Am scris atât de multe despre noi, fără să le ancorez vreunui anotimp, vreunui loc, vreunei destinaţii. Am scris despre mine, despre singurele mulţumiri banale pe care le am de când m-am schimbat; am vorbit despre cum timpul îmi miroase a lemn putred, a ulei rânced sau a cărbuni uzi, despre cum străzile pe care calcă sufletul meu sunt murdare fără vreo urmă de pitoresc, oamenii lor sunt sărmani şi proşti, iar atmosfera mediocră. Am scris despre influenţe şi despre bărbaţii care au câte o personalitate pentru fiecare femeie, despre cei care sunt speciali, dar şi despre aceia care nu ştiu să mă citească sau nu au curajul să gândească un gând până la capăt. Am scris despre interesantele instincte, agăţate deasupra formelor de viaţă împrumutate. Totodată, despre geniul feminin căruia îi e indispensabilă savoarea cruzimii. Şi iată, acum mă întreb dacă am sau nu un suflet, iar singurele aspecte care m-ar înspăimânta ar fi magrinile acestui suflet care să-mi fie!
Am ridicat în slăvi o anume animalitate informă, până în momentul în care am veştejit-o, am preschimbat-o într-una comună, ternă, potabilă. Frica sufletului şi a trupului meu se leagă de adjectivul ăsta nemilos- nu vreau să fiu comună prin ceea ce însemn, prin ceea ce culeg, prin ceea ce fac. De altfel, aristocraţia nu mă interesează, iar parvenită nu am fost niciodată, nu am căutat să doresc fructele trudei mele; nu vânez ca să mă hrănesc, ci ca să mă joc, deşi niciodată nu învăţ regulile jocului pentru că ştiu că învăţându-le, nu l-aş mai putea juca. Dacă a fost vreun moment în care am cunoscut psihologia vreunui viciu, nu ajuns să-l practic, n-am mai putut! Am devenit subit înfometată de neprevăzut! Iată cine sunt eu: aceea care a crezut că poate tulbura vieţi, care a crezut că se poate apropia de ele, că le poate atinge cu răsuflarea ei, le poate scutura sau desface. Aş recurge la un joc stupid şi naiv ca să-ţi cunosc visurile: te-aş întreba cum ţi-ai împărţi o zi perfectă. Poate că aşa aş putea să-ţi tulbur viaţa, să mă apropii de ea, să o desfac! Dacă adevărul în genere, nu se află prin dragoste, atunci nu mă interesează.
Departe de mine, am reuşit să-ţi surprind ţie o formă precisă, să-ţi descopăr o anumită lumină a trupului şi să văd marginile sufletului tău. Lumina asta m-a făcut să mă iubesc pentru că mi-a aflat, pe nesimţite, aproape toate slăbiciunile; lumina care preface tot ceea ce e banal în minciună sau în poezie. Lumina nopţilor în care am cultivat cu furie cele mai savuroase nimicuri, acele nimicuri care ne ofereau liberatatea de a trăi la întâmplare, cum vrei tu şi cum vor ploile sau zorile.
Trăiesc pentru atât de multe ţinte încât, fatal, fiecare zi se ridică dusmanul celeilalte, iar fiecare pagină scrisă lasă propoziţii fără punctuaţie, doar ca să am răgazul să fumez şi să mă gândesc la tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu