Plutirea nu e nici măcar pentru păsări

E implorabil când stai și aștepți să se nască măcar un aspect al lumii ăstei care la un moment dat să poată să te inspire. Nu mă inspiră nimic. Iar cuvintele pe care le mai am sunt din ce în ce mai sărace și mai incolore. Aștept un tapaj, o degringoladă, o înnebunire. (exceptându-le pe ale mele, desigur)

Tot ce mai aud (vorbindu-se, gândindu-se, făcându-se) e fie de un mauvais-gout ordinar, fie teribil de obtuz. Sunt într-o plutire în care extremele s-au redus la îngustime, în care ele nu mai există ca extreme, ci ca amici care, peste noapte și-au dat seama că se atrag. Mi-e teamă de sindromul Crusoe, mi-e teamă că atunci când o să naufragiez, n-o să-mi mai doresc vreodată să mă întorc, iar naufragiul ar deveni subit, evadare. O evadare necesară spiritului. Un spirit pe care, acum și mai mult ca sigur și mâine, mi-l simt și mi-l voi simți îngrozitor de emasculat.

Rea și dăunătoare este și tăcerea- tăcerea mea care instigă la cabale, la revoluții cuvântate. Iar când tăcerea mea tace, atunci înseamnă că nu mai văd lumea ca printr-un filigran, frumos lucrat și amintindu-mi de lubricitatea anumitor episoade trecute, ci printr-o tablă, undeva ruginită, undeva subțiată. Tăcerea înseamnă saturația. Am spus atâtea ”adevăruri”, atâtea butade despre dragoste mai ales, încât propria-mi gură s-a săturat să-mi redea, reiterat, aceleași vorbe devenite prozaice. Fiecare sentiment, care obișnuia să mă inspire, a devenit insipid, ca o rugăciune în care obișuiai să crezi, dar care s-a robotizat cu timpul. Când te cerți în gând cu tine sau cu altcineva, e dureros de sinistru. Când simți nevoia unei oglinzi și nu a unei fețe în ”fața” căreia ai știi că n-ai putea decât să plângi de nervi, viața devine înfometată după zgomot, după junglă, după alergare. Și când simți cât de retractilă îți devine judecata, te înspăimânți și cauți ieșiri...

Acuzele mă îmbătrânesc îngrozitor, iar singura mea reacție e aparent, grosieră. În fond, nu fac decât să ignor multe dintre acuzele care, în al 12-lea ceas, devin desigur, retrograde. Nu mai vreau să vorbesc acum despre ce-a fost iubirea, dacă a fost, pentru cine și cum. Nu vreau să mă plâng, să plâng, să mă cert, să dau explicații și să mă lamentez. Nu vreau, evident, nici să le aud din partea altcuiva. Sunt sătulă până la echilibru. Iar discuțiile în contradictoriu mă irită, nu mă dezechilibrează.

Îmi doresc să existe ceva pe lumea asta care acum să mă reinspire- ceva eufonic, ceva venal, ceva uman sau inuman ca un reviriment de care am nevoie. Nevoia pe care o simte narcomanul în fața drogului sau sălbaticul în fața cunoașterii.
Vreau un zgomot interior care să mă inspire, vreau să-mi regăsesc limitele acelea care s-au împreunat fățarnice și vreau fie să cad, fie să zbor...

Plutirea nu e nici măcar pentru păsări.