Totalul afișărilor de pagină

marți, 9 august 2011

Când și prezentul îl condamnă pe Dante

În ultimele zile (cred că se face aproape o săptămână) m-am oprit asupra lui Dante. Acel Dante care, după câte s-au disertat despre viața lui, aproape că a devenit o legendă, un mit. Am preluat drept invitație ideea rememorării istoriei cu obiecția unei implicări personale în cursul acesteia. S-o reluăm, dar s-o schimbăm, noi, ca muritori și ca urmași ai ei. De aceea am amintit de Dante. Mă declar însă, nesigură. Nu mă încântă ideea parcurgerii atâtor secole doar ca să-i văd privirea pătrunzătoare în momentele atâtor procese prin care a trecut. Or, eu poate chiar aș vedea altfel deciziile Înaltei Curți. Mi-ar fi plăcut să-l văd trăindu-și Infernul, chiar dacă Boccaccio îl dă de gol și sugerează că singurul lui infern a fost acela al propriei minți. Mi-ar fi plăcut să-l văd complăcându-se, acuzat pe nedrept de toate turpitudinile posibile, mi-ar fi plăcut să simt cum își acceptă moartea. În schimb, în minunatul său spirit dantesc (iată că a ajuns și adjectiv între timp), el acceptă, plângându-se, ultima scăpare a morții. Acel exul immeritus care i-a slăbit și perforat toată verva sa pamfletară. Viața lui e viața unui surghiunit depresiv și abuzat continuu de țara natală. Nu s-a întrebat niciodată de ce patria nu l-a vrut, în schimb a avut răgaz la moarte să scrie într-un testament că-și reneagă rădăcinile, că îngăduie Infernului să sufere mișelește de pe urma rapacității politice. Totul a fost o vindictă inexplicabilă. Doar părțile terțe rămânând lucide în privința motivelor unei asemenea vendete stat/politică- maestru august, preaiubit de semeni.

Adevărul e că m-aș întoarce acolo, în brava Italie, ca să văd măcar Paradisul lui Dante și să trebăluiesc insistent în Purgatoriu. Beatrice a fost imaginea Edenului, o imagine care nu respectă întocmai descrierea cărturărească, dar care se evidențiază, cu o ușoară urmă de clemență, față de toate celelalte Edenuri care i-au alinat singurătățile lui Dante. Ați putea crede că-mi repugnă personajul în sine și că sunt misandră. Aș putea să fiu, atâta vreme cât, retroactiv, toți bărbații capătă un misoginism vizavi de celelalte Beatrice din viața lor care, de fapt, nu se scriu cu majuscule, dar care, la un anumit moment, au reprezentat Paradisul. Mă enervează că Dante are o imagine precară și discreționară- marele autor, om politic, analist, pamfletar, marele mare cu o deosebită valoare în istorie. Mă enervează că multă lume nu-i cunoaște speța. Pe lângă geniul pe care nu i-l reneg, eu laud mai mult partea promiscuuă a vieții- acele aspecte privitoare la sodomie, contumacie, simonie care-i gravează viața în cea mai infamantă formă. Chiar l-aș numi boem pe Dante în circumstanțele astea și chiar m-aș îndoi de existența certă a unei oarecare Beatrice. Învederez ideea că viața lui pare duplicitară, în schimb, pe lângă soția- îmi scapă numele- oricum neimportant pentru însuși poetul, numeroase muze s-au perindat agale prin nopțile lui, fără ca acesta să se sfiască vreo secundă să le acopere urmele. Da, îi cataloghez intimitatea drept o excrescență frumoasă a boemului nedescoperit. Pentru aceasta m-aș întoarce în perioada cea mai prăfuită a Italiei, ca să nu mă raliez opiniei publice de atunci și de acum. Mă întreb, dacă Beatrice este Paradisul, de ce este mult mai popular și mai disecat Infernul? Oamenii n-au descoperit încă firea boemă a nebunului Dante... Sau oamenii au cunoscut prea multe Beatrice la viața lor încât, o maestruoasă rememorare, nu pare altceva decât un clișeu ieftin. Goethe zicea că ”etern-femininul ne trage în sus”, iată că el, uneori, nu reprezintă altceva decât harul târâtului în jos, către Inferno, unde sigur, eternul durează ceva mai mult decât o veșnicie de basm.

Dar nu, nu pe Dante voiam să-l admonestez acum, și nici măcar perioada lui care, reiau, pare atât de pietrificată într-un adevărat mit, ca să nu zic chiar într-un real eufemism. Voiam să mă opresc în istorie în alte împrejurări, ușor mai accesibile nevolnicilor muritori. O voi face curând, atunci când îmi voi consuma pe deplin neliniștea dantescă. Și totuși, Dante m-a ajutat să mă îndrăgostesc nebunește de Italia... tocmai Dante pentru care, realmente, femeia n-a fost altceva decât ”la femme aucune”- cum ar zice Mallarme. Oricare și fiecare femeiușcă.
Dacă aș fi bărbat m-aș întreba deci, câte chipuri ar avea Beatrice a mea...




17 comentarii:

  1. "..tocmai Dante pentru care, realmente, femeia n-a fost altceva decât ”la femme aucune” "
    nu Beatrice a fost cea care l-a ajutat sa gaseasca drumul spre paradis? in cazul asta "aucune" nu prea se asorteaza

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  2. @Anonim: Da, l-a ajutat, dar pe Dante acela preacunoscut de toată lumea din propriile-i cărți. Biografii autentici ( vezi Boccaccio) arată cum pentru omul Dante n-a existat o singură și adevărată Beatrice, ci mai multe ”muze” care l-au inspirat să creeze o fantasmagorigă Beatrice.

    Deci, evaluându-i adevărata viață(aceea de om și de artist), am ajuns la concluzia că basmele au fost inventate, iar femeia dantescă, paradisiacă nu e altceva decât un mozaic de ”femmes aucunes” :)

    www.

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  3. faptul ca Artistul a ales ca in capodopera lui, Femeia sa fie cea care il indruma spre paradis, cred ca spune mai mult decat 1000 de evaluari facute "la rece" de cei care-i bajbaie prin "adevarata viata".

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  4. Știi că și eu, dacă doresc să scriu despre tine, îți pot creea cea mai idilică și arhetipală imagine fără să te cunosc, dar transpunându-mă în starea artistică? Pe mine asta mă enervează... că totul e poveste și mit. Tocmai de aceea i-am ”bâjbâit” prin viață, ca să aflu dacă și istoria minte și, culmea, istoria minte cel mai mult, mai ales cea artistică, ori a artiștilor! Nu zic că Paradisul nu e genial, așa cum e întreaga lui operă, dar, vezi tu, eu- muritoarea, aveam impresia că Dante a fost zeu după ce l-am citit, când, în realitate, Dante n-a fost decât un boem nerușinat, neînțeles, cu o minte și o imaginație creatoare divine, dar pur fantastice. Mă enervează că realitatea din care s-a ”insirat” este cât se poate de fadă, iar alegoricul în opera sa, nu este decât o superbă exagerare a banalului. Iar Femeia- idealul cu o mie de chipuri cu numele de Beatrice.

    N.B. Îl ador de Dante, de câțiva ani îl citesc (operă și biografii), iar la concluzia asta nu am ajuns peste noapte, ci cu sârguința omului care se așteaptă ca magnificul unei opere să fie încrustat în realitatea vremii. Or eu am fost în numeroase aspecte dezamăgită, iar în altele plăcut surprinsă. Învederez faptul că în postarea de pe blog am făcut corelație între viața reală a poetului (aici intră și circumstanțele politice) și opera lui, dorind tocmai să demonstrez că artistul nu n-a fost om când a scris, ci doar artist. Iar eu mă așteptam să fie om și să metaforizeze în felul divin al artistului, realitatea vieții sale. Or, trei sferturi din toată opera lui e pamfletară și pur fantastică. Iată, aici mi-a stat dezamăgirea!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  5. am inteles de la inceput punctul tau de vedere, doar ca nu sunt de acord cu ideea in sine.
    nu este om de geniu a carei viata personala sa nu fi fost "cercetata" in amanunt in speranta gasirii unor "dovezi" prin care sa-l poata aduce mai aproape de "restul lumii". un fel de "iata dom'le ca si El ... mergea la femei/manca rosii cu branza/ fuma/bea etc.."
    ajungand sa cunosti amanuntele astea crezi ca ele amplifica sau diminueaza cu ceva opera?
    ceea ce vreau sa spun, este ca:
    - atunci cand persoana e geniala prea putin conteaza daca se spala pe dinti sau nu.
    -nu cred ca artistul atins de geniu creeaza gandindu-se la posteritate, la cei care-i vor cunoaste la un moment dat opera. o face pur si simplu pentru ca ea exista in el si trebuie s-o scoata la lumina. nu se gandeste catusi de putin ca va fi laudat sau blamat pentru ea, nu-l intereseaza.
    - ceea ce scrie vine din "launtru". il poti acuza ca a avut o viata nu stiu cum, dar nu poti pune la indoiala ca nu a crezut pana in cel mai mic detaliu in creatia lui. daca ar face asta... n-ar mai fi el, n-ar mai fi genial, ar fi un impostor.
    - pentru mine "muritorul", ar trebui sa fie prea destul ca ma pot bucura de creatia lui. cred ca felul in care ne putem arata gratitudinea fata de el, de mintea lui, este a-i ingadui "slabiciunile".

    ca sa revin la Dante, pt mine faptul ca a ales pentru Beatrice "un rol pozitiv si important" in divina comedie, (unde dusmanii lui reali ii regasesti in purgatoriu) este destul pentru a ma face sa cred ca pentru el - omul sau artistul- femeia nu era o oarecare.

    gata, te-am plictisit destul, scuze, m-a luat valu'

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  6. @Anonim: Ok, nu, nu m-ai plictisit. Nu, nu-ți mai cere atâtea scuze și da, avem puncte de vedere diferite că doar suntem oameni. Oamenii sunt subiectivi, dar din ce-mi zici tu (respectându-ți ideile), observ că cel puțin, amândoi apreciem opera lui Dante. Eu cred că m-am exprimat clar de la bun început în textul principal: m-am întors în trecut ca să revăd omul din spatele creației- putea să fie oricine, nu neapărat Dante. Cât despre artist și viața lui artistică nu e nevoie să mă faci să înțeleg pentru că empatizez, știu că se trece oarecum printr-un adevărat proces de dedublare în momentul preluării condeiului. Închipuie-ți că nu m-au interesat mărunțișurile vieții lui celei de toate zilele, ci dramele evidente și mai puțin evidente, uitate sau subliniate de vreme.

    Apreciez că vezi atât de înalt rolul lui Beatrice, așa cum și eu îl vedeam, dar oare, dacă o alegea pe sora lui sau un animal, ori un bărbat, mai gândeai la fel? Gândește-te că opera îi era cenzurată și trecută printr-un întreg forum înainte să fie publicată, iar el a ales femeia pentru că așa se cuvenea (nu că, Doamne-ferește, ar fi avut el relații incestuase ori sodomice). După câte am citit despre el, la fel de bine, într-un final, ar fi putut să aleagă pentru ”rolul principal” al căii paradisiace și bărbatul și animalul și sora. Viața lui e perfect în contradictoriu cu minunata sa operă. Aici voiam să ajung. Crede-mă, opera va rămâne la aceeași valoare în ochii mei, deși nu vreau să nu insinuez faptul că mi-ar fi plăcut să citesc în sensul cât mai veridic posibil despre ceea ce a însemnat într-adevăr pentru Dante, Paradisul, Infernul și Purgatoriul.

    Ești bărbat: repet întrebarea (retorică în textul meu) de la final: câte chipuri are Beatrice a ta?

    RăspundețiȘtergere
  7. se spune (si eu chiar cred asta) ca nimic nu e intamplator, chiar daca pare asa.

    toata discutia asta a noastra a pornit de la "oricare femeiusca", iar eu am reactionat nu pentru ca as avea ceva anume pentru Beatrice. ea poate foarte bine nici sa nu fi existat ca persoana -asa cum se mai vehiculeaza ideea- dar daca el a ales o femeie (putea fi si sora) si nu un animal nu e nici intamplator si nici ca "asa se cuvenea"
    (a ales si un barbat, pe Virgiliu, remember?)
    a ma intreba daca as fi gandit la fel daca era alt personaj, e ca si cum m-ai intreba daca mi-ar mai placea nocturnele lui chopin pe ritmuri de clubbin'
    nu pot raspunde pentru ca nu stiu si stii de ce? pentru ca atunci cand ceva mi se pare frumos, perfect sau cum vrei tu sa spui.. nu ma gandesc niciodata ca as schimba ceva, doar ma bucur ca exista.
    asa cum spuneam la inceput ca nimic nu e intamplator, a ales pe Virgiliu/ratiunea, pt primele 2, iar pentru paradis a ales femeia/dragostea/credinta (fie ea Beatrice, Nuti sau Mimi)

    Beatrice a mea are o multime de chipuri (a nu le confunda cu masti), daca ar avea unul singur m-as plictisi prea repede.

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  8. @Anonim: Sunt de acord cu tine că nimic nu e întâmplător, de aceea m-am declarat un beliver ușor de încadrat în categoria cutezătorilor naivi. Ai amintit de Vergiliu despre care eu l-am catadicsit drept ”bărbat” în comentariul meu anterior- desigur că făceam referire certă la el atunci când te-am întrebat, dar mi-ar fi plăcut să ți-l închipui pe Vergilui în rolul lui Beatrice, în rolul cărtirăresc, așa cum e și firesc. Dar înțeleg ce dorești să spui și respect asta. Când mie mi se pare ceva frumos, perfect, mă gândesc că trebuie să fie un pact ușor diavolesc, un nefiresc putregai pe undeva și nu fac decât săl caut. Riscând, în găsirea vreunui indiciu, să spulber frumusețea operei. Dar, vezi-tu, eu mi-am asumat asta întotdeauna, dacă nu riscam să cunosc ”mai mult”, ”mai adânc”, nu ajungeam să prețuiesc și mai tare o capodoperă. Cred că asta e diferența dintre noi- eu niciodată nu am luat sau crezut faptele/ lucrurile ca atare, în forma lor expusă. Unde e prea mult, e și prea rău sau inuman sau incredibil. Unde e prea puțin, e prostie neexploatată. Și prostia poate să fie genială!

    Recunosc plictisul ăsta bărbătesc, l-am recunoscut și în Dante (vezi textul meu cu Beatrice cea cu o mulțime de chipuri reale)! (iar acum, gândește-te că sunt lângă urechea ta și că îți șoptesc, arogantă și copilă- Touchee)

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  9. Revizuire: am câteva greșeli ( din cauza anvergurii) de ortografie (typing). Scuză-mi-le! se mai întâmplă!

    RăspundețiȘtergere
  10. sesizez o vaga urma de misandrie in "plictisul asta barbatesc" :) de ce imparti (vb poetului) in doua cete, in... femei si in misei? (uite ca mi-a reusit si-o rima)

    (iar acum, imagineaza-ti cum soptindu-mi la ureche (si)aroganta, (si) copila, (si) in toate chipurile, (si)..evă acel "touchee", iti zambesc si te strig Beatrice;) )

    wmw

    crezi ca sta cineva sa numere cele cateva (3)greseli de tastare? neah

    RăspundețiȘtergere
  11. Nu, nu sunt misandră (decât uneori), așa cum nici tu nu ești misogin în privința mea, și nici indiferent, pare-se!

    Ușor surprinsă, poate din cauza Evei (cu care sunt certată), poate din cauza lui Beatrice pe care am tot împărțit-o azi, sunt... atinsă de lovitura răspunsului tău! Și iată, așa încet-încet, fac un șah literar cu un Anonim! :) Cu majusculă, desigur!

    WWW.

    RăspundețiȘtergere
  12. atinsa pentru ca te asteptai mai degraba la o capitulare decat la o riposta. ai subestimat adversarul,sau ma rog.. anonimu' (cu majuscula, desigur)
    o zi faina!

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  13. Atinsă pentru că am rememorat niște clipe prețioase pentru mine, odată cu paranteza ta de mai sus- nu știu dacă asta s-a vrut, sau e vorba de ”întâmplare” din nou, ori de hazard (cum îmi place mie să spun). Iar, dacă e să ne numim ”adversari”, atunci da, paranteza aceea a fost ca o lovitură sub centură, dacă vrei, cu tactică și plan, exact cum nu mă așteptam.

    Dar la capitulare nici nu m-am gândit! Anonim, mascat și curajos- cred că știu tiparul ăsta! :) Apropos- când te demaști?

    WWW.

    RăspundețiȘtergere
  14. singurul motiv pentru care-s anonim (doar pe jumatate, pt ca ma semnez dupa cum vezi) este ca mi-a fost lene sa ma loghez. nu am ce demasca (orice ar insemna asta), abia acum cateva zile cand am comentat prima oara aici ti-am descoperit blogul.
    cat despre ce spuneai la inceput, nu a fost nimic premeditat, deci pura intamplare fara ghilimele. data viitoare promit sa nu mai ascult de impulsurile de moment si sa ma abtin.

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  15. Nu trebuie să-mi promiți mie nimic- impulsurile tot impulsuri rămân, n-ai cum să le stăpânești ca un cal nărăvaș! Iar egoismul meu nu-mi va împiedica niciodată neobrăzarea, din contră! (asta înseamnă că deseori mă arăt mai sfidătoare, mai indecentă- în sensul de îndrăzneață și mai înfiptă). Nu mă scuz (nu-mi place) și nici nu pledez pro-domo, dar am făcut adăugirea asta ca să nu te mai scuzi tu (bărbații nu trebuie să ceară atât de des scuze) și mai ales ca să nu mai fii tentat pe viitor să abdici sau să bați în retragere!

    Deci, wmw, dacă ți-e confortabilă pagina mea, data viitoare îndrăznește și ia și o pernă! :) Dont mind at all!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere
  16. misandro, iar faci separatisme, iar imparti lumea si ma faci sa-mi arat latura misogina (ascunsa)
    oamenii isi cer scuze cand gresesc, doar ca nu tin minte ca eu s-o fi facut de data asta

    wmw

    RăspundețiȘtergere
  17. Și promisiunea unei abțineri pentru o eventuală dată viitoare înseamnă sau seamănă cu scuzele (ascunse) .
    Sunt separatistă?! :) Posibil! Probabil!

    RăspundețiȘtergere