Un alt Adam, o altă Evă

Îţi simt mâna înconjurându-mi mijlocul. Respiri cu greutatea iubirii în părul meu; câteva fire îmi taie chipul ca şi când ar fi mânate de cel mai puternic vânt. Îmi închid ochii şi-mi las capul să cadă dezertor pe umărul tău drept. Eşti în spatele meu. În faţa mea e lumea. Eu te apăr sau tu mă aperi?

Privesc înainte, nu clipesc. Ochii îmi strălucesc în soare. Buzele întredeschise, umezite de ultimul tău sărut, murmură parcă, o nouă Evanghelie. Pomeţii tremură nişte mişcări - freamăt sau pace, devin actorii care se transformă în mimi peste noapte, din cauza prea multor simţăminte care le încearcă talentul. Rochia mi se ridică la fiecare încercare a vântului de a mă seduce- trupeşte, carnal. În spatele meu eşti tu. Ridici piciorul până deasupra pulpei mele şi-mi ţii voalurile rochiei aproape de corp. Îţi ating chipul, fără să te privesc, în semn de mulţumire. Eu te apăr sau tu mă aperi?

Grădina lumii îşi naşte şi creşte oamenii, din ce în ce mai vegetativi, în faţa noastră. Şi nu-l aud pe Wagner, ca să mă liniştească peisajul. Şi nici chitara, ca să pot să mă întorc cu faţa către tine, să-ţi sărut gâtul şi să mă urc în braţele tale. Şi n-o aud, ca să pot să fac dragoste cu tine chiar acolo. Sfidător. Îţi simt pieptul bătând în spatele meu- mişcări de flux şi reflux ale inimii. Avem acelaşi ritm- pieptul tău are armură coastele mele de femeie. Şi cum... când eu sunt făcută din coasta ta?

Eu te apăr sau tu mă aperi?