Totalul afișărilor de pagină

duminică, 19 iunie 2011

Spune-i că e inutil...


Atunci când pasiunea ne mistuie, gesturile noastre, instinctiv, o ascund; dar bucurându-ne acceptând foamea şi setea eternă, e bine, credem, ca cel puţin să nu ne mai silim să minţim. Nu vorbesc de iubiri, ci de o singură iubire- când noi culegem în voia sorţii, la întâmplare, ochi şi guri care ar putea eventual să ni se potrivească. Atunci mă gândesc ce nebunie trebuie să fie să speri că vei realiza fericirea altfel decât recunoaşterea unui om în tine, delirul intermitent, gândul şi trupurile care se lipesc de cearşaf. Plăcerea nu este la îndemâna oricui şi totuşi, ea ne face să uităm de idealuri, luând pur şi simplu forma lor. Plăcerea, iubirea şi pasiunea se ascund în persoana pe care o putem atinge, poseda, dar nu trupeşte, şi de care să fim posedaţi.

Aş fi putut fi femeia care se întinde în fiecare seară, după ziua de lucru, alături de el; dar nu aş mai fi fost aceeaşi femeie. Aş fi fost de multe ori mamă, iar întregul trup ar fi purtat urmele a tot ceea ce serveşte şi se ruinează în îndeletniciri banale. Nu există dorinţă, ci deprindere! Bărbatul este, uneori, robul fatalităţii care îl condamnă la alegerea exclusivă şi definitivă a femeii care culege din el doar anumite elemente, ignorându-le veşnic pe toate celelalte. De aceea, fiecare fiinţă care ne atinge degajă în noi o părticică, mereu aceeaşi pe care, cel mai adesea, am vrea s-o ascundem. Eu ating urât- gura, cam voluntară, cu buze cărnoase- fruct încă intact- concentrează toată senzualitatea trupului. Iată de ce ştiu că mânia şi ura sunt prelungirile dragostei, aşa cum cred că omul va căuta întotdeauna dragostea adevărată. Aşa cum ştiu că, de fapt, nu au nicio importanţă pentru tine problemele mele de conştiinţă.

Îmi rămân intimităţile în care îmi despletesc părul şi ridic spre lumina chipului tău romanul foileton, iar buzele îmi murmură rugăciuni neghicite. Rămân închisă în mine, aşteptând şi fiind sigură că, bărbatul pentru care aş dori să mor, mâine poate, nu-mi va mai spune nimic- cumplit e să iubeşti şi ruşinos e să n-o mai faci. Iar când nu mai iubeşti, doreşti vizuina precum satisfacţia pe care o are un animal istovit şi sătul când se cufundă în somn. Nu ştim de fapt, că energiile care izvorăsc din noi, tulbură adesea, fără ştirea noastră şi de la distanţă, alte inimi, nu ştim de fapt, câte vieţi putem schimba sau dezorienta.

Port în mine o pasiune turbată, atotputernică, capabilă să creeze până la moarte alte universuri vii cărora le voi deveni, rând pe rând, satelitul nefericit...

2 comentarii:

  1. Am descoperit aici o frumoasa impletire a cuvintelor , o simtire cu totul aparte , o bucurie retrasa , sfioasa ...si nu stiu de ce ...

    RăspundețiȘtergere
  2. @Radu: Îţi mulţumesc şi pun existenţa punctelor de suspensie din comentariul tău pe seamna emoţiei provocate de textul meu!

    Fii fericit!

    RăspundețiȘtergere