Uşile sunt deschise pentru a ieşi un fum gros al gândirii in doi. Vedem fumul, vedem secundele, ne ascundem în pielea începutului şi continuăm să gândim prezentul. Unde să ne grăbim? Afară găsim pereţi greu de spart, parşivi, dar nepăsători in realitate. De ce să-i înfruntăm când riscul cel mai teribil este căderea în banal. Mergem în fiecare zi mai departe, într-o sălbăticie proprie a neascultării de sine, într-o decădere dorită, într-o nevoie animalică de eliberare. Ne eliberăm prin noi, prin minţile asemănătoare, prea asemănătoare. Încerc să sparg mitul misterului, dar uneori nu mai vreau pentru că-mi place prea tare senzaţia. Unde să mai spargem busole şi să oprim ceasuri dacă nu în mister? Unde să mai găsim locuri unice, atingeri ale fiinţei dacă nu tot acolo?
Întreabă-mă ce cred despre mine! Nu o să-ţi răspund prin supunere. Supunerea aparţine fiinţelor slabe. O să-ţi răspund printr-o altă întrebare. Ce-ai crede despre mitul unei anumite zeiţe dacă realitatea îl depăşeşte? Că trebuie adaptat sau că trebuie subiectivizat? Eu încep să cred în realitate, folosesc forţe foarte greu de aflat, îmi strâng aliaţii intrinseci şi încep bătălia cu zidul. O bătălie oarbă de altfel, ceea ce o face atât de uşoară. Ce scop am? Evoluţia simţurilor sau mai bine zis devoalare lor. Într-atâtea luni de netrăire, trebuie sa existe măcar două ca să ating trăirea, să o simt drept casă şi salvare, oriunde, în orice punct cardinal, în orice oră fără ceas. Nu mi-e interzis să doresc, mi-ar fi imposibil să mă supun zidului de afară. Prefer misterul nesiguranţei absolute, dar şi siguranţa definită în pielea începutului. Prefer să folosesc realitatea mitului aici, în fumul splendorii, şi nu acolo, afară, în zgomotul lipsit de empatie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu