Totalul afișărilor de pagină

luni, 2 mai 2011

Cu Dragostea la o cafea! ( ultima parte )


"Sunt adevărata încântare a tuturor sufletelor bărbăteşti prea încordate şi profunde, a căror viaţă se scurge împovărată de responsabilităţi enorme."- Fridi Nietzsche defineşte în stilu-i propriu satisfacţia pe care Femeia o oferă bărbatului, prin firea fină şi imponderabilă. Mă şi gândesc la imaginea din mintea lui- femeia înveşmântată greceşte, cu şaluri vaporoase, care îşi încruntă melancolic şi tragic chipul divinizat, formând în pupile reflexe luminoase şi ademenitoare. Ceea ce Fridi numeşte încântare şi satisfacţie, eu prefer s-o numesc emoţie- acceptată ca un alcool pur, o savoare nouă care îmbată şi care se transformă în ispita pentru aceia care caută, mai presus de toate în îndrăgostire şi în femeie- beţia.

Am ajuns să cred că imaginea mea ca femeie iese din tiparele în care eram încadrată deja- am constatat că nu am avut niciodată talent, gust sau bun-simţ; undeva, sunt imaginea frivolei perfecte pentru care viaţa înseamnă a-mi scoate toate rochiile şi a-mi acoperi procentual o oarecare jumătate a corpului, a cheltui bani, a nu mă opri. M-am debarasat, voit, de imaginea acelor femei-monumente publice sau curiozităţi pe care bărbatul le contemplă de la distanţă. Mi-am dat seama că în faţa unor astfel de "frumuseţi oficiale", bărbatul devine turist şi nu pasionat, îndrăgostit.Cum s-a produs revelaţia?! Treptat, în momentul în care am descoperit varianta masculină a femeii pe care o întrupez acum- aceea apropiere surâzătoare a corpurilor, acea privire perforantă şi cvasicinică, acea indisciplină curioasă, acel spirit volatil şi curtenitor. Totuşi, încă mai cred că eu sunt persoana iraţională şi bărbatul cea raţională, asta pentru că sunt singura capabilă, ca femeie, sa îi ofer ocazia de a mă influenţa, de a mă domina, de a mi se abandona, fără intervenţia raţiunii. Capriciul meu este ceea ce atrage bărbatul.

Reuşesc să pătrund în viaţa bărbatului atât de brusc şi atât de adânc, revelându-mi forma reală, îmbrăcată în farmec mincionos care ajunge să se adreseze vocii lui fără de ochi, fără degete sensibile, prin acea seducţie dispreţuitoare care se încheie într-un extaz corelat deseori, cu ura şi cu iubirea imperecheate. Ajung să instig acea credinţă în puterile femeii (fără să-mi fructific deplin feminitatea), care îl face pe bărbat să simtă nevoia să mă respire. Şi nu pentru că sunt imaginea facilităţii, din contră, pentru că exigenţa mea spune "nu" cu vehemenţă, dar pentru un real interes. "Nu" nu reprezină respingerea, ci încercarea, dorinţa de a mă duce către lucruri, de a le simţi- îndepărtarea, am învăţat astfel, poate fi atât de frumos umbra unei oarecare mângâieri. Spontaneitatea, diferenţele, faptul că acţionez instinctual, că spun întotdeauna ceea ce nu este convenţional, sau învăţat, acestea atrag încă din privirea neobişnuită, arzătoare, interiorul şi adâncul şi intimitatea tainică a bărbatului dorit. Aminteşte-ţi, ca să-mi dai dreptate, cum mi se îndepărta privirea când mă pătrundeai şi câtă nelinişte ancoram în tine atunci când plimbam mâna pe obrazul tău- acea nelinişte cu două tăişuri care transmitea primejdie şi desfătare. Îţi tatuam pe piele moliciunea cărnii mele, care, într-un mod bizar, devenea dură şi lipsită de elasticitate, în acelaşi timp. Să fie talentul meu acela al perceperii fiinţei tale de bărbat?

Sfântul Francisc din Assisi spune: "În dragoste am nevoie de puţin, şi de acest puţin am nevoie foarte puţin." Cumva, urăsc adularea, prefer să nu cer nimic, nici măcar un surâs sau o vorbă, cumva, într-un egoism înrădăcinat, mi-e suficient să-mi trăiesc profunzimea, pasiunea şi oda închinată bărbatului. Dragostea înseamnă pentru mine, nelimitare a egoismului sentimental. Pentru că, în ceea ce trăiesc eu, ea e întotdeauna un şoc fericit şi teribil în acelaşi timp, desfătare şi ravagiu! E cel mai pur sentiment, asemuit din punctul meu de vedere cu simţirea tremurului incandescent al unei stele pe buze, pe gât, pe trup- acea cădere plăcută care ne eliberează de propria greutate. Iată Dragostea, mon cher, iată durerea desfătătoare şi rana fericită!

Dragoste, vocea începe să se plictisească de vocea mea; umblând atât de oarbă şi de surdă acum vrea să se întoarcă la mine, să se potolească. Cafeaua s-a răcit, nu-i mai simt gustul, nu mă mai atrage, tu, Dragoste, ai amuţit. Mutismul tău mă face să-mi confirm adevărurile spuse despre tine. Şedere plăcută deci, înlăuntrul meu! Şi evident,

Bon chance! Coute que Coute!

2 comentarii:

  1. Un monolog tulburator, de o intensitate incredibila si cu efecte profunde, incita, excita, starneste nostalgii, dezleaga vise! Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. @Liviu V: Iti multumesc si eu pentru ca simti asa dupa ce-mi citesti textul!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere