Am citit de curând, un pasaj din Goethe care se încheia monumental cu următoarea afirmaţie, care, de altfel este şi celebră: " Am pierdut lumea întreagă, m-am pierdut pe mine însumi." N-am să readuc în povestea mea contextul în care a fost zisă o astfel de replică, dar, vă asigur că, în spatele durerii pe care o transmite se află, de fapt, o istorie cel puţin ilară a vieţii acestui mare om. E vorba despre curba descendentă sau contradictorie pe care filosofia acestuia de viaţă a desenat-o în ultimii ani de trăire, într-un fel uimitor de savuros şi de hazliu.
Am plecat de la însemnarea asta, tocmai pentru că m-am aflat printre persoanele care obişnuiau, până nu demult, să gândească în aceeaşi direcţie distructivă. Până când m-a bufnit râsul, cu un ecou năpraznic care încă îmi surzeşte timpanele şi mi-am dat seama că am gândirea unui om aproape de a atinge senilitatea. Desigur că încercările vieţii sunt dintre cele mai şirete şi neavenite, dar de ce să mă pierd pe mine sau, mai ales, de ce să pierd lumea întreagă din cauza asta?! Întrebarea s-a dovedit a fi existenţială într-un astfel de moment, următoarea mea dorinţă a fost pur şi simplu aerul, aerul lumii. Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine? Mă rog, mă îndepărtez. Cert e că mi-am dat seama, într-un moment în care amintirile îmi zvâcneau în imagini ca dintr-un perpetuum mobile, că viaţa mea e mai simplă decât pare, mai nelegată decât s-a vrut, mai liberă decât s-a crezut, mai puternică şi mai vie decât a fost vreodată.
Am decis, în urma unor invitaţii constante primite din partea unor prieteni care doreau să mă revigoreze, să accept să plec, pentru câteva zile, dar nu din oraş sau din judeţ, ci din ţară. Experienţa a fost definitorie pentru ceea ce eu numesc împăcare şi acceptare şi trecere peste( evident că n-am fost niciodată femeia căreia să-i trebuiască zile întregi într-un salon de Spa, sau cursuri de Ikebana, ori de Yoga, sau pur şi simplu întoarcerea la credinţă). Am fost femeia care, din păcate, s-a mulat ca o apă de munte pe tot ceea ce a însemnat fatalitate- am înghiţit cât să nu mă înnec şi apoi m-am reclădit din aceleaşi credinţe, uşor mai înfipte şi mai personale, din aceleaşi dorinţe, din ce în ce mai autonome şi boeme, din aceleaşi vise, din ce în ce mai nedefinite sau definite doar într-o aşteptare de copil, neştiind ce formă aveau să ia. Şi am plecat într-o ţară pe care, de fel, n-aş fi îndrăgit-o niciodată. Nu pot să spun că o îndrăgesc şi acum (deşi influenţa lui Goethe m-a făcut să iubesc orice colţ de lume), dar am explorat-o ca pe propria-mi palmă, ca pe liniile care par pe zi ce trece mai multe sau mai sucite. Un periplu minunat pe care, dintr-o sălbăticie de care am încercat să scap, l-am parcurs într-un procent majoritar de una singură, fiind dată dispărută de nenumărate ori de către grupul la care ar fi trebuit să ader, cu care ar fi trebuit să socializez, pe care ar fi trebuit să-l distrez sau să-l fascinez. Da, recunosc, am o reputaţie magnetică şi electrizantă, dar zilele alea mi le doream doar sufletului meu dintr-un exces teribil de egoism!
Plecam în zori, deşi m-am abţinut să dorm foarte mult pentru că, adorând luminile nopţii, m-am simţit şi mai atrasă de ele într-o altă ţară, deşi poate, erau aceleaşi ca peste tot. Mă trezeam în zori ca să fiu martoră la tot ceea ce înseamnă trecerea de la linişte la viaţă. Oraşul în care am poposit era neaşteptat de liniştit noaptea, ceea ce nu mi-a displăcut nici un pic, ceea ce m-a fermecat şi m-a împins să-i descopăr prima ivire a gălăgiei care îi spărgea calmitatea, prima apariţie sonoră a vieţii. Am descoperit astfel, că pot avea şi un pas neted, lent şi curat, fără de zgomot, plutitor aproape. Am descoperit câte chinuri aş fi adus pantofilor mei cu toc dacă i-aş fi plimbat pe drumuri nisipoase, amestecate cu un vălmăşag de pietre disproporţionate şi care păreau într-o continuă mişcare. Nu simţeam nevoia să-mi învelesc trupul cu nimic altceva în afara unei rochii lungi din olandă chihlimbarie, a unor bocanci lejeri, de vară şi a unui pandativ cu camee care-mi proteja parcă toată pielea de razele soarelui. După prima zi de hoinăreală singuratică în toată dogoarea oraşului, m-am oprit într-un boutique ca să-mi achiziţionez, răvăşită, o pălărie neapărat albă şi cu boruri cât mai ample. Ceea ce, pentru alţii, o excursie de genul poate părea total anodină, pentru mine era semnalul renunţării senine, cum predica Buda, al căii către înţelepciune. Desigur că nu căutam înţelepciunea pe străzile înfundate, unele purtând o miasmă de-mi schimba culoarea obrajilor, dar cel puţin descopeream ideea renunţării, a împăcării, a învăţării artei precauţiei pe care, după umila mea părere, oricine din tagma femeiască ar trebui s-o deţină.
(voi continua)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu