Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 14 septembrie 2011

Surpriza vine din Oglindă

Minciunile se ascund în fiecare Oglindă. Dacă eu, mâine, vin la tine și mă uit în oglinda ta, mă văd la fel de nenorocită cum mă văd în propria oglindă. Sigur că ne lăsam purtați de mirajul luciului ei, sigur că ne admirăm întâi culorile superficialei noastre naturi umane, ne potrivim zâmbetul, ne dăm părul după ureche sau tragem de gulerul cămășii. Suprafața ei este cea care întotdeauna ne împiedică sa vrem să privim mai mult. Te-ai privit vreodată în ochi? Erau la fel de negri și de pasionali precum îi văd eu în realitate?

Mă rog, detalii, aș zice! Oglinzile nu reprezintă un portret, ci o poză. O imagine efemeră, cu grave valențe subiective. Portretul intervine atunci când ajungi să-ți vezi în Oglindă centura Venerei sau vălul lui Isis (așa cum mi s-a întâmplat, de exemplu), când ajungi să vezi Sfinxul sau Echerul, când rezumi imaginea la simbolurile care ți se înfățișează în minte și nu în privire. Și când, evident, îți regăsești pe chip, cele mai multe dintre trăsăturile celuilalt. Nu avem nevoie de norișori diatribici, în mijlocul cărora să mâzgălim o semnătură sau să scriem niște cuvinte aleatorii, cu virgulă între ele. Când te privești în Oglindă, e tăcere, așa cum nici pe luciul unei ape nu vorbești, de teamă ca respirația și forța vocii tale să nu nască unde și să tulbure portretul. Mi-e teamă că m-am privit de prea multe ori în Oglinda ta și mi-am văzut acest portret, încât acum, propria mea Oglindă nu mă mai cunoaște. Între mine și ea s-a dezvoltat, în decurs de câteva luni numărabile, o aprigă racilă. Nu mă cunoaște, nu o cunosc, iar cât despre portretul meu, mi-e teamă că nu m-aș recunoaște dacă aș mai avea ocazia, ori aș fi extrem de surprinsă să mă revăd. Asta înseamnă că nu există plictisul despre care aminteai, atâta vreme cât eu nu am Oglinda care să mă lase să-mi recunosc portretul. Nu e plictis, nu e nici măcar căutare, cred că e divertisment, acel divertisment în care tu îți joci rolul de care vag îți mai amintești și încerci să reproduci, actoricește, detaliile și didascaliile care au rămas, cândva, de către două minți complementare, scrise pentru veșnicia literaturii amatoare sau pentru bucuria utilizării lor de către memoria colectivă (noi doi). E posibil să te fi pierdut și eu, și nu doar în zona sensului, dar e și mai posibil să avem impresii de Oglindă și nu certitudini de portret.

”Dacă ni s-ar cere să meșterim niște cioburi de oglindă care să ne reflecte firile”, tu te-ai vedea pe tine sau ai avea acea bucată de geam prin care l-ai vedea pe celălalt? Răspunzând la întrebare a priori, în locul tău, aș spune că nici una, nici cealaltă. Timpul nu se mai măsoară de mult în nisip, ci în bătăi ale inimii, și singurul ”obiect” pe care îl ții tu în mână acum, e inima mea. Dacă o ridici și o expui Oglinzii, este foarte posibil să mă vezi prin tine. Mă întreb dacă pot să fac și eu același lucru, dar nu simt niciun ”obiect” în plus în recuzita ”teatrului” meu pe care să-l pot ridica în Oglindă și care să poată înceta vrajba dintre mine și ea. Și care, în sfârșit, să mă arate, goală de minciuni și de superficial, așa cum obișnuiam să fiu în brațele tale...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu