"Sais-tu que je suis fee?"- îl întreabă păgâna Veleda ("Martirii"- Chateaubriand) pe generalul iubit. Prefer să cred că şi eu sunt fantezia (în sensul propriu) ta, aşa cum şi ea îi apărea marelui general drept o nălucă diafană, cu o seceră liturgică între sâni şi plete lungi. Atunci când nu sunt doar femeie, prefer să fiu nici mai mult nici mai puţin decât iluzia, idealul concret al bărbatului. Un ideal care, după cum bine ştim, nu poate fi posedat fără să fie câştigat, şi deci, nu poate servi drept răsplată. Până la urmă este vorba despre refugiul în perfecţiune pe care oricare Evă pilduitoare îl sădeşte în trecerea ei în oricare bărbat ales.
Nu mă declar cunoscătoare a Dragostei, nici măcar a farmecelor; i-am servit o cafea pentru a o lăsa să râdă de filosofiile mele despre ea. Deocamdată tace, îi aştept replica distrugătoare. Până atunci, să-mi îndulcesc cafeaua, să mă aşez picior peste picior, să-mi aprind tacticos o ţigară şi să reiau monologul.
M-am întrebat cum de există atâta profunzime într-o simplă atingere, atâta complementaritate, dacă nu îngemănare, chiar. Carnea mea sau a ta, sau, prefer să cred că a oricărui alt îndrăgostit, e mai mult decât trup. Dacă mâinile tale sau sânii mei ajung să transmită întotdeauna ceva, atunci carnea nu este nimic în afară de expresie, atitudine, exteriorizare şi, de ce nu, capsule ale spiritului. Astfel reuşim oare să exprimăm cel mai bine abandonul total, trupesc şi spiritual, în fiinţa celui iubit? Da, fracţionar, episodic şi uşor sadic! De ce? Pntru că, odată cu acele consideraţii raţionale- convenienţe sociale, ori morale, sau oricare alte dificultăţi venite din partea lui sau din partea ei, se produce împiedicarea cruntă a abandonului. În pofida acestei realităţi, importantă nu este fapta, ci simţirea- oricare ar fi decizia lui sau a ei, esenţialul este să se simtă abandonat celuilalt. Oare?!
A-propos de trupul care, vrând-nevrând ajunge să excite un apetit, mă întreb dacă, fără voia mea, trupu-mi adoptă limbaje sugestive în general, sau numai ţie?! Totuşi, seducerea, aşa cum o transform eu în artă, nu înseamnă drumul trupului meu către bărbat, ci felul în care ajunge să tragă către el trupul bărbatului dorit- de aici porneşte cumva dorinţa. În schimb, nu oricine răspunde chemării şi ajunge să se îndrăgostească; bărbaţii capabili în general o caută pe aceea, şi nu pe oricine. Desigur, afirmaţia este complet valabilă şi invers. Este vorba despre supremul simţ al "vederii" celeilalte persoane. Am descoperit sensul acestui " a vedea" fără să realizez, apoi am devenit curioasă, curiozitatea devenindu-mi aproape virtute, iar această virtute mi-am însuşit-o drept prag al iubirii mele pentru tine. Cumva, pot să compar starea aceasta cu simbolul lămpii mereu aprinse ale fecioarelor evanghelice. Imaginea asta îmi detoxifică nevoile primare, corpul vicios şi ochii tulburi.
Avem oare, nevoie de "pentru că" -uri care să însemne mai mult decât raţiune; să fie fundamentul sau însuşi logosul? Avem nevoie de distanţă ca să-l aflăm? E aceasta esenţială fără să ajungem astfel să jucăm roluri curteneşti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu