Bat ceasurile care-mi readuc în prag privirea aceea râvnită atâta vreme, privirea care-mi dezbracă rochia albă shakespeariană, rochia Ofeliei. Doar aşa recunosc că am avut întotdeauna nevoie de minuni, de închipuiri ale unei iubiri nădăjduită de la bun început pătimaşă şi de clipe dăruite minunatului delir al simţurilor noastre!
Bat ceasurile în care, nemulţuminu-mă cu o iluzie, te fac să taci şi te călăuzesc cu un deget acolo unde, nevăzut, cântă pianul mut învelit în caşmir; acolo unde ai ştiut cândva să-mi cuprinzi dintr-o privire tot farmecul, lăsându-te atât de pătruns de numele meu. Acolo unde, de îndată ce ne-am găsit faţă în faţă în zorii nopţii, am hotărât să ne strângem în braţe până la ziuă. Omul... care se lasă acum în voia unei iubiri atâta timp temută, respinsă, vede acea iubire de la care se aşteptă la tot, la auzul acelei muzici insolite a cuvintelor străine ce înfloresc pe buzele dorite ale unei tinere femei. Iubirea care îl face să fugă ca şi cum ar face-o pentru totdeauna, să fugă numai de dragul de a fugi fără oprire, dar fără să reuşească să fugă nici de el însuşi şi nici de imaginea frumoasei prăzi lăsate cumva, în voia sorţii. Paradisul acestei iubiri incerte îl poate îndepărta pentru acum, sau pentru totdeauna, de atâtea paradisuri artificiale.
Te simt, şi sunt atât de ascultătoare şi de curioasă! Am teribilul sentiment al femeii goale într-un pat, care nu prea are cum să se apere, care te vede aplecat, atingând cu mâna fierbinte buchetul pielii răsărit din pântec până pe piept, şi, într-o atitudine de rugăciune, te vede înflorindu-i coapsele şi strângând-o cu putere în compasul braţelor tale. Femeia goală care simte atunci că poartă cea mai preţioasă rochie, că e regina balului intim şi că aude în fundal murmurele de admiraţie ale nopţii, ale lunii, ale întregii naturi- acea rochie de feerie şi de melodramă în acelaşi timp. Şi am teribilul sentiment al înfăţişării tuturor virtuţilor şi viciilor care, în speţă, se păstrează pentru a fi povestite, într-un separee elegant, atât la ceaiul de la ora cinci, cât şi la cafeaua din zorii zilei. Aceste vicii şi virtuţi îl prefac pe om în eternul necunoscut, iar pe îndrăgostit în l'eternel geloux pe graţiile acelei femei care nu-i e pe deplin încredinţă- pe care nu o poate poseda continuu cu trup şi suflet. Acest geloux a cărui logică pătimaşă nu trebuie să ni se pară absurdă pentru că ascunde în ea omul biruit de dragoste după atâta timp de zadarnică împotrivire!
Bat ceasurile care-mi readuc bucuria de te trăi, de a legăna în undele noastre toate reflexele naturii; această natură care ne şopteşte în complicitate, fără de pudoare, cuvinte pe care le îmbrăţişăm negreşit: "Ne-am înţeles pentru o bucurie necunoscută oamenilor!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu