor 1900. Dar mă interesează unul singur. Tânărul fără de vârstă, brunet, cu părul lui vânat de vânt, dat cu uleiuri mirositoare. Mă fixează cu o privire punitivă- privirea celor două boabe de cafea neagră, intense și de nedeslușite. Privirea aceea complice care demască prin erotismul ei, caracterul venal și ademenitor al bărbatului ce-o poartă ca pe un amestec sacrosanct. 1900 se lasă peste masa noastră, în penumbra unui separe mediocru, lâncezit în timp din cauza lipsei luminii. Un separe deasupra căruia, un lampadar grosolan și prăfuit își împrăștie ultimele scântei de soare artificial. Bodega e liniștită deocamdată. La masă nu e decât Ortiz de Zarate și Kisling, ținându-i companie la un vin roșu lui Modigliani. Magnificul dandy italian poposit în Paris ca să divinizeze arta picturală. Îl observ cum bea, binecuvântat de lumea lui amorfă, dintr-un pahar de culoarea malahitului care transformă vinul roșu-sângeriu, într-unul murdar-rubiniu. Imaginea lui mă înmărmurește. Nebunia geniului îi umblă prin fiecare venă pe care o văd de la gulerul cămășii ponosite, până la manșetele cu butoni splendizi, dar ieftini. Cabotinismul lui mi-l arată dornic de atenție, dar respingător față de societate. El- pictorul care trezește în fiecare muză pasiuni de nedescris, el- cel care indignează și confuzează, care se joacă precum vrăjitoarele cu mințile fecioarelor pictate. El- cel care m-a făcut să iubesc rubiniul vinului, simplul meu viciu născut și alimentat de parizianul cu sânge italienesc- Amedeo.

De ce el?! m-ați întreba. Pentru sălbaticul ascuns sub masca pudibondului, pentru curtenitorul și seducătorul ascuns în spatele unui rezervat antisocial, pentru un desăvârșit amant lăudat prea mult, iubit prea puțin, uitat și uitând prea repede. Dar mai ales pentru viața lui din care a făcut parte Beatrice. Nu cea a lui Dante, ci Beatrice suava, ușor mironosița, inteligenta și mult temuta Hastings. Această Beatrice care i-a potolit năravurile, dar care i-a sporit erotismul artistic, puterea creației și nevoia femeii. ”Ești pictor, pictează, băiete!”, îi spunea ea cu un aer de guvernantă înduioșată. Ea i-a fost muza inexistentă pe pânză, muza care i-a arătat coridoarele lungi ale imaginației, cea care i-a oferit femei ca să-și desăvârșească opera, cea conștientă că acele femei vor fi fost dezbrăcate și adulate, ori ignorate de iubitul ei Amedeo. Iată artistul silit să iasă din depravarea boemului, să creeze cu dezmățul tuturor simțurilor, să creadă și să simtă iubirea. El, tocmai el, cel care nu dădea atenție niciunei femei, amantul care n-a curtat niciodată, ci care a fost vânat pentru inimitabilul său talent de a trăi frumos și la limită.

Nu degeaba i-am zis dandy frumosului cu sânge latin. Aristocrația vieții e sublimă, libertatea exprimării îl aseamănă cu Baudelaire în lirism, niciodată grosolană, ori vulgară. Cu atât mai puțin banală când toate portretele lui definesc acel ”fin de race”. Îl cunosc pe Modigliani de pe Rue de Montparnasse din Paris. Camera lui îmbâcsită, dar cochetă îi primește zi după zi frumoasele grații și păstrează în aerul ei toate parfumurile lor, toate crâmpeiele de gemete și de absolut, toate culorile lenjeriei uitate, ori a corsetelor incomode. O cameră, ca un boudoir masculin, emanând bărbăție și geniu, mister și seducție. În această cameră, Amedeo își lăsa îngerii și demonii minții lui creatoare să ducă cel mai hulpav război. Vinul nu lipsește din carafe, tutunul îmbibă plămânii secătuiți de amor și draperiile lungi și groase, canapeaua păcatelor și halatul lui, intimul material care-i acoperă trupul în momentul căutării gloriei picturale. Sigur că sunt îndrăgostită de Modigliani! Dacă stau să mă gândesc, ar trebui să-mi fie rușine din cauza numărului de bărbați (artiști) pe care i-am iubit până la viciu. Amedeo este unul dintre ei.

Vorbește rar, nu-i place zvonul, se ascunde des și iubește cu patimă- fie că e vorba despre o pradă întâmplătoare, ori despre una care se dăruie fără scrupule. El zice, atunci când venele îi freamătă mai mult vin decât sânge, că e vanitos și nesătul, slab până la îngeri în fața femeii și nevolnic în privința luptei dintre amintirile frontului și nebunia îndrăgostirii, abandonului în femeie. ” Ce poftă mai avem să fim fericiți!”, zice el. Îl citez întotdeauna când am ocazia. În camera aceea a descoperit că există și o artă bahică, un vin pentru fiecare speță, o plăcere a gustului aproape mortală, așa cum, mai târziu avea să caute extazul în hașiș amestecat cu mângâierile line ale femeilor corupătoare. Frumusețea picturii lui stă în libertinismul vieții pe care a trăit-o. La bodega de pe Montparnasse, cu amicii lui, seară de seară, sorbind cele mai delicioase vinuri și deplângând politica într-un fum gros de tutun și de hașiș. Pentru el, Beatrice a fost o luptă- un ideal pe care-l tânjea cu spaimă, pe care, deseori îl respingea. Frica abandonului în brațele iubirii l-a trecut prin mai multe Paradisuri și Infernuri decât pe Dante, deși, frumosul nebun Amedeo, îl cita ocazional și-l adula pe naționalul lui italian. Pictorul durerii, așa cum este supranumit din cauza intensității operelor sale, avea să iubească, în sfârșit, cu splendida frică a oricărui neofit, pe femeia care i se va fi dăruit cu totul- nu pentru o zi, nu pentru un tablou, nu pentru o noapte, ci pentru viață și moarte. Beatrice- cea care i-a înlăturat ceasurile de singurătate, boală și slăbiciune, cea care l-a venerat și l-a îndepărtat de artificial. În cele din urmă, Beatrice- cea care i-a fost soție și amantă până la moarte.

Când știu câtă frumusețe și patimă ascund viețile oamenilor, mă înspăimânt. Când știu că incredibilul libertin Modigliani a ajuns să aduleze și nu numai să se lase adulat, mă cutremur. Când ultimele lui cuvinte (el- solitarul, rezervatul, misteriosul) adresate lui Beatrice au fost : ”Ne-am înțeles pentru o bucurie veșnică!”, mă înfior. Stau deci, la masa aceasta din lemn de abanos, în acest prozaic separe și adulmec fiecare mișcare a lui Modigliani, fiecare urmă de zâmbet, fiecare înghițitură de venin bahic. Îl absorb în fiecare por al pielii mele și tac. Ce să-i spun eu?! Că m-a schimbat, că m-a fermecat și pe mine ca pe o oricare alta, că m-a viciat și mi-a oferit o cutezanță teribilă? Să-i spun că sunt geloasă pe Beatrice și pe fiecare femeie care i-a fost muză? Să-i spun că el m-a învățat că durerea are o sălbăticie unică și neprețuită? Să-i spun că iubesc Parisul și Montmartre și Montparnasse, străduțele înguste și idilice, pavate în piatră, bodegile cu iz de cafenele selecte, tutunul, bărbatul și singurătatea, libertatea și viciul, misterul și nebunia?

I-aș șopti că, datorită lui, am ajuns să trăiesc trei minute într-unul iubind arta și căutând la nesfârșit să nu trec pe lângă iubire, să n-o resping, dar nici s-o vânez, ca pe un animal mai înfometat decât vânătorul. Apoi, aș sorbi tăcută dintr-un pahar de vin rubiniu și l-aș închina, privindu-l și zicându-i: ”Spune-i tu lui Beatrice cât de bine îi înțeleg iubirea!”

10 comentarii:

  1. @Anonim: 1.E și ”hm” o formă de răspuns, deși nu știu cum s-o cataloghez!
    2. Mi-ar plăcea să te loghezi, sau să te semnezi, mi-ar prinde bine să știu cu cine m-am cunoscut (destul de intim, din punct de vedere al gândurilor). Mulțumesc!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  2. "hm" pentru ca nu stiu daca ar trebui sa comentez. e povestea ta si poti s-o scrii cum vrei tu. "hm" pentru ca Beatrice (iar Beatrice) nu i-a fost sotie si amanta pana la moarte.

    www, daca ma loghez va aparea un link spre un blog care oricum e inchis publicului de multa vreme, asa ca nu stiu cat te-ar incanta asta. iar de semnat ma semnez, nu?
    care e diferenta intre wmv si un alt nick?

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  3. @wmw: (ca să nu mai am impresia că scriu fără adresă) Am înțeles cum rezonează acel ”hm”, iar Beatrice Hastings chiar i-a fost soție până la moarte (moartea ei, evident), amantă era în sensul peiorativ, sau cu mai multe personalități pentru un singur bărbat, dacă vrei (asta ca să încerce să evite plictisul aparent inevitabil).

    În privința logării... ce să spun?! Interesantă explicație, fugi de ceva? :)) Mi-e teamă că am vorbit de la bun început destul de familiar... Greșesc să am impresia că mă cunoști sau că am mai vorbit?

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  4. cred ca gresesti, sau poate nu vorbim despre aceeasi Modigliani-Hastings:)

    despre el am inceput sa citesc mai mult dupa ce am descoperit versurile Ahmatovei (a fost o mare iubire a lui, unii spun ca prima mare iubire)
    apoi am vazut filmul.

    nu fug www, poate doar de mine. si da gresesti, pana acum cateva zile nu am mai vorbit si nu te cunosc, dar se pare ca nu crezi ce spun...

    numai bine!

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  5. @wmw: Vorbim despre aceeași pereche, evident, pentru că alta nu a mai existat. Filmul e slăbuț și melodramatic. Eu l-am văzut după ce am citit câteva biografii importante. Anna Ahmatova s-a numărat printre femeile care l-au iubit pe Modigliani și care au reușit să-l inspire, nu neapărat să-l cucerească. Iar dintre poeziile ei de dragoste nu e niciuna demonstrată ca fiind închinată artistului. Pictorul are, într-adevăr, câteva tablouri de-ale ei, însă Beatrice i-a fost muză abia post-mortem! Cel puțin eu așa știu, din păcate nu-mi pun bazele în documentația de până acum, pentru că o consider precară fiind rezumată numai la biografii, un film slab și câteva filmulețe scurte. Ei bine, din toate astea, viața lui mi-a fost schițată destul de pronunțat, prin iubiri( neîmpărtășite în majoritatea lor), prin morți dureroase, prin amintirea infamă a frontului, prin iubirea unică și matură a cerebralei Beatrice Hastings. Ce am scris mai sus este, așa cum ai spus și tu, viziunea personală asupra unei imaginare întâlniri cu artistul.

    Restul, trasat în linii mari în textul meu, construiește într-o umbră personalizată viața și imaginea lui Amedeo Modigliani!

    Ok, în privința identității! Am greșit să cred că mă cunoști!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  6. de film am amintit in treacat, nu ca as pune baza pe el. vorbeam din ce am citit despre M.
    esti prea sigura si asta ma nedumereste putin, pentru ca eu am citit altceva despre el.

    cat despre ahmatova chiar a fost iubita lui o vreme pana ea s-a reintors la sotul ei si a scris cateva poezii pentru el (e drept ca nu se poate dovedi), dar exista (si) asta:

    "Paris is in dark mist
    And probably again Modigliani
    Imperceptibly follows me.
    He has a sad virtue
    To bring disorder even to my dreams
    And be the reason of my many misfortunes."
    (A.Ahmatova)

    sustin in continuare ca nu Beatrice a fost marea lui dragoste.

    wmw

    p.s. beatrice a murit la vreo 20 de ani dupa el;)

    RăspundețiȘtergere
  7. @wmw: Mea culpa vizavi de moartea lui Hastings. Așa e, ea a murit prin 1940 și ceva, la două decenii după el. Știu, totuși, că ea niciodată nu i-a pozat ca muză ( stând efectiv în fața lui și așteptând s-o picteze), știu că toate tablourile ei sunt desenate de memoria pur vizuală, de trăsăturile pregnante. Am făcut o reală confuzie, îmi retrag cuvintele!

    În privința Annei nu mă pot pronunța pentru că nu am suficiente cunoștințe despre viața ei.(știam despre interferența cu Modigliani, dar niciodată nu am considerat-o atât de valoroasă sau de grea în balanța iubirilor lui) Poezii de-ale ei am citit, mi-ar plăcea să-mi faci cunoscut și titlul celei din care ai extras fragmentul anterior. M-ai făcut curioasă!

    Totuși, până la proba contrarie, eu susțin că Beatrice i-a fost marea dragoste!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  8. "pana la proba contrarie" insemnand ca vei (re)incepe sa te documentezi (mai atent)?

    nu cunosc nici eu titlul poeziei, am dat peste strofa asta atunci cand incepusem sa citesc despre ei.
    a fost mai mult decat interferenta

    wmw

    p.s. imi sustin punctul de vedere in continuare.

    succes la "proba contrarie" ;)

    RăspundețiȘtergere
  9. @wmw: Proba contrarie înseamnă că voi căuta să aflu cât mai multe despre relația Modigliani- Ahmatova ( din ce am citit/văzut până acum nu am o imagine certă pe care să o pot argumenta și sunt indignată pentru că biografii citiți sunt dintre cei care nu m-au dezamăgit niciodată, cu nicio altă ocazie, în privința niciunui alt artist) Voi căuta în particular despre Ahmatova ca să-mi demonstrez singură dacă e cazul să îmi schimb biografii sau, din contră, să-mi întăresc credința despre Beatrice și temeinicul ei rol în viața lui Amedeo.

    Mulțumesc pentru urare! O să revin pe acest subiect! :)

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere