Totalul afișărilor de pagină

joi, 26 mai 2011

Senzaţia celor două lumi


Tremur la gândul că sunt certată de soartă şi pusă alături de oameni care se desăvârşesc sau se pierd prin sine, când eu stărui în continuare a crede că nu sunt mişcaţi decât de mine. Dimineţile mi le deştept întârziind în gândire şi încercând să alung senzaţia celor două lumi pe care o port din visurile mele în sufletul meu cel de toate zilele; din momentele în care îmi aşez capul pe genunchii tăi, împletindu-mi trupul ca o ramură şi insinuând obişnuitul viciu într-o roşire a plăcerii, până acolo unde ajunge să mă înspăimânte hârtia, dar nu cea albă, ci jumătatea scrisă. Până realizez că gândesc prin echilibru şi dezechilibru, prin forme, sunete, prin piatră şi prin culori, până realizez că scrisul îmi slăbeşte cumplit puterea gândului, depărtându-mă de la cuvânt şi de la idee.

Îmi place să-mi gândesc fiecare clipă ca şi cum în acel moment onorez cu absenţa mea sute de simfonii şi de expoziţii care se desfăşoară şi se închid fără mine, mii de cărţi care se citesc în toate colţurile lumii şi soarele care răsare mereu altfel, dar dincolo de ochii mei. Astfel încep să am sentimentul prezentului, acel sentiment direct de viaţă imediată, acel sentiment al visului, al vieţii şi al verii care vin şi pleacă, fără ştirea mea sau a oamenilor. Pentru că, astfel ştiu că gândurile încă mai poartă amintirea unei noi dimensiuni în care s-au desfăşurat ieri sau acum o sută de ani situaţii minunate, incerte şi nebune. E ca şi cum aş purta jumătăţi de lumini în suflet, acele lumini pe care le iubesc prin simplitatea lor. Aş putea să le pictez, deşi nu am încercat vreodată. Le-am descoperit vii, doar în plăcerea erotică de a atinge minunate părţi ale unor sculpturi sau cumpărându-mi cele mai scumpe flori ca să le arunc a doua zi. Le-am descoperit în cele 3 anotimpuri prin care am trecut împreună şi care mi-au lăsat senzaţia adevăratei vieţi. În prezent râd şi las critica ei la îndemâna profanilor care îmi repugnă. Visul meu cu împăraţi şi cu săraci îmi pare apa morgană a însetatului.

Îmi răsună duios acele buze şoptind, revăd cu drag pleoapele voalând rigiditatea privirilor, trupul respirându-mi briza şi sufletul purtat, poate, pe cele mai fertile plaje ale minelui. Aceste imagini îmi sunt busolă şi sfetnic în pasiunile literare- deşi, desigur, ca orice admirator care citeşte cu voalul adorării şi slăveşte cele din urmă grigonări ale idolului, nu ştie că alte nenumărate cărţi bune îi rămân ascunse. Cu cât recunosc aceste fulguraţii în care aventura m-a adus pe neaşteptate, cu atât sentimenul de excepţională fericire senzuală creşte. Iubesc ceea ce sângele meu de intoxicată îmi porunceşte şi mă ispiteşte; iubesc acel amestec de umilinţe şi de răzbunări, de cruzime şi de dezmierdare, din împletire de vis şi veghe, inconştient şi amintiri, emoţii şi răzvrătiri trupeşti- le iubesc pentru că te-au făcut străin de tine, neostenit în dragoste şi voitor în a chema desfătarea în trupul uneori istovit, secătuit. Le iubesc pentru zorii lor, în care spasmul începuturilor se potoleşte, iar înlănţuirea durează lung şi încordat ca o tânguire.

Acele ceasuri în care, trupul tău viu primeşte mai adânc decât ar putea crede şi mai permanent decât ar dori, stăpânirea sufletului meu feminin- căruia îi cunoşti slăbiciunea şi pentru care te faci indispensabil. Sunt ceasurile în care accept noaptea ca p-un ritual al singurei lumi în care trăiesc, iar ziua n-o revendic sufletului meu, ci o donez, benevol, celei de-a doua lumi în care vieţuiesc şi atât!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu