Mi-e dor să compun...

O atmosferă de neliniștită vinovăție încărca o cameră în care pianul își cânta primele acorduri. Pe masa de răchită exponau amprentate de rujuri în cele mai vibrante culori pahare de vin blanc, vin rouge, champagne și alte diferite tipuri de alcools. O atmosferă supraîncălzită care sfâșia retina, orbea, înnebunea și în care respira acea parte a lumii care nu s-a întrebat niciodată: încotro ne îndreptăm. Doar a trăit.

Acea parte a lumii care, în dogoarea serilor și nopților boeme, pare că e în căutarea zeiței Isis printre toate gândurile prostituate din cauza lipsei sevei sufletești. Jazzul domnea zgomotos, îngânat de chitarele havaiene și făcea să cutremure trupurile cele mai nebune și cele mai temperate. Lumina roșie ca a unui lupanar inunda camera și anunța plăcerea propriului paradis. Mă uit la tine, încercând să nu-ți aud corul de gânduri, cu ochi de cărbune și-mi las buzele de vampir să tremure un fel de chemare. În fundal, un saxofon plângea The man i love, iar paharul de whisky pe care mai devreme îl ținusem cu strășnicie în mână, acum se înclina languros, oficiindu-ți tăcut puterea pe care o ai asupra mea.

Tăcerile noastre spuneau mai multe decât o întreagă noapte de dragoste zgomotoasă. Îmi netezesc rochia de catifea, urmând șiret forma coapsei desenate, degetele îmi alunecă discret și-ți dezvelesc promiscuitatea unei frumoase părți din lenjerie. Roșul sângeriu sparge eleganța cabanosului catifelei și-ți atrage imediat privirea, iscând văpăi și flăcări ale dorinței. Separați de oameni care râd, dansează, ciocnesc pahare și-și făuresc vise în promisiuni, ne întâlnim mereu ca pentru prima dată, ne cucerim întotdeauna păstrându-ne granițele ego-ului, fatalitatea și sălbăticia propriei persoane. Și ne întâlnim undeva la mijloc, întotdeauna. Undeva unde ne spunem și: mi-a fost dor de tine, dar și: încântată să te cunosc.Ne întâlnim printre oameni, între noapte și zi, în cunoscut sau necunoscut. Nu lăsăm timpul să coasă nicio istorie între noi, ne-am întâlnit întâmplător poate în viața asta, ca să debusolăm timpul. Privirea mea nu-ți dictează nicio regulă, nu-ți impune nicio limită, doar te cheamă și te ademenește atunci când îți arată că i-a fost dor. Până la tine, doar a pâlpâit.

Oare știi asta? O știi, fără să fie scris, într-un limbaj netradus, într-o limbă necunoscută de ceilalți. În camera cu lumină roșie, ne murmurăm unul altuia apropierea, oprindu-ne pașii între doi bărbați care-și povesteau amorurile într-o mare de fum gros. Îmi atingi coapsa cu grijă și te apropii discret de obrazul meu, urmând drumul sigur pe tine până la urechea mea. Îmi las pielea să te mângâie și, savurând extazul apropierii în complicitate, îmi șoptești: Mi-e dor să compun.... Nu-ți zic nimic, zâmbesc și îmi însușesc cuvintele tale ca pe cel mai frumos compliment. Compune, pentru că vreau să te inspir!, am spus în gând, fără să mă auzi, fără să poți să mă citești în timp ce pianul parcă chansona singur și jazzul începuse să se audă în suflet ca o poezie, ca o dramă, ca un monolog de femeie îndrăgostită...