Totalul afișărilor de pagină

vineri, 2 septembrie 2011

Răspund dilemelor unui tânăr


„Te iubesc!”, îmi zice el, brusc, pe nerăsuflate, ca și cum a scăpat de cea mai grea povară. O, nu, nu, dragule, tu nu mă iubești, ia-ți cuvintele înapoi până nu mă simt ca o hoață căreia i-a reușit jaful, dar care, în sfârșit se căiește. Normal că nu mă iubești, doar îți lucesc un pic mai mult ochii decât de obicei, simți un ușor magnetism și suferi de un început de fascinație. Atâta tot! Asta se numește îndrăgosteală, iar dacă e s-o luăm așa, îți mărturisesc că și eu sunt îndrăgostită de tine. Așa cum sunt îndrăgostită de multe altele de pe lumea asta și așa cum pe foarte puține ajung să le iubesc. Știi cum e să îți lași toată ființa pe mâna celuilalt, să ignori orice regulă, să faci orice compromis, să calci în picioare, să plângi pentru cât poți să simți, să visezi și să nu te mai suporți decât lângă celălalt, să fii ușor nevrotic și mereu palid, mai bolnăvicios și totuși, cu o aură mai strălucitoare ca niciodată- asta înseamnă să iubești, dragul meu. Să cazi și să faci să-ți cadă toată pasiunea la picioare, să te întrebi de ce nu-ți pasă de nimic, așa cum obișnuia să-ți pese, să te uiți în oglindă și să vezi cea mai frumoasă slăbiciune a omului cum se desfășoară. Sunt fericită că iubesc, așa cum ți-am zis, dar nefericită că mi-am descoperit, ori că mi-am lăsat descoperită această mare slăbiciune. Of, și cu mine într-adevăr, n-ai decât două șanse- e demonstrată treaba că, orice relație de-a mea ajunge fie la iubire, fie la ură-cruntă, câteodată și amândouă în tandem. Nu ți-ai dori o așa nenorocire.

Sunt învățată să nu plutesc, să nu accept ceea ce e călduț, să merg către extreme, fie că ele mă fac dezirabilă sau indezirabilă. Nu mă poate îmblânzi nimeni, cel puțin în aparență. Să-ți recunosc că este cineva căruia i-a reușit, ar fi în zadar pentru că nu voi vrea să-ți fac cunoscute datele problemei. Iar tu, tu ai impresii. Dintre cele mai naive, e adevărat, dar sunt tare roditoare și delicioase, analizându-le. Mi-ai pus atâtea întrebări, aproape că doream să te laud, când mi-am dat seama că intru, fără să doresc neapărat, în mintea unui copil cu valențe de tânăr înțelept. Sigur că m-am oprit, n-aș fi vrut să-ți bântui somnul și să ajungi și tu să mă urăști. Uite, te las să mă iubești mai bine! (conștientă fiind că nu vei ajunge acolo), dacă îmi promiți că mă uiți imediat după convorbirea asta!

”De ce ai cearcăne?”, mă întreabă el. Pentru că mi le creez singură. Îmi place să am cearcăne, e un accesoriu care te arată mai afectat, mai profund, mai gânditor. Glumele mele sunt ușor nesărate, știu. Întrebarea ta e cel puțin bizară, mă gândesc că ar înfuria oricare altă domniță, și totuși pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ți-aș da ca motiv și că am câțiva ani în plus față de tine, dar, din nou, aș fi nesărată și cu un ușor gust amărui. Cred că am cearcăne pentru că mă tot gândesc, în ultima vreme, cum să distrug ceva. Cum să-l distrug silențios, fără pompă, cum să-l anihilez în șoaptă. Nu mă întreba ce, căci n-o să-ți răspund. De ce? Pentru că m-am săturat să scriu- n-o fac decât când sunt în compania lui Bachus, când zbor prin diferite straturi și substraturi ale imaginației narcotizată și când sunt îndurerată, nefericită. Dacă n-aș mai scrie, aș deveni instantaneu castă. Dacă n-aș mai scrie, m-aș opri la ordine, la regulă, la fericire. Știi că fericirea e cea mai banală iluzie, cea mai prototipică și mai îngustă speranță. Aș vrea să fiu acolo, printre ei, fericiții și să surâd tâmp în timp ce-mi strig fericirea. Dacă scriu, îmi alimentez furia și nu mi-o descarc- așa cum s-ar zice- devin tenebroasă și iată, pentru unii, o adevărată intrigă, ca să nu zic ciudățenie. Ce te atrage la mine? ”Ești altfel.” Pe naiba, sunt mai ”la fel” cum nu se poate... Sunt o Pandoră, ca toate femeile, și o capricioasă. Mi-e drag de viață și mi-e frică de mine însămi. Sunt ca iepurele și umbra lui, numai că umbra mea am lăsat-o acolo unde mi-am lăsat și iubirea, și singurul aspect de care mă mai înspăimânt e propria persoană- așa goală cum a rămas. Răsună cel mei înfiorător ecou în mine, de nenumărate ori, infinit aproape, greu de suportat zilnic. Am deci, propria mea melodie- ecoul goliciunii mele interioare. Și totuși, în fiecare zi mă îndrăgostesc și sunt conștientă de asta, față de majoritatea oamenilor care nu știu să se oprească o secundă și să-și dea seama că au fost un pic îndrăgostiți și azi. ”M-am îndrăgostit de Paris și de Provence”, ”M-am îndrăgostit, ca o tribadă, de Marie Antoinette”, mă îndrăgostesc constant de anumite chipuri pe care le văd, evanescente, desigur, dar care pentru o secundă, ajung să mă hipnotizeze, de anumite staturi și mișcări, gesturi și atitudini, de ochi, de anumite buze, de ticuri, de râsete, de plânsete, de culori pe care nu ajung niciodată să le iubesc. Toate schimbătoare și trecătoare, așa cum e dragostea, în general. Nu face greșeala să asemui dragostea iubirii. E altceva. Tu nu mă iubești, deci, tu ești fascinat, pentru o secundă, apoi îți va trece și mâine te vei îndrăgosti de alți ochi, mai nu-știu-cum.

Nu vrei să ajungi să iubești pe cineva despre care știi că nu mai poate iubi așa cum a făcut-o odată, care ți-a mărturisit că nu are inima la ea, nici în poșetă, nici în torpedou. Nu o voi avea decât într-un singur alt trup pe care mi-l voi atribui si al cărui suflet îl voi iubi toată viața. Nu pot exista mai mai multe persoane pe care să le iubesc așa, ar fi o crimă, omucidere curată. Deci, ai tot dreptul să te îndrăgostești de mine, și tot spațiul să te deziluzionezi. Poți să mă și iubești- atâta vreme cât te voi face să mă uiți imediat după convorbirea asta...


5 comentarii:

  1. vreau sa cred ca ceea ce am citit aici despre iubire, e doar.. nici nu stiu cum s-o numesc.. poate "literatura de sertar".
    nu te ofusca si nu mi-o lua in nume de rau, dar daca pentru tine iubirea ar fi cum ai descris-o la inceput si chiar ai crede ce ai scris acolo, ura nu-si are locul de nicio culoare. ai sa-mi raspunzi cu vechea "zicala" ca ura e reversul iubirii. asa credeam si eu odata, pana cand am descoperit ca e doar o minciuna, o gaselnita pentru cei care de fapt iubesc pe jumatate. cand ai sa reusesti sa iubesti asa cum spui acolo la inceput, ai sa ai surpriza sa te descoperi altfel decat te credeai pana atunci. vei descoperi ca furia, razbunarea, sau alte sentimente de genul asta n-au putere sa treaca inaintea iubirii (chiar si trecuta de-acum). iar ura.. asa cum exista culori si nonculori, asa as spune ca exista sentimente si nonsentimente, iar la ultimul as trece neindoielnic, Ura.
    a uri pe cel iubit odata, e ca si cum ai reduce la zero tot ce-a fost, iar daca poti face asta, un lucru e sigur: n-a fost iubire!

    iti doresc sa ajungi sa-ti schimbi parerea de acum, dar nu datorita cartilor ;)

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  2. @wmw: Ne întâlnim din nou și nu-mi dau seama cum se face că de fiecare dată îmi procuri suficiente motive să te contrazic. Sigur că nu există ”poet” care să-și explice ”poezia”, dar, pentru că nu doresc să fiu greșit înțeleasă, ori să las loc interpretărilor, trebuie măcar să-ți răspund.
    Am citit și eu destule despre iubire, însă niciodată n-am căutat să mă inspir din forma ei literară, pentru că nu cred nici în ficțiune, nici în păreri, ori experiențe personale înflorite și purtătoare de ambalaj strălucitor. Trebuie să-ți mărturisesc că nu sunt ”genul” acelora care scriu din cărți- ceea ce transmit este exact rodul simțirilor mele, nici mai mult nici mai puțin. Care simțiri nu sunt nicidecum plate sau monotone, altfel n-aș mai scrie, ci erup, iar forma lor e poezi și/ sau proza pe care o citești (și îți mulțumesc) de pe acest blog.
    Apropo de ură... sigur că sunt infinit de multe aspecte de dezbătut (convorbirea de față chiar s-a petrecut cu un tânăr care sunt sigură că nu ar fi vrut să-i pierd timpul cu franjuri și voaluri despre iubire și ură)- n-am făcut decât să-i schematizez ce înseamnă implicarea într-o relație cu subsemnata și am zis ori iubire, ori ură, ori ambele împreunate( există, chiar dacă pare imposibil, dar mă poate urî cineva pentru faptul că mă iubește și n-aș merita deloc, sau pentru faptul că mă iubește și n-ar fi vrut să se implice, n-a putut împiedica sta). Sunt mii de motive( mai mult sau mai puțin ”grele”) care te pot face să uraști persoana iubită în timp ce, evident. îți dai seama c-o și iubești. În rest, sunt extreme, luate separat- ori/ori. Experiența mea în această privință mi-a oferit lecția asta și dacă n-aș fi simțit forma aspectelor ăstora în realitate, nu m-aș fi sinchisit să inventez sau să ”fur” ceva. Nu pot să scriu nici la comandă, dar nici să personific un sentiment sau o manieră de a-l caracteriza, care să fie deja personificate.
    Prin urmare, nu pot să zic decât că, din comentariul lăsat de tine( din nou, mulțumiri), nu mi-am făcut înțeleasă ideea sub forma ei literară și regret că am ajuns la neînțelegeri de sens! Sper, totuși, că în al 12-lea ceas, m-am făcut înțeleasă( deși n-aș fi vrut să-mi explic niciodată scrierile) și am înțeles că tehnica mea de punere în pagină a ideilor trebuie revizuită și îmbunătățită. Mulțumesc!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  3. nu am avut nici cea mai mica intentie de a te pune sa-ti explici textul.. si daca ma gandesc bine nici n-as avea dreptul. am avut doar de comentat la "impreunarea" iubirii cu ura (crunta-zici tu). separat pot exista, dar impreuna niciodata, asta vroiam sa spun in comentariul precedent. si din nou sustii asta prin "sunt mii de motive...." iar eu o sa-ti spun iar ca impreunarea de care vorbesti nu poate (co)exista. poate doar in filme sau carti ca sa le faca mai palpitante. poti simti furie (crunta) vis a vis de pers iubita dar nu ura, pentru ca a alatura iubirii cel mai josnic dintre sentimente e ca si cum ai anula-o.

    nu e nevoie sa revizuiesti nimic, "scrierea" ti-am inteles-o din primul ceas nu era nevoie de explicatii. am polemizat doar pe marginea ideii iubire-ura, care desi pentru marea majoritate pare atractiva prin contrast,spectaculozitate sau dramatism, nu inseamna ca este si adevarata.

    (daca-mi multumesti de atatea ori o sa te banuiesc de complezenta, iar complezenta chiar o urasc:) )

    numai bine,
    wmw

    RăspundețiȘtergere
  4. @wmw: Sigur că părerile sunt împărțite și este clară ideea că încă nu există nicio teorie a iubirii, ci doar experiențe personale, expuse în cele mai subiective maniere. Nu putem da verdicte doar pentru că așa gândim noi sau pentru că așa am trăit, deci nu putem generaliza asta- totul, referitor la iubire, este personal, de nejudecat și adevărat pentru cei care au trăit-o, așa cum au trăit-o. Eu nu scriu pentru că suna ”atractiv”, ingenios sau original, nu vreau să frapez sau să atrag pe nimeni cu nimic, nu mi-am făcut blog pentru ”fani”, ci pentru că mai sunt persoane care vor să citească și despre alte experiențe și simțiri.

    Mă bucur că ”ai polemizat” pe marginea subiectului iubire-ură care, evident că este nemărginit și te invit să mai faci asta, ori de câte ori ai plăcerea și ocazia. Nu-ți mai mulțumesc și în comentariul acesta, pentru că am înțeles că am făcut-o îndeajuns în cel anterior! Totuși, nu renunț la

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  5. ha, ha, ha...
    da, stiu ca "ha"-urile suna fals in scris, ca si cind risul nu ar fi unul adevarat... dar in cazul de fata, sint amuzat... ceea ce, in ultima instanta, va adauga urii ce mi-ai purtat-o (atit de trecator)...
    dar, serios acum, problema (ei bine, una dintre probleme) este ca, in situatiile in care vei avea timp si vei dori sa reactionezi, niciodata nu vei accepta dreptatea altcuiva, in special cind va fi formulata in termeni similari cu modul tau de a privi lumea. e paradoxal, dar de fiecare data cind descoperi o persoana care, ca si wmw deasupra si ca si mine mai demult, iti impartaseste ideile, o contrazici. poate nu complet, poata doar partial, dar gasesti tu ceva ce poti nega, sau explica in mod diferit.
    nu ma intelege gresit, acesta e motivul pentru care si wmw si eu si multi altii ne-am fi indragostit de tine. dar, pe de alta parte, si stiu ca in clipele in care esti singura in singuratatea ta stii asta - oricit de mult nu vei fi de acord cu analiza mea, de fiecare data cind contrazici aceste ginduri (ale altora), te contrazici pe tine insati (sau, insuti, ca sa nu zic "pe voi insiva").
    probabil ca te-as fi iubit la nebunie, si as fi acceptat sa te intilnesc daca nu as fi fost atit de departe (in cel putin doua dimensiuni)... asa insa, ramin cu amintirea unei scurte conectii pozitive in schimburi de mesaje pe blog, si apoi ura (ha, ha, ha) pe care ti-su stirnit-o aceleasi ginduri, pe care, odata, le-ai fi iubit...
    cu dragostea nebuna cu care te-as fi iubit, al tau in sensuri greu imaginabile,
    imperfect si - mai ales - ireal

    RăspundețiȘtergere