Intimitatea ochilor

Singurătatea ochilor cere lăcrimare.

Măcar atât din taina zilelor rămase fără tine...  Nu îmi e greu,

mi-e singur şi mi-e mut trupul, mi-e rece

şi  străină pielea.  Sub ochii mei  se nasc plecăciuni

de apă.  Îşi roagă templul să nu le lase să plece.

Capătul drumului nu se vede ...  palma ta sau sânul meu

dezgolit nu se văd! Unde s-ar sparge plecăciunea apei atunci,

dacă nu tot în ochi?

Templul e singur.  Lacrimile nu mai vor să se sinucidă.

Singurătatea ochilor mei se-alină-n lăcrimare!

Mai aromat si mai personal aici

Bagaje cu dor

Nu sunt sigură de plenitudinea iubirii pe care sunt capabilă s-o ofer. Aşa cum n-aş fi sigură de limpezimea apei unei fântâni, dar nu m-aş îndoi de claritatea soarelui. M-aş putea raporta la tine, la noi, la cei din jur. Apoi la obiecte. Dar cel mai mult la suflet!

Ce-ar fi omul fără dorinţa lui de iubire izvorâtă din suflet? Iubesc pe cei care merită şi pe cei care îmi demonstrează pas cu pas, că fac un efort inutil. Tot îi iubesc. Gesturile mici, tandre, îmbrăţişările. Vedeţi? iubirea porneşte de la om către om în primul rând, şi se termină cu ceea ce natura încununează. De fapt, natura purifică tendinţa nostră de profanizare. Suntem conştienţi când iubim, dar nu ştim cât putem să oferim. Am vrea să dăm totul, dar avem obiecţii. Ne punem întrebări stupide, ne înceţoşăm minţile, şi ajungem să creionăm adevarate revoluţii interioare. De ce?? De ce să nu iubim şi punct?

Cine are impresia că iubirea are nevoie de întrebări şi face loc dubiului în ea, se înşală! Iubirea vrea totul fără să ceară, paradoxal nimic altceva decât iubire. Ce lucru nebunesc aţi făcut din iubire? Fără să-l gândiţi, impulsivi...v-aţi avântat şi aţi riscat? Dragostea nu cere judecată ... acolo intervine mândria şi ambalajul. Dragostea e calea imaterială de a-ţi face bagajele spre împlinire. Adună în ele muntele, marea, grâul şi nisipul. Adună poze vechi, filme dragi, cărţi memorabile. Pleacă doar cu ceea ce nu-ţi dă voie să cazi.

Iubesc! Iubesc mult mai mult decât poate să încapă într-o fiinţă minionă. Nu ştiu însă, câtă iubire pot să păstrez şi câtă pot să ofer. Nu ştiu dacă se va termina vreodată, dacă e precum o sfoară de care tragi ca să ţii sau ca să laşi să plece ceva. Aici.. e vorba de iubire! Mi-am făcut de mult timp bagajele... am luat soare, maci, cântec, am luat nisip şi spuma valurilor, dantele de vânt şi dor. Am luat dorul de tine ce-l simt zilnic. E un dor lacom, încântător de voluptos. Şi da, te iubesc atât timp cât ce se află în bagajele mele întăreşte zi după zi... sfoara de care trag ca să te ţin lângă mine!
Mai aromat si mai personal aici

De ce sa simt ca te pierd cand tot ce castig e norocul de a mai vedea o data cum o luam de la capat? De ce sa simt asadar ca te pierd, cand castig eternitatea?
Mai aromat si mai personal aici

CURSA CONTRACRONOMETRU!

Suferinţa e o lege! Una dintre cele mai nesuferite.
Astăzi m-am oprit din joc. N-am râs, n-am plâns, n-am avut reacţii ciudate, n-am vorbit mult, n-am gesticulat, nu m-a interesat, n-am fost atentă, n-am crezut, nu m-a durut, n-am atins, n-am ştiut! Game over!
Pentru o zi am vrut să fiu autistă! da,da... "geniile idioate"( mai rău de atât nu puteau fi numiţi) care nu vor sa interacţioneze cu lumea pentru că nu au ce împărtăşi cu ea. Eu aş avea... vai, câte n-aş avea de împărtăşit! Dar azi am zis stop! Fără dureri de cap, fără priviri goale şi anemice, fără omul îmbâcsit de... om!

M-am oprit din mers, apoi din alergat, mi-am oprit vocea din zbieratul ei animalic, m-am răstignit şi am înviat, mi-am oprit respiraţia şi am închis ochii, apoi am început din nou să alerg oarbă, moartă, neştiind de mine! Suferinţa e o lege! Principala lege a evoluţiei. Te descopri suferind, te dezvălui suferind, te înţelegi şi te accepţi prin suferinţă.

Apoi străbaţi pădurea plină de cioturi şi noroi cu buzele împleticite, cu pleoaple legate şi cu viaţa spre moarte... ca să reînvi! Nu eşti martir! Nu suferi pentru pace în lume, pentru copiii flămânzi, pentru bolnavi şi singuratici... suferi pentru a începe să schimbi ceva în tine! După tine, potopul sau restul lumii aidoma ţie! Nu poţi schimba lumea prin suferinţa ta, dar poţi să-o faci sa o înţeleagă!

Stop joc! Start joc... pauza nu există! Pauza e sfârşitul sfârşitului.
Deci... nu încetaţi să fiţi oameni! Niciodată! Ar putea fi fatal!
Mai aromat si mai personal aici

Supergreva superprofilor!

Îmi place că anii mei de liceu au fost( şi încă sunt) marcaţi de două evenimente similare. Greva generală dintr-a IX-a care ne-a ţinut acasă vreo trei săptămâni şi tentativa aceasta cu iz de revolta dintr-a XII-a.
Mă amuză ideea de "cei trei paşi spre reuşită". Dacă nu îi ştiţi, ei sunt: greva japoneză( protestul acela cu panglici albe legate care mai de care mai original de braţ), greva de avertisment( aşa-zisul refuz de a mai preda... numai că asta se intamplă doar la figurat) şi, bineînţeles- greva generală( adică pauza total neprielnică în care nişte profesori pierd timpul şi leafa, iar noi ne rugăm să aibă minte şi să nu lipsească de la ore). Nu de alta, dar clasa a XII-a înseamnă timp care curge fără să fie simţit- o ora nefăcută- este un gol pe care îl umplem prin ore nedormite, recuperând. Ce frumoasă e şcoala! Greva aparută ca nuca-n perete( măcar de avea un teren de lupta mai nuanţat- gen perioada tezelor sau sfârşitul semestrului pentru a convinge totuşi) face vâlvă în toate şcolile. Da... vrem grevaaaaa! Vrem să stăm acasaaa! Vrem să dăm bani pe pregatiriiii! Vrem sa vă umplem şi noi şi statul buzunareleeee!
Ce bine e când toată lumea se înţelege cu toata lumea,nu? Stăteam şi mă gândeam cum li s-a ivit lor- sindicatelor ăstora, ideea de a intra în grevă când în momentul de faţă învăţământul nici măcar nu mai are ministru?! Este ridicol! Domnul ministru( că nici nu ştiu cum îl cheamă la cât de mulţi au fost în ultima vreme) s-a autosuspendat din funcţie pe motivul campaniei electorale( altă mâncare de peşte). Astea doua nu se amestecă acum, deşi, dacă stau sa mă gândesc, ideea profilor a fost şi mai stupidă tocmai din acest motiv. Cine le dă lor atenţie când toţi sudeaza rame pentru afişe gigant, împart fluturaşi, adună copiii şi bătrânii în parc la un ceai şi-o prăjitură?! Apoi aşa, din insistenţă, scoat un 28% pe anul viitor pentru cei cu salariul mai mic de nu ştiu câte milioane. Aşa!...Bravo! Încurajăm învăăţământul de proastă calitate, încurajăm apariţia ca ciupercile dupa ploaie a suplinitorilor de mâna a 15-a( pentru că numai ei mai au salariul mai mic de 8 mil. sau cât au zis ei). Vrem valori crescute de nonvalori!
Ah, ce-mi mai place ţara mea! Îmi place şcoala! Serios... îmi place, dar ea mă place pe mine? De ce trebuie să mă mai doară capul şi din cauza unei idei ţicnite apărute în mintea vreunui profesor?
Şi uite aşa, în cazul în care pe 18 ale lunii in curs "suferim" de vreun început de criza de timp( Doamne-fereşte! ptiu-ptiu), viaţa mea de liceu va fi întocmai precum un roman realist- circulară! Încep şi termin printr-o grevă de toată frumuseţea- aşa... ca să am ce raspunde când mă vor întreba peste ani ce m-a "marcat" în liceu!
Pam-Pam
Mai aromat si mai personal aici

Rugă

Aştept acel gând din viaţă veşnic irosit
la colţul duminicii strigătului tău.
Pentru tine, mii de gânduri au împletit
viaţa mea irosită în aceste duminici
neştiute.
Am aşteptat Don Juan-ul ce-a iubit
femeia, i-a mirosit părul, i-a străpuns
privirea, şi el n-a venit nici cu tine,
nici singur.
I-am aşteptat gondola de vise şi
am visat cum îi desfăceam masca
neagră ce-i închidea iubirea din
ochi.
Ţi-am aşteptat gândurile, rugându-mă
să ai curajul veneţianului şi să-mi
miroşi părul, să mă iubeşti.
Te-am strigat în fluierul vântului
să treci pe apa mării mele
cu gondola ta de vise,
aurită şi să vâsleşti duminici
consumate-n tihnă,
luându-mi bilet către
tine!
Mai aromat si mai personal aici

Amintiri...

Iarba dintre şine


Drumul e gol. Vântul stârneşte valuri în lanurile de grâu. Cumpăna înaltă a fântânii apleacă cerul într-o parte. Jgeabul s-a uscat de singuratate. Şi terasamentul de cale ferată, care trece în paralel cu drumul, e tot gol.
Mă gândesc că, pe şinele ruginite, n-a mai trecut nici un tren de la începutul lumii. Doar o amintire amăgitoare... Da, am început să te iubesc când iarba începuse să crească printre traverse. Mă clătinam visătoare pe şina îngustă şi tu mă ţineai de mână; îmi spuneai doar ce copilă sunt. Treceam zilnic pe aici. Înfloriseră o mulţime de maci si păpădii. Dar mai ales maci. Roşii. Terasamentul era gol şi pe vremea aceea. Îmi lăsam tălpile scrijelite de pietre şi apoi le dansam în iarba firavă. Alergam să prind soarele şi să-l arunc hăt, în marea albastră din închipuirea mea. Ah, şi ce dor mi-era de mare!
Întotdeauna am vrut să ajung până la capătul acelor şine, să le ştiu povestea întreagă. Niciodată nu m-ai lăsat. Mă prindeai de mijloc şi-mi spuneai râzând că e prea departe. Începeam să râd şi eu renuntând să mai alerg înainte. Alergam înapoi, ca racul. Până la fântână. Eram singurii care ne înduram să stăm lângă cumpăna ei. Şi să desenăm, în pământul jilav din jur, urme desculţe de paşi. Scoteai apă rece şi bună şi buzele mele ameţeau de sete. Şi tu spuneai iar că sunt o copilă a verii.
Acum trec singură pe lângă visele adormite între cei doi şerpi de metal, prin bălăriile ce aproape au acoperit cărarea vieţii, pe care am alergat mereu singură. Chiar că eram o copilă. Îţi mulţumesc că mereu mă opreai din goana mea inconştientă. Toate sunt amintiri: macii cu care nu m-am jucat niciodată şi de care, de atunci, nu mi-a mai fost dor. Decât azi. După atâta timp m-am întors. Acelaşi drum, altă poveste. Alt cer, alt apus, alt timp. Nici nu mai cresc maci printre şine- doar păpădii. E un sentiment ciudat, de oboseală parcă. Nu te caut. Să nu crezi c-am venit aici ca să te caut. Aştept doar să mai mişte cineva pământul şi să răsară şi altceva, în afară de buruieni, printre vechile şine de tren netrecut.
Mai aromat si mai personal aici

din nou... autoportret ( liric)

Mireasma ce sunt

Miros a izmă şi a şei de cai
A luni şi miercuri şi a luna mai,
Miros a iasomie şi mister,
Miros a ploaie-n margine de cer.
Miros a sare şi-a izlaz bătrân,
Miros a vis înmiresmat cu fân,
Miros a eu, a taină şi a zori,
Miros a sânge crud la subsuori.
Miros a veşnicie şi a tine,
Miros acum a tot ce mă mai ţine,
Miros a fum de zare destrămată,
Miros a naştere şi-a moarte toată.


Şi te-am avut...

Întreabă-mă cum se traduce
boaba de apă vie ce strâmbă
linii grele pe un obraz
neîntinat!
Întreabă-mă şi-ţi voi trimite
scrisorile de gânduri scrise
când gura încleşta cuvinte
şi inima vorbea, vorbea!
Întreabă-mă şi-ţi voi răspunde
prin stelele ce au căzut şi
ne-au săpat adânc în lume
două morminte- foc şi lut.
Întreabă-mă ce drept mai are
un vânt uitat de gând, de zare
să treacă iar prin părul meu
cu-atât nisip udat de mare?!
Ce vise... întreabă-mă dacă-am visat!
Mi-am amintit, am tremurat!

De ce am spart tavanu-n noapte
uitându-mă de jos în sus?
să văd un cer pătat_
să văd cum viaţa goală-i un păcat?

Întreabă-mă şi-ţi va răspunde
limba ta vicleană şi mâna ta
ce scrie strâmb cuvinte
şi gura ta ce-ntoarce juraminte
şi inima-ţi... ce-a fost cândva a mea!
Mai aromat si mai personal aici

definitia vesniciei! ..primii oameni

Mereu in aceasi seara si in acelasi parc, un El si o Ea isi consuma nestatornic marea lor dragoste. Se vad, se imbratiseaza, vorbesc si rad avand lumea toata sub talpile lor de "Sburatori". Un Adam si o Eva mereu luand-o de la capat... in fiecare saptamana ei reducand lumea intr-o seara a lor.
Natura incape in ochii aposi si vii si le leagana cuibul bratelor impletite. Nimic nu mai conteaza, este sublimul cuvintelor nerostite asternute pe cararea parcului infrigurat. Seara...indragostitii descriu luna si cerul intreg in saruturi mute, aproape sfioase. Se regasesc de fiecare data, cu fiecare saptamana mai profunzi, se redescopera in acelasi cadru. Isi coboara privirea si mergand, brat la brat, el arunca naiv cu picorul in pietricelele cararii si ea... cade intr-o tacere nestirbita de zgomotul facut de El. Aceiasi indragostiti, pudicii de la aceasi prima intalnire, copiii nematurizati ai dragostei! Isi intalnesc privirea o clipa, apoi se simt innodati de buzele uni sarut mult asteptat. Intr-o tacere expresiva, ei se opresc in mijlocul cararii umbrite de noapte si continua sarutul dulce prevestind o ciclica senzatie de dragoste intinerita. Mereu intinerita.
Adam ii mangaie obrazul alb si ea ridica privirea clara spunandu-i asa cele mai lungi romane de dragoste! Se imbratiseaza strangand la pieptul lor cea mai mare patima a simturilor! Ei stiu mai bine ca oricine! ei si parcul, noaptea, cerul... ei stiu!
Si totusi..eu te iubesc pe tine, omule, nu pentru ca si tu ma iubesti, ci pentru ca asa a vrut Dumnezeu! El, Creatorul, a vrut ca Adam sa aiba o Eva- fara ea, el era un pustnic plapand, animal osos al unei vieti singuratice! In ochii lor, ai indragostitilor, se vede creatia, se vede credinta ca ei sunt primii oameni devotati iubirii, cuplul salbatic pornind mereu in cautarea de sine prin celalalt! Ei sunt prima pereche, prima imbratisare, primul gand- pentru ca reinventeaza si renasc o alta forma de iubire! Asa cum orice dimineata..parca e prima, cum orice uimire- parca e prima.. cum viata, in genere- e intr-adevar prima pentru fiecare pereche de ochi indragostiti..sau nu!
Mai aromat si mai personal aici

Comunicare..intre mine si VOI!

1. Care sunt momentele in care ne aratam cel mai des adevaratele slabiciuni?!
Avem curajul sa ni le recunoastem?

Omul are un car de slabiciuni; pe unele le recunoaste, altele se ivesc fara voia lui! De ce e omul slab si cum se face ca tocmai sustinand ca e puternic, el isi demasca slabiciunea?!
Eu cedez repede- oricat as incerca sa n-o fac, pentru ca raman impresionata repede. Nu pot sa port ranchiuna si plang instantaneu la fel cum imi schimb si starile foarte rapid. Momentele de cumpana, de rascruce, momentele grele ale deciziei, ori ale acceptarii unor fapte de neacceptat- ma fac sa ma lupt cu propriile slabiciuni! Atunci devin slaba- sunt induiosata, maleabila si daca ma revolt.. postez in Don Quijote in lupta lui cu morile de vant!


2. Propun un joc: Spune-mi ce ti-a ramas in minte dupa ziua de azi! Fa-ne un rezumat al sentimentelor pe care le-ai avut! (daca ai avut :P)
Mai aromat si mai personal aici

La fereastra sufletului...

DESPARTIRE

Duci in par nisip lasat de lacrimi
si in maini pietre aruncate de dureri.
Duci in spate ploi, pe umar numai
scoici si vant,
pe pleoape-acelasi dor de noi... Doar
scoici si vant.
Cat de aproape sunt!
Cat de departe-i marea de pamant!
Si cat amurg!



CONFESIUNI

Am inteles ca inima bate peste punti de vieti si aripi. Am inteles ca in desertul ei, sangele-i mai sfant ca apa. Si stiu ca pentru a trai cu adevarat, iti trebuie zambet dupa lacrima si puterea de a-ti desena singur aripile pe cer.
Stiam ca amintirile nu se pierd niciodata... nicaieri. Dar am auzit ca momentul e vesnic risipit! Si atunci am inteles ca prea putini oameni cunosc frumusetea vietii si prea multi se lauda ca au parte de ea.

Am inteles ca atingerea privirilor e cea mai desavarsita atractie!


INCEPUT

Intr-un carusel mi-am lasat
bratele sa zboare...
Intr-un carusel orb
mi-am desfacut visele
si credintele
ca sa-i formez usi
si ferestre.
Intr-un carusel nebun
mi-am julit sufletul
cu o coaja de dor
si apoi vantul
mi-a inchis rana.
Intr-un carusel bolnav,
m-am zbatut in fluieratul
noptii...
ca sa nu devin lup.
Apoi, intr-un carusel
cu soare...
strangeam zabrelele ruginite
ale trecutului ca
sa fac coronite din ele...
Intr-un carusel incetinit,
mi-am pictat visele in opere
si operele in vieti scoase
la licitatie.
Intr-un carusel oprit,
am indraznit sa-mi traiesc
propria viata!
Mai aromat si mai personal aici

Revolta

Ceva imi spune ca nimicnicia umana se consuma intre a avea, a pipai nevrotic, a ascunde si a se autoinalta. Iisus spunea " Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!"- cred ca aceste cuvinte ar trebui sa fie motto-ul fiecaruia in viata. Trebuie sa cautam iertarea, sa o cersim, sa o imaginam pentru ca noi, animalele preistorice, suntem atat de vagi si atat de lipsiti de ingaduinta. Cat de om e cel ce tipa zadarnic in fata propriei lipse de credinta si se bate cu pumnul in piept precum un capcaun ca isi vrea sanctitatea surogat construita pe mila surogat, pe milostenia surogat, pe iubirea surogat, pe propria-i fiinta surogat?! Doamne, suntem un furnicar pierdut de Tine in mrejele marelui Univers. "Rugati-va sa nu va creasca aripi" si totusi..rugati-va..in orice fel, numai sa credeti in plecaciunea genunchilor mintii.
Banalitati, singuratati, comedii, ridicol si grotesc... ochi goi, buze sterpe, maini ridate! Generatii imbatranite in subteranul constiintei murdare. Mai stim ce inseamna o tinere de mana? Mai stim sa traim totutl ca pe o zi de vara sub nuc, in poala bunicii? Mai stim sa salutam, sa multumim, sa credem? Cata risipa face omul din incununarea inconstientei! Sfidam adevarul pentru ca ne e teama de el. In fond, ne e teama de judecata, fie ea si cea de Apoi! Ne e teama de prejudecati si de catalogari, suntem dungati, simpli si fara orizont. Vedem fericirea nu in manuta unui copil sanatos, ci in valaorea unui ban murdarit de acuzatii judecatoresti! Somptuos, spumos, luxuriant.. nimic nu mai conteaza astazi daca nu este la extrem. Asa e impartita lumea..in prea-prea si in foarte-foarte. Si cine sa vina sa schimbe mintea umana? Evoluata? involuata! Este o minte trecuta prin epoci, printr-un melange, printr-un haos ajuns in apogeul contemporaneitatii. Si totusi.. exista Dumnezeu! Exista dimineti pe care uitam sa le zambim si sa le inchinam. Exista pamant pe care calcam grabiti..pamant din care suntm facuti! noi, cei care uitam sa apreciem! Exista suflet.. patat de ignoranta si de superficialitate! Dar exista... nu trebuie sa inventam nimic pentru a fi mai bine.. trebuie sa indreptam ceea ce am stricat, ceea ce am strambat ca neghiobii, inconstienti de autodistrugerea ce ne-o facem cadou. Exista viata.. si noi, pamantenii, cu totii mai handicapati ca niciodata, noi, mutii, surzii, orbii, invalizii de noi..nu vedem cat pamant avem de slavit, de iubit, cat soare, cate stele, cate inimi... Cata imensitate de iubire ne-a dat Dumnezeu si noi in loc sa inflorim pamantul, il vestejim ca psihopatii ce vad placerea in a ucide si a tortura.
Mai aromat si mai personal aici

Inchisa

Intr-un patrat de ceara, minuscul
mincinos, miscat de adierea perdelelor
de seara. Acolo, intre nimfe, esarfe
si sidef... Adorm si ma trezesc
iubindu-ma cu tine!
Intr-un patrat de ceara, fara usi,
Degetele cauta mirosul tau de vara
Si urma nevazuta a buzelor grabite!
Iubite, intre saluri, parfum
si catifea... intre dantele rosii,
poza ta... gura mea, mana, coapsa,
talpa mea... sta lenesa, cocheta,
drogata- dragostea.
Cerseste sa topeasca o ceara, o himera,
Sa faca usi si geamuri perdelelor de seara,
Cereseste sa-l aduca de dincolo de ele
pe cel ce ameteste, imbata, vatameaza
un trup lasciv si-un sange gol,
buze uscate de dor,
suflet virgin, gand pacatos,
un om, un singur om!
Mai aromat si mai personal aici

Panorama umana vazuta de dupa un ochi de sticla

Adancesc nocturnul gand al neputintei. Intr-o lume a ascunzisului pe sub cortina smereniei, ce rost ar mai avea adevarul? Si daca fiecare lacrima umple oceane si ochi nevinovati, care e teoria suprema a dreptatii?
Captivitatea este o inchistare si o baza a sinuciderii mintii; te simti incapabil sa tragi linia diferentiara, iar cand strangi suficienta putere, ea se spulbera ca nisipul sterp batut de prima briza.
Incotro adevarul uman?
Incotro faradelegile fatarniciei?
Ma intreb daca nu cumva zbaterea mintii inca lucide te impinge catre o anxietate doboratoare, din damnat devii autodamnat, autoexilat in interiorul degetelor buburoase ale neputintei proprii.
Mai aromat si mai personal aici

Panorama umana vazuta de dupa un ochi de sticla

Mai aromat si mai personal aici

gene, cioburi, raze... cuvinte mici dar MARI

Tinerete fara batranete

Printre atatia pasi aruncati
pe harta chipurilor
muritoare,
tu te ascunzi intre talpa
inimii mele si calcaiul
neted al iubirii mele
de copil.


Ultima... speranta

Nici astazi, cand un album
este o legenda,
cand un suvenir- e o
intrega arheologie,
nu ai curajul sa-ti
deschizi mainile
si sa ma
primesti?


Partaj

Ne zbatem amandoi ca leii
in cusca luptei
pentru sine.
Iti dau o parte din credinta
si restul..toata,
doar pe mine.


Neputinta

Noi? Tot vii sau morti...
Ne desenam in cercuri
prea rotunde si
facem viata cub
dar fara
usi.


Ateism?

O credinta se poate sparge
pe lacrimi- in cioburi
in rani.
O iubire poate umple
cu durere
iazul inimii.


Noi

Intre un DA si un Nu se ascund,
iubite
Taceri mai inalte decat gandesti.
Intre un Nor si o STEA exista
mereu un EU sau un TU care
incurca regulile
Universului.


Orb

Uite-ma cum imi golesc palmele
ca sa ai loc printre degetele mele.
Uite-ma cum refuz sa zbor
ca sa stau pe pamant, langa tine.


Floare rotunda

Tu mi-ai cules de pe campia
arsa-a palmei mele
atatea vise-impletite-n
Amintiri.


Asa cum mori, poetule!

Sub lacrima ta, poetule
Am inteles ca moartea
E crucea ce calugarul
o tine-n palme.
Nuda, arsa, sfanta.
Sub mantaua lui neagra
Am inteles ca stau ascunse
Cheile Raiului.


Adio!

Uita-ma! Cerul e-atat de larg incat,
Daca m-ai arunca si as ramane,
Nu ai avea cum sa ma vezi!


Ploua tarziu!

Asaza-ma ... pe pragul cerului
Si plange-ma rotund
Sa nu ma versi!


Iubirea mea- pamant murind de sete

Gelos e pamantul nostru
pe ploaia ce-ngana mirsesme,
pe cerul ce varsa vapaie,
pe miri ce saruta mirese.

A secetat fantana de dorul chitarii...


Sfiala

Inca un gand imi bate-n geam,
firesc si simplu
ca o zi si-o seara!
Scurs printre degete de ceara,
eliberat de-orice pacat.
Concret... un gand, amurg, sfiala!
Mai aromat si mai personal aici

De ce ne numim FEMEI? ( raspuns catre dl. Cartarescu)

Pentru că gândim absolut efemer, pentru că asimilam din neştiute dorinţe, obsesii, vise. Pentru că avem în faţă o mare care ni se deschide în valuri mereu când avem nevoie de iubire. Pentru că inima nu plange, ci cantă; pentru că mereu căutăm ieşiri, neştirbite de pian sau de violină şi pentru că nu căutăm umbra pomilor vara, ci soarele dogoritor să ne lumineze părul, pleoapele, braţele, inima. Pentru că iubim parfumurile ameţitoare şi cerceii roşii şi pentru că îndrăgim florile de pe lângă vaze. Ofilite ori căzute. Pentru că ştim să ne facem cosiţe împletite blonde, cenuşii, înfocate... pentru că privim lumea de după genele lungi care filtrează realitatea.

Pentru că serile albastre din munţi sunt mai lungi şi mai suave ca serile negre, sclipitoare de pe ţărmurile mărilor şirete. Şi pentru că le vedem pe amândouă minunate, nesfârşite, vii. Pentru că inima nu e altceva decât cutia de bijuterii a ochilor şi pentru că îţi doreşti o altă privire geamănă cadou să o aşezi în cutia ta de un roşu dantelat, trandafiriu. Pentru ca Veneţia este o poartă spre îngeri şi vise, nu spre păcat şi pentru că Don Juan a fost un tânăr care a iubit şi nu a cerut decât priviri. Pentru că perdelele, mătăsurile, şalurile sunt un alt mod de a ne învălui naivitatea şi pentru că perlele mării, culese de cine ştie ce amorezat, le purtăm acum cu o demnitate fragilă, aproape timidă. Şi apoi vopselurile şi truda, mângâiate de o mână caldă, nu sunt decât fandoseli. Aşa aţi spune. Pentru că nu vrem decât să continuăm frumuseţea aerului şi prin naturaleţe şi prin cochetărie. Pentru că purtăm pălării mari, de paie ori catifelate şi mânuşi fine, negre, până la cot.

Pentru că plângem des, dar în propriile palme şi pentru că iubim atât de intens totul. Şi poveştile cu final fericit şi piatra pe care am căzut când eram mici. Pentru că perseveram a plânge şi a 5-a oară când repetăm filmul pe care îl îndrăgim. Pentru că ne amintim tot şi pentru că nu uităm fiordurile întâmplărilor atât de repede. Pentru că certăm, întrebăm, deducem, pentru că indrăgim şi ştim să ţinem în braţe. Pentru că, ei bine, purtăm fuste largi, vara, pe care le rotim fluierând ori râzând, şi pentru că părul ne e văluros până şi din briza respiraţiei celei mai apropiate nouă. Pentru că tresărim des şi zâmbim fără motiv. Pentru că ne enervăm repede şi aruncăm obiecte dragi pe care le dorim apoi reîntregite. Pentru că vă zicem să ne luaţi de mână şi pentru că nu ne e greu să ne îmbrăcăm singure cu haina dar ne place să fim servite. Pentru că iubim ciocolata şi cafeaua şi ele însele reprezintă un deliciu al preludiului. Şi totuşi pentru că luptăm în viaţa singure pentru ceea ce dorim să avem. Pentru că avem şi căderi şi stângăcii, dar continuăm să visăm. Pentru că mulţumim des pentru cele mai mărunte lucruri şi pentru că ştim că doar iubirea naşte copii frumoşi.

Pentru că vă suntem partenere, tovarăşe, mame, surori. Pentru că suntem atente şi grijulii, rujate precaut şi vânătoare de nou. Pentru că ştim să ne folosim gesturile, ochii, mâinile, sufletul şi pentru că facem dintr-un dans o întreagă regăsire. Pentru că desenăm în nisip şi cântăm pe câmpii pline cu maci. Pentru că plătim dări la stat şi facturi imense. Pentru că aşteptăm nerăbdătoare trenul vostru să sosească şi pentru că ne fluturăm batistele ori de câte ori plecaţi. Pentru că nu ne place să stăm singure şi pentru că ne liniştim ascultând muzică. Pentru că mereu avem o carte deschisă pe noptieră şi pentru că mereu ne e dor de ceva sau de cineva. Pentru că am fost creeate ca să iubim şi să învârtim o horă a creaţiei;  pentru că vă suntem iubite sau amante şi pentru că naştem minuni.

Pentru că da, trăim în jurul fiecăruia. Suntem uşor incompatibili şi pentru că , deşi citim horoscopul, ne ascultăm doar inima. Pentru că suntem zeiţe muritoare care uită să încuie uşa la plecare dar niciodată nu uită să vă ureze o zi bună. Pentru că şi noi, ca şi voi, suntem o parte a Universului!

Mai aromat si mai personal aici