Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 30 iulie 2011

Scuzați-mă, deci, că sunt...




...o ființă ciudată, alături de care este cel puțin greu să-ți duci traiul cel de toate zilele. Pentru că, pentru mine nu există un asemenea trai. Pentru că mă eschivez. Nu-mi place s-o recunosc, dar sufăr de egolatrie și, cum nici nu vă consider psihologii mei, nici nu intenționez să intru în detalii. Întotdeauna m-am supraestimat, dintr-un egotism deprins, și am reușit astfel, mișelește, aș zice, să ignor sau să deraiez cursul așa-ziselor greutăți ale vieții. Că nu sunt morală, că n-am echilibru, că plutesc de mână cu stratul de ozon, da, le cunosc pe toate și le înghit, mușcându-mi, congestionată, buza inferioară. Totuși, în centrul cultului meu de sine, mi-am stabilit niște noțiuni rudimentare, sau reguli. Dacă mă interesează prea tare ființa mea ( nu mă asemănați lui Narcis, căci n-are legătură și, nu, nu am de gând să nu mai îmbrățișez soarele și mâine), asta nu înseamnă că m-am erijat într-o ființă care nu sunt și n-am fost niciodată.

Mi se tot pomenește de respectul acordat celorlalți, de mândrie, de putere. Se vorbește, în general, prea mult și cu o prea mare ușurință despre niște subiecte care, în speță, îți cam aparțin ție, ca ființă care le deține. Mă refer aici la tot ceea ce înseamnă imagine interioară. Nu mi s-a părut niciodată abordarea asta, într-o manieră incredibil de benignă, una care să ridice pe cineva la rangul de învățat sau de înțelept. Cine a zis că bătrânețea este vârsta înțelepciunii, s-a foarte înșelat. Bătrânețea este vârsta la care, din cauza unei eventuale singurătăți maladive, îți procuri suficient timp să-ți numeri regretele. Ori, eu am o vorbă sau o deviză, dacă vreți- mai bine să oftez decât să mă întreb cum ar fi fost dacă. Vorbeam de propriile reguli, deci. Mi-am impus ca, în tot cultul meu, să nu sufăr la schimbările bruște, care nu lasă un anumit timp și interregnului, păstrându-mi, cât de cât, luciditatea sufletului. Apoi, n-am acceptat și nici nu voi accepta vreodată să mă îndese cineva/ oricine, în orice condiții, în spațiul promiscuității crase, în ideea pierderii unor calități care s-ar cuveni. Ei bine, n-am fost vreodată în viață ( mă simt mai încercată și, totodată mai vie ca oricare persoană respectabilă) nici un ascet în căutarea grotei, nici o cosmopolită și o nonconformistă notorie. Mi-am respectat limitele și am repudiat orice constrângere externă. Iar pentru asta, am devenit imaginea ratatului, dar a ratatului superior în regn. Mi s-a spus că dezonorez, n-am respect, mă strecor, sunt șireată, nu gândesc (am mai dezbătut problema asta o dată), mă pierd, nu știu, și multe alte molii învârtindu-se în cerc. Octavian Paler spunea așa: ”La lumina stelelor se pot vedea lucruri care dispar când sunt luminate cu o lanternă.” M-a interesat critica celorlalți în măsura în care îl interesa pe Columb, de Asia. Ce-i drept, m-a afectat constant doar înghițind niște cuvinte stacojii care nu se spun așa, ca bonjour-ul dat de către cochetele bătrânici. Dacă am luat totul în viață a la legere, însemană că mi-a convenit, dar că mi-am și asumat lejeritatea asta. Armura n-are a face cu pielea omului- dacă armura greu se îndoaie, pielea poate să fie sfâșiată imediat- cam așa arată sufletul meu. Un suflet în care, din nenumărate motive spirituale, mi-am trasat granițele unui frumos El Dorado, în care confortul, sau bucuria vieții, sunt predominante.

Cineva care nu-mi înțelege nevoile spiritului, mă aruncă în loja rataților. Am cercetat cu grijă horoscopul și m-aș fi dus și la vreo sibilă, ca să cunosc dacă mi-e scris să mor mâine. Așa aș fi dedus, poate, din milă, și înțelesul ființei ratate văzută în mine de către ceilalți. Dar așa, ce sentiment să am, în afară de suspin, atunci când citesc pe desenul lui Goya- ”Nada”- nimic. Și fac corelația asta pentru că, nimicul este trasat în țărână de către un deget scheletic- și suspin pentru că, cei care se consideră îndreptățiți să-mi eticheteze viața, n-au strâns altceva decât șabloane superficiale ale vieților lor care, finalmente s-au spart în... nimic! Regret că pare refulată toată anvergura mea, și, apropo de spațiul meu intim, personal pe care-l numesc ( pompos, prea pompos, poate)egolatrie, știu că, fără să mă întărâte atât de tare oamenii care au poposit până acum în viața mea, nu aș fi avut până acum nesimțirea senină să descos acest subiect. Se numea respect față de acești oameni, ceea ce acum se numește regret. Pentru că toate legăturile care existau au devenit, într-un moment injust și doldora, extrem de casante. Până și conversațiile dintre cele mai ordinare sunt casante și gata să irumpă. Nimeni nu poate abuza de intimitățile mele și nimeni nu mă poate acuza, evident mascat, de un lichelism al persoanei mele pe care eu nu mi-l însușesc și nici n-am s-o fac vreodată. Din simplul motiv că nu va fi altceva decât o piesă dintr-un alt lego, și nu dintr-acela al personalității și al caracterului meu. Din păcate, limita mea vizavi de implicarea celorlalți stă în respectarea propriile mele reguli și în puterea pe care, știind asta întotdeauna, o are și o va avea cuvântul, sau vorbele adresate impropriu și cui nu trebuie. Să mi se tragă din asta, așa-zisa promiscuitate și așa-numitul lichelism? Din faptul că mă respect ca om și că am anumite reguli ale mine-lui pe care alții nu le pot înțelege?

Sigur, dacă ați avut într-atâta răbdare să citiți până la final ( mă gândesc că am pierdut și coerența și rândul ideilor între timp), voiam să ajung la concluzia care mi-a servit și ca preambul. Sunt o ființă ciudată pentru aceia care nu stau pe aceeași creangă cu mine (și nu mă refer, nefiind ipocrită, la rang sau la statut, că până la urmă, sunt un neica-nimeni în societatea asta, deocamdată), mă refer la înțelegere, empatie și compatibilitate. Pentru ca două mulțimi să se întâlnească și să ”coabiteze” fericite, un anumit și important număr de elemente al celor două, trebuie să devină comun, regăsibil în fiecare dintre ele. Ei bine, da, ca să mă vadă cineva așa cum sunt, trebuie să aibă cel puțin, aceleași principii și aceleași valori, priorități în viață. Altfel, nu sunt bună ( demonstrat fiind) nici să-ți duci traiul cel de toate zilele alături de mine. Agasez, uimesc, sau decepționez, într-un final. Iată cum mi-a arătat viața, printr-un șir de palme trase strașnic, ce vreau eu de la ea în măsura în care mă respect ca ființă. Și nu reiau apropourile despre libertate, pentru că, deși exact acolo mi se găsește fericirea, voi avea întotdeauna un sac al trecutului în spate, care va atârna peste debutul ei. Mă rezum la iubirea de viață și de tine pe care am găsit-o, așa cum se găsește aurul în nămolul de sub apele pârâurilor, și pe care n-o voi supune niciunei norme, niciunui ”așa se cuvine”, niciunei parade, ci doar regulilor mele care-i asigură, așa cum îmi asigură și mie, deplina și fericita intimitate.

5 comentarii:

  1. Draga și scumpa mea,

    Încep cu un clasic și sincer "Mi-e dor de tine!". Am să continui ideile expuse de tine, dacă nu ți-e cu supărare. Ei bine, ai dreptate în a nu da dreptate lumii. Oamenilor le e teama să trăiască. Le e mai multă teamă de a-și împlini visele decât de eșec. Le e mai ușoară calea eșecului încununată de norme. Vor putea gasi un vinovat în societate oricând zicând "așa a trebuit" sau "am făcut ce era de făcut, am fost contrâns de împrejurări". Se supun prejudecăților, caută o confirmare în mulțime, deși naivii nu știu încă, această mulțime nu îi va susține și nu îi va sprijini până la capăt. Egoismul tău e de fapt independență. E curajul de a-ți asuma deciziile, traiul, trăirile, de a-ți asuma responsabilitatea frâielor propriei vieți. E drept că trăim in societate și se cere să ne adaptăm, să ne integrăm. Dar nu până într-acolo unde societatea dictează ce avem de făcut, sau mai grav, ce avem de trăit.
    Eu îți respect curajul și îți doresc forță și pe viitor. Forța de te menține independentă și bine conturată, cu conștiința clară până unde ești tu și de unde începe gloata.

    Mai vreau sa îți spun că nu cred că trebuie să avem aceiași scară de valori, sau una majoritar comună, ci să fim oameni si umani, deschiși și să ne vedem lungul nasului, dreptul nostru, pentru a ne înțelege și respecta reciproc! Ești foarte om! Omul e supus greșelii, adevărat. Dar Omul decide pentru sine ce e greșit și ce nu. Aici e multă filosofie de dezbătut, ce înseamnă de fapt o greșeală și pentru cine.

    Să fim sănătoși și să ne bucurăm de viață așa cum știm! Pe curând scumpa mea :*

    PS: Titlul Dilemei de săptamana asta: "Dependent? Depinde..."

    RăspundețiȘtergere
  2. @D.E.Alex: Draga mea dragă, aș fi propus, în primul rând, să începem să ne scriem epistole, așa cred că nu ne-ar mai acuza ”lumea” care ne citește de un eventual nepotism!- asta ca să intru direct în tema care pare mai mult plană, decât o planturoasă filosofie- aceea a Omului făuritor de conveniențe și prejudecăți.

    Apoi, aș începe și eu cu un sincer : ”Tu când mai ai de când să scrii ceva?”, după care da, te-aș îmbrățișa și ți-aș returna îmbrățișarea.

    Mi-a fost destul de greu să-mi pun ordine în gânduri, mai ales să le scriu, în condițiile în care, acum câteva zile bune, eram ferm convinsă de nu-știu-ce impuls să renunț de-a binelea la scris. Eh, și când am reînceput, am făcut-o pe o temă care m-a dezavantajat tot timpul, iar pe Om nu pot decât să-l dezbat, laud sau deplâng tete-a-tete, la un pahar și cu mintea destinsă, nu în scris( aici îmi pierd repede ideile mele de ”analist”). În orice caz, toată postarea suferă de un profund subiectivism, fiind evident, la fel de personală, cum îmi ești și tu, iar nevrând să filosofez ca să mă aflu în treabă, am evitat să aprofundez sau să dau verdicte- nu aveam dispoziția necesară să mă dau falnică. Aștept, cu nerăbdare, meciurile noastre tete-a-tete, cum spuneam și mi-e dor tare de conversațiile acelea din noapte interminabile, când eu, la un moment da, înghițindu-mi orice putere de a mai sta trează, ți-o retezam cu un : ”Da! Noapte bună!”.

    Știu ce sunt și știu cum suntem noi, oamenii, asta mă face câteodată să urăsc lumina zilei și altădată să mi-o îmbrac ca pe o prețioasă mătase! Chiar am crezul că, dincolo de tragedii, am găsit în ele binecuvântarea unui bagaj de maturitate care mă propulsează în fața multor indivizi, cronologic, mai maturi decât mine. Iar pentru asta, nu pot decât să zâmbesc atunci când mă uit în zare...

    Sper să te revăd curând și să ne spunem povești!( de viață, așa cum știm noi) Până una alta, să ne trăiești, căci suntem mândri de tine și să fii om, așa bun și cu un suflet încăpător cum ai fost dintotdeauna! În speranța că sunt prima, și, mulțumită acestei postări, îți urez Ani Buni și Sănătoși, Ani Lungi ai fericirii și Repezi ai durerilor, Soare și Căldura mâinii mele. Te sărut, La mulți ani!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce dragă îmi e lumea!! Și viața și tot! Bineînțeles, epistole, sună atât de frumos! Accept cu plăcere invitația. Și ai dreptate,e frumos să scrii, e sublim si chiar și eu mă întreb ce mă oprește să o fac. Dar da, se cere sa bem o cafea tare de dimineață într-un aer proaspăt al unei zile noi, si un ceai cald în răcoarea unui aer proaspăt al unei noi nopți. Si bineîntețeles o țigară, o aroganță, o plăcere :D. Zâmbete de dor visează la zâmbetele reale ale unei companii plăcute. Mulțumesc frumos de urări, te pup!

    RăspundețiȘtergere
  4. faina descriere si culmea ca am avut rabdare s-o citesc toata

    RăspundețiȘtergere
  5. @Anonim: Da, într-adevăr e culmea :) Îți mulțumesc pentru răbdare, deci!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere