Totalul afișărilor de pagină

joi, 28 aprilie 2011

Cu Dragostea la o cafea! ( I parte )


"Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg.", spunea unul dintre bărbaţii care au cugetat îndelung asupra iubirii. Aceste vorbe ale Sfântului Augustin, căruia îi atribui bunăoară un temperament colosal erotic, au devenit reper, simbol şi linie continuă a poveştii mele. Această împăcare cu sine a venit odată cu incapacitatea de a te putea stăpâni înlăuntrul meu; iubesc prea mult, până la ură, ajungând ca morfinomanul care doreşte drogul, dar în acelaşi timp îl şi urăşte pentru nocivitatea lui. Cu toate astea, declarându-mă femeia îndrăgostită, mă aştept întotdeauna să-mi provoci acele nelinişti a passionada, acelea pe care ştii că le prefer în locul unei temătoare indiferenţe şi care mă fac să-ţi mulţumesc pentru deznădejde şi să urăsc deplin liniştea în care vieţuiam înainte de tine. Se nasc în mine concordii şi discordii care-mi dilată sufletul în aşa fel încât să simt o reuniune cu tine, oriunde! Astfel de nuclee complementare nu fac decât să te vivifieze, şi fără acordul meu direct, mă obligă să simt că exişti.

Te-am analizat şi te-am privit; mi-am dat seama, prin tine, că sensibilul şi gândul sunt contradictorii, discontinue şi multiforme; mi-am dat seama că naşterea subită a unei tresăriri se transformă la fel de brusc în dragoste. Şi aşa am observat suprapunerea unui clişeu( văzut astfel de către neghiobii aplatizaţi) şi a unei constatări direct subiective- vălul melancoliei care-ţi acoperă şi prezenţa şi absenţa te transformă incontestabil în Don Juan-ul care n-a făcut niciodată curte vreunei femei. De aceea cred, îndepărtându-mă de la tabloul libertinului, că iubirea înseamnă fidelitatea faţă de destinul celuilalt, oricare formă ar avea-o sau ar lua-o; iar primul ei instinct nu se manifestă altfel decât sexual.

Îmi stăpânisem ticul intrinsec de a trece uşor de la o stare la alta- asta până la tine; ciudat că, înfierbântându-mă în mii de alte feluri, ajungeai să calmezi într-un fel autoritar toate freneziile care, după minutar mă sălbăticeau şi brusc mă îmblânzeau. Cu tine reuşisem să trăiesc constanta nepăsării, a profitării şi a voluptăţii momentului. De curând, m-am speriat de eruperea vechiului tic- s-a manifestat ciudat în sufletul meu de îndragostită- l-a făcut să miroasă a cameră neaeristă de bolnav, camera în care proprii-mi plămâni alimentează aerul închis, respirându-l în acelaşi timp. Prin simplul joc cu solicitudinea şi dispreţul, cu prezenţa şi cu absenţa- ajungi să mă goleşti de tot restul lumii şi să simt acea "pustia sonoră".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu