Nu am cum să vorbesc despre dragoste fără să mărturisesc totul... Nu am cum să scriu despre dragoste fără să o desenez mai întâi; şi aş vrea să fac din ea un animal, dar iese când femeie, când fetiţă. Mă resemnez, trag un fum. Ochii mi se încreţesc, iar cele două riduri profunde care-mi încadrează gura ca două paranteze, se adâncesc. Oftez- oftatul acela obosit, trecut prin sita unor amintiri catifelate şi bordo, negre şi ucigătoare. Simt cum îmi apare pe buze întreaga amărăciune, întreaga disperare. Închid ochii şi-mi eliberez privirea de graniţele unor lentile înceţoşate. Îmi şterg tacticos ochelarii, afumându-i cu duritatea ţigării nescrumate şi simt năvalnic dorinţa de a mă dezbrăca de dragoste, de cea mărturisită, de cea nespusă, de cea dorită, de dragostea în toate formele ei. Aşa de tulburată şi de intimidată m-am simţit, încât nu am observat până acum maliţia formelor ei. O întreagă curte de admiratori nu echivalează cu minunatele magnolii sau cu răvăşitoarea iasomie înflorită. Florile mă intrigă şi mă minunează mai tare decât o gloată superficială de carnivori. Eu trebuie să fiu contrazisă, am nevoie de asta. E seva mea, e jocul meu, din plăcerea pentru paradox. Şi uneori simt că florile mă contrazic mai puternic decât conversaţiile de amorul artei. Am nevoie să ridic întrebări cărora să le simt apăsarea- acele întrebări adresate acelui străin cu ochi splendizi şi nocturni cărora să vreau să le amân momentul şi să nu îndrăznesc să le spun cu glas tare, acele întrebări care să-mi ardă buzele ( de dorinţă, de nerăbdare). Am nevoie de vibraţii, să le simt angajându-mi întreaga fiinţă, să mă oblige să mă dăruiesc fără nicio restricţie. Întotdeauna am evitat ca sufletul să-mi rămână static şi întotdeauna mi-am ocrotit imaginaţia. Pentru că ştiu să iubesc deplin, uneori e mult prea greu să mai şi poţi vorbi despre asta. Sau scrie. Sau gânguri. Sau mima.
Şi cred în continuare că singurele mele legături cu superficialii carnivori sau cu pământul ferm sunt râsul... sau dragostea în starea ei fizică. M-a bucurat teribil un detaliu pe care mi l-a evocat un stimabil domn de curând- mi-a spus că i-a plăcut foarte mult să-mi zărească umbra în spatele unei ferestre, apoi licărirea chibritului a cărui flacără a fost urmată de floarea roşie a ţigării aprinse. Un detaliu intrigant, vizual, sonor, misterios- o percepţie care mi-a lansat invitaţia către acele întrebări, către acele atenţii direct îndreptate spre el, către contradicţii. Mi-am amintit de noaptea aia cu umbre- era una mai blândă ca zorile. Aveam un evantai de cedru pe care mi-l legănam leneş dinspre piept, spre gât. Scrisesem pe o agendă un vers care m-a răcorit: Sânul meu cu flori îl păstrez întreg doar pentru tine. În noaptea aceea, paharul devenise stăpân al tuturor grijilor mele. Amintirea acelei nopţi îşi va căuta întotdeauna locul.
Mărturisesc puţin din totul promis la început- mărturisesc fragmente nelegate, haotice despre dragoste; sunt femeie, sunt boemă, trebuie să fiu târâtă prin mâlul ei ca mai apoi s-o înşfac, s-o adulez, s-o las să mă îmbrăţişeze. Dragostea trebuie să mă contrazică întotdeauna ca să o pot numi aşa- iar ăsta e singurul meu subiect tabu.
Cât de târziu poate să strălucească soarele şi iată, cât de multe umbre şi lumini schiţează...
Mai aromat si mai personal aici
