Totalul afișărilor de pagină

marți, 22 februarie 2011

Boudoir




Într-un pătrat de ceară, minuscul,
mincinos, mişcat de adierea
perdelelor de seară,
acolo între nimfe, eşarfe şi sidef
adorm şi mă trezesc
iubindu-mă cu tine!

Într-un pătrat de ceară, fără uşi,
degetele-mi caută mirosul tău de vară
şi urma nevăzută a buzelor grăbite.
Iubite! între şaluri, parfum şi catifea,
între dantele roşii, poza ta…
gura mea, mâna, coapsa, talpa mea…
stă leneşă, cochetă, drogată…
dragostea!

Cerşeşte să topească o ceară, o himeră,
să facă uşi şi geamuri perdelelor de seară,
cerşeşte să-i aducă de dincolo de ele
pe cel ce amuţeşte, îmbată, vătămează
un trup lasciv şi-un sânge gol,
buze uscate de dor…
suflet virgin, gând păcătos
un om,
un singur om.
Mai aromat si mai personal aici

Within Emotions



Roşu şi negru, dar gri între noi.

Tac şi te-ascult pictându-te-n zare.
Galben şi alb, dar gri între noi,
vorbeşti şi cutremuri o temere mare.

Ia-mă cu tine şi taci!
Tu şi eu, un timp între noi,
îmi săruţi mâna şi-mi cazi la picioare.
Gând şi suflet, distanţă-ntre noi,
Tac şi te-ascult
pictându-te-n zare.
Mai aromat si mai personal aici

Clepsidră




Uneori... sângele caută să doară.
E tăcut şi leneş... ce soldat rănit!
De-ar zvâcni odată prin obraji,
ori buze, ori capete ale degetelor plânse,
aş vedea o veche frenezie,
un jurământ atât de pământiu!

Ce a fost roşu, crin păcătuind în asfinţit,
ar fi acum doar pulbere sfioasă a
neiubirii care
doare.
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 20 februarie 2011

Depărtări



Mâinile mele sunt singure.
În panglici de cer, inelele gurii mele
te încing pe fiecare deget.
Patru mâini curbează pe cer linia
singuratică a Carului Mare şi-şi întorc
năvalnic degetele până în Steaua Polară
văzută din ochii mei cei singuri,
linsă- ca pe un pietroi de sare
de gura mea cea singură,
atinsă de degetele mâinilor mele
ce până la Nordul cerului tău
au fost... aproape
singure!


(Incursiune în textele vechi, descoperite cu ajutorul unui
om care mi-a încurajat aptitudinile şi care m-a rugat
să nu modific nimic din ceea ce a fost odată scris. Lectură
plăcută! Aşa cum a fost şi pentru mine.)
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 16 februarie 2011

TWIST IN ........ MY SOBRIETY




All God's children need travelling shoes
Drive your problems from here
All good people read good books
Now your conscience is clear

In the morning when I wipe my brow
Wipe the miles away
I like to think I can be so willed
And never do what you say

Look my eyes are just holograms
Look your love has drawn red from my hands
From my hands you know you'll never be
More than twist in my sobriety


We just poked a little pie
For the fun that people have at night
Late at night don't need hostility
The timid smile and pause to free

I don't care about their different thoughts
Different thoughts are good for me
Up in arms and chaste and whole
All God's children took their toll


Cup of tea take time to think yeah
Time to risk a life a life a life
Sweet and handsome soft and porky
You pig out 'til you've seen the light
Pig out 'til you've seen the light

Half the people read the papers
Read them good and well
Pretty people nervous people
People have got to sell
News you have to sell

(Tanita Tikaram- Twist in my sobriety)
Mai aromat si mai personal aici

La revedere! Bon chance!

Mi-am asumat riscuri. Am gândit de două ori înainte să fac ceva. Am acceptat teama. Mi-a fost frică. Am trăit. Prea puţin, aproape deloc. Nu am avut aşteptări, ci speranţe. Am gândit prea departe. M-am regăsit şi brusc m-am pierdut. Ne-am pierdut. Continuăm nimicul. Nu regret conţinutul. Nu mi s-a dat voie să vorbesc. Eu te-am ascultat. M-am conformat. Dar nu am înţeles. Nu am disperat. Dar cred că o voi face. O primă dispută, dar şi o ultimă. Aştept totuşi şi a doua palmă. Simt că va exista. Am simţit prea multe poate. Am învăţat destule, dar nu suficiente. Mi te-am însuşit. Nu ai cum să fugi şi de acolo. Îmi eşti cu sau fără voia ta. Am fost vulcanică. Mi-am dorit prea multe. M-a durut schimbarea. Acum mă doare blestematul ăsta de cap. Nu te-am pierdut. Ai dezertat. Tacit. Cumplit. Poate că nu ţi-a păsat niciodată. Poate că nici nu-ţi va păsa. Credeam în a doua şansă. Acum nu ştiu dacă o să mai cred. Pentru că nici tu n-o faci. Am simţit nevoia să mă explic pentru prima oară în viaţă. Ne-am amestecat discursurile. Mi-ai respins nevoia. Ai fost un actor bun. Eu- o eroină patetică. M-am oferit. Am profitat. Şi tu. Şi degeaba. M-am blocat. Am estimat greşit. M-am rănit singură şi mă doare. Te-am înţeles, dar nu şi invers. Nu ai vrut. Acum nu te mai las nici eu. Ştiu că nici aşa n-ai vrea. Te-am dezamăgit. Am simţit asta. Nu am ştiut c-o fac. Altul era scopul. Scopul n-a scuzat mijloacele de data asta. Mi-am întrerupt visarea. Mi-am şters dorinţele. Mi-am tatuat rateul în străfundul inimii. Mi-l voi simţi mereu. M-am ataşat prea repede. Mi-am pierdut rolul şi personajul. Faţa cărţii mele de joc. Ai lăsat bezna să acopere poveştile ascunse. Ai săpat brusc un crater care mă înghite. Am înflorit prea curând. M-ai văzut prea devreme. M-ai simţit prea târziu. Nu ştii nimic despre mine. Nu ai mai vrut s-o faci. Ţi-ai închipuit. Ai gândit şi tu prea mult. Repet: ai dezertat. Repet: am trăit prea puţin, aproape deloc. Atât regret. În rest, nimic! Te iubesc urându-te!

Mă voi căuta. Mă voi învinge. Îmi voi alege la întâmplare un alt personaj. Joc. Carte. Mă voi descurca.

Abandonez scrisul o perioadă. Voi căuta metode compensatorii. Nu mai pot! Drum bun, călătorule şi mie... bon chance! (Francoise Hardy- Comment te dire adieu)
Mai aromat si mai personal aici

marți, 15 februarie 2011

Theme


Îţi simt parfumul aproape, din ce în ce mai aproape; după atâtea urme lăsate, după atâta zbatere, eu simt cea mai profundă privire a ta cum mă străpunge. E ura specifică firii tale, e ura pe care o simţi când de te laşi fără sa vrei dezvelit, transformat, e ura oarbă a îndrăgostitului. Apropie-te şi înţelege-mă, fi-mi alături şi lasă-ţi parfumul pe pielea mea; sparge-ţi furtuna lângă mine, în mine, doar cu mine.

Liniştea mă tulbură, oamenii mă sperie. Vreau să-ţi aud gândurile cum mă blamează, iar apoi vreau să vorbim cu inima. Să fim sinceri- cheia jocului, a realităţii, a simţirii. S-au consumat multe şi multe au fost gândite cu un scop, tu ştii, înţelegi, dar schimbă-ţi privirea! Nu ţi-o întoarce spre nicăieri, fii aici, fii!

Zarurile au fost aruncate! S-au zguduit, m-au asurzit, m-au tremurat. Dar eu însămi le-am aruncat. Cu puterea pe care nu credeam că o voi avea vreodată. Sunt rea acum pentru a face loc unei prezenţe neşteptat de tulburătoare, unui EU oglindit în neînchipuire, unui TU speriat cu întenţia de a speria, unui început incert, dar aprobat mutual. Îmi tremură mâinile şi mi-e frig( frigul) pentru că îţi simt parfumul aproape, din ce în ce mai aproape. Deschide-te şi ascultă, e atât de important. Priveşte fumul cum urcă iar, cum piere...

Spune-mi foile goale, nescrise, spune-mi-le înainte să le scrii, numai spune-mi! Prin ele trec şi eu, rămân sau mă goneşti, nu contează, dar trec. Prin plămânii tăi trece dependenţa cărnii mele, gurii şi ochilor mei. Prin venele tale încep să răsar, încep să sădesc floarea libertăţii mele, încep să respir eu. Prin reacţiile tale mă întrevăd şi întrepătrund. Urechea ta mă aude cum ţip, mâinile tale mă caută pentru a mă atinge şi apoi pentru a mă strânge, învineţi şi răni.
N.B. În furtuna dintre nopţi, singura parte a mea lucidă
a rămas gura. Mi-o vei căuta,
mă vei căuta!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 14 februarie 2011

Narcomana




Azi, nimic! O zi ca oricare alta. Formalităţi colocviale, există şi varianta asta. Aştept ceva?! Nu-mi dau seama. Aştept să se ridice fumul şi să se îmbibe în alcool. Mi-am dat seama că nu există vin în casa asta. M-am gândit şi am făcut o aroganţă fără niciun pic de sămânţă, mi-am luat şampanie. Nu ştiu de ce, mai ales că beau aşa ceva doar de Revelion. Închin pentru ceva? Golesc pahare fără un scop la ora 12 ziua, bezmetică, fără să ştiu care e tostul. Bine, să zicem că beau pentru că n-am avut noapte de somn liniştit. M-am chinuit să închid ochii, am tras draperiile din cauza luminii dimineţii şi degeaba. Ora 6- tocuri înfipte în scări, dădeau alarma. Pernă pe cap, mi-era cald, mi-era frig, aşternut nou şi neprimitor. Ora 7- un pic de mişcare de la pat spre uşă, buimacă, mă întreb de ce n-am închis uşa azi-noapte şi cum de m-am fâţâit în pat cu spectatori posibili. Uşa băii... scârţâie, iar lumina e prea puternică. Fac ochii mici şi aştept apă cât mai rece să-mi inunde toate orificiile. Un duş revigorant. O zi începută energic.

Nu e chiar atât de tragic. Altfel, de ce m-aş mai fi servit acum cu şampanie?! E o zi... ca oricare alta, cu diverse şi închipuite aşteptări, invitaţii la carnavalul nocturn, ieşiri în frig grăbită, setea cea de toate zilele, levitaţiile specifice nărăvaşei din mine, ojă lila, machiaj subtil, parfum ademenitor, cărţi deschise surpinzând aglomeraţia muzicii mele de şofat- track 2 Perry Como- Love Letters, soare abătut, lipsa convorbirilor. Desigur, o zi ca oricare alta.

Să aştept eu ceva sau să propun? Eh, telefoanele sau mesajele telegrafice sunt simpatice. "Vino.", "Te aştept.", "Te urăsc.", "Eşti ok?". Nu au răspuns, nu au nici măcar întrebări, mă conformez, de parcă nici nu aştept asta, fără să cer explicaţii sau fără să întreb "de ce?". Sunt o abramburită narcomană şi veşnic însetată. Bine, şi veşnicul are un început, destul de timpuriu zic eu, dar rămâne veşnic, fără cm, min, sec, kg, zile sau săptămâni. Rămâne veşnic la fel ca şi starea asta a mea interminabilă. Să mai scot un pahar, îmi zic, în caz de ceva, să fie două. Unul al meu, deja uzat, unul al călătorului.

Dacă mă va cheama, îi voi spune că m-am gândit şi la el; ok, recunosc că mai ales la el, într-o zi ca oricare alta, printre formalităţile colocviale, printre nimicul diurn. Şampania nu merită să se trezească; măcar ea, dacă alţii nici măcar nu au închis ochii. S-o consumăm, să-i oferim odihna deplină a unei zile încordate şi a unei viitoare nopţi incerte. Ambalajul se aruncă, efectele rămân. Şi călătorul mă va servi sigur cu vin, roşu, de tost şi vom închina pentru singurătăţi regăsite şi pentru fumul ridicându-se în ciudă.
Mai aromat si mai personal aici

Demascarea Reginei!

"Pot să mă uit foarte urât la tine dacă vreau." (gândeşte Diana în timp ce bea un ceai... ha, nu râdeţi, e nevoie şi de câte un ceai din când în când). Revenind, Diana gândeşte subiectiv. Niciodată n-a putut altfel. Nu o consideraţi naivă, şi clar nu vă arătaţi blocaţi de fluturările inocente ale genelor sau de vreun gângurit aparent atât de natural. Aşa îi stă ei în fire, să se facă "plăcută" prin şiretlicuri.

Ah, şi dacă se întâmplă asta... nu v-o luaţi în cap! Ce aţi alege dintre o Diana chirurg şi o Diana pianistă? Eu i-am spus tot timpul că şi-a ratat cariera. Şi dacă aţi ales cumva varianta a doua, ceea ce era de aşteptat la cât vă cunosc până acum, încep să transform o simplă dorinţă maternă într-o imagine destul de senzuală a ei, poate fi considerată şi o fantezie proprie cu domnişoara în cauză.

Prima variantă este ceea ce-i place mai mult ei, chirurg, deţine controlul, îşi asumă riscuri, vă poate juca viaţa, se poate frige sau poate câştiga. Şi eu gândesc subiectiv, nu ştiu de ce o condamn atât. Într-un destin neconturat încă, dar schiţat, Diana consideră că naivitatea nu e decât un joc, iar găsirea în general, fără nicio căutare în prealabil este un profit nejucat, nemizat. Eh, miza trebuie să existe întotdeauna, zice Diana. Încep să mă îndoiesc de intenţiile ei.

Nu, să nu profitaţi de ea, eu am făcut asta şi nu mi-a ieşit. Vă puteţi juca atât cât vreţi, dar nu profitaţi, naivitatea este doar aparentă, iar riscurile sunt subliniate cât se poate de simplu. Nu voi profitaţi,vă veţi da seama că ea o face. Aşa e jocul. Jocul ei. Neliniştită? Neîmblânzită? Habar nu am.
Cert e că joaca cu focul este periculoasă, iar dintre toate riscurile este atât de posibil ca ea să-l suporte pe cel mai greu, fără să-şi dea seama, gângurind în continuare. Voi nu riscaţi pe cât riscă ea, iar dacă a zis că se poate uita urât dacă vrea, atunci îi pasă, atunci începe deja sa-şi asume transformarea din chirurg... în pianistă! Marele risc!

............
Şi voi aplauda râzând cea mai bună prestaţie a jocului ei! Chiar voi cere bis!
Mai aromat si mai personal aici

Unul pentru un tango!





Privesc spectacolul; cei din horă au fugit atât de repede
şi de speriaţi pentru a face loc unui tango neaşteptat
şi imperfect în toată amploarea lui.
Trupuri pătimaşe, nedefinite de agresivitate,
glasuri anonime şi priviri deocheate.
Vulgar, atât de frumos, gol, atât de primitiv.
Un tango al instinctelor, un dans al
neregulilor, o pasiune obscură
marcată de egoismul lui, de trufia ei,
de animalitatea amândurora. Câtă căutare şi
apoi câtă luptă, câtă zbatere, câtă nepăsare
finală, burlescă.
Hora s-a spart; tangoul înfurie, incită,
atrage blamări şi etichetări. Ea- prădătoare
infamă. El- desigur, actorul păcălit de propriul rol.
Le place, gustă din deliciul spectacolului,
nu ei îl oferă, ci ... publicul şi neştiinţa lui.
Ei râd. Cântă. Se joacă în propriile mişcări,
cu propriile trupuri, adulmecă, coboară şi ridică bariere.
Tango carnal, asudat şi aplaudat în silă,
în batjocură.

Eu doar privesc
spectacolul şi învăţ tangoul! Îl ştiu deja?!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 13 februarie 2011

All that she wants/ De' miei bollenti spiriti






Sentiment întrerupt. Brutal? Haotic? Non-sens? No limit?
How about... comming back?!

Ascult o tâmpenie genială care mă fascinează, în afară de ea nu mai ascult nimic altceva. Îmi dau seama că mi-era dor să scriu, abia mai ştiu să scriu de mână. Nu am fost nevoită s-o fac, dar eram curiosă. Rezultatul!? Scrisul strâmb, bleg, lăbărţat al unui suflet aidoma.
Tremur... să beau. Nu, pentru că nu am avut timp şi chef să mănânc! Dar beau. Ce găsesc, nu ceai, nu cafea, nu apă. Ce "se cuvine" să beau, ce se cuvine unei astfel de stări? Da, te aud, nu mai repeta obsesiv CIANURĂ. Abţine-te, mi-e frică de tine, dar şi eu vreau să te tulbur. Mi-e dor, te urăsc!
Doamne, cu ce să încep!? Ce zi, ce săptămână, câtă motorină consumată, câtă energie risipită aiurea, câtă imaginaţie şi câtă demenţă. Am închis geamuri pentru a deschide uşi, pentru a lăsa demonii cuvântului să poftească la masă, pentru a asculta tâmpenii geniale de una singură, pentru a urla înfundat, pentru a mă atinge înnebunită, pentru a-mi şopti singură că n-am limite, pentru a-ţi mirosi nevoile de pe încheietura mâinii mele şi apoi pentru a-mi atinge gâtul sugrumat de acei demoni mult prea lumeşti.
Gata, m-am detaşat! Să potolim spirite clocotitoare... spunea Marie Duplessis. Să bem din vesele cupe, sempre libera degg'io folleggiare di gioia in gioia. Regăseşte-mă acolo unde m-ai lăsat. Altfel! Surprinde-mă, deschide-mi uşa, o uşă, oricare; pofteşte-mă înăuntru, oriunde, descalţă-mă de pantofii care-mi omoară picioarele, sărută-mi tălpile ispăşite de pedeapsa lor, ia-mă pe braţe şi oferă-mi spaţiul gol dintre braţele tale. Umple-l cu mine, cu suspinele mele, cu pasiunea mea negândită, cu senzualitatea mea care te ispiteşte, cu buzele mele care te rostesc, cu setea mea de tine, continua mea sete de tine.
Prefă-te că nu mă simţi, lasă-te cucerit, recucerit iar şi iar, mâna ta nu e pe piciorul meu, capul tau nu se lipeste constant de figura mea naivă, e doar o aparenţă. Nu sunt nici naivă, dar nici gândul tău nu mă dezbracă, nici ochii tăi nu-mi spun poveşti, nici gura ta nu mă caută, nici pielea ta nu transpiră dorinţe lângă a mea, nici eu nu sunt lângă tine. Regăseşte-mă, profită, torturează, sperie! Nu mă iubeşti, mă urăşti la fel de mult cum o fac şi eu! Arată-mi cât mă urăşti şi dă-mi să beau, nu cianură, nu apă, nu ceai şi nici cafea. Vreau să te sorb, încet, contra timp.
Follie... follie, delirio vano e questo!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 6 februarie 2011

Truth or dare?!





Ce poate apărea mai interesant, începutul sau sfârşitul lumii? Şi da, e un fel de adevăr sau provocare. Trasăm limite de fiecare dată când suntem prinşi în uraganul gândurilor. Trăim mai intens decât ne-am fi propus. Să fie neaşteptatul, incomprehensibilul, să fie lumea sau întâlnirea ei cu propriile-i slăbiciuni?
Adevăr. S-o întrebăm. Lumea spune că interesant nu e nici începutul şi nici sfârşitul, interesantă e limitarea, autocontrolul, stăpânirea furiei şi a frustrării. Dezvoltarea lor este cea mai interesantă, te poate surprinde, te poate lua şi câştiga, într-un final, dar... nu neapărat.
Provocare. Trăieşte!, spune lumea. Pur şi simplu aminteşte-ţi că cineva aşteaptă să-i respiri apăsat în spatele urechii, aşteaptă unirea degetelor, tremurul mâinilor, atingerea privirilor de undeva de foarte aproape. Avem limite, dar nu în provocări, ci în adevăruri. Timpul curge mai lent acolo, mai sadic. Nu intervine niciun efect de bumerang, căci timpul provocării curge lacom, nu se luptă, doar curge. Timpul adevărului răsare mândru şi ne spune să închidem geamuri şi uşi, să ne disipăm şi să ne pironim impulsurile, să lăsăm loc limitării.

Îmi întorc capul şi privesc în urmă, acolo am lăsat lumea cu tot începutul ei. Mă voi întoarce să salvez cuprinsul, mă voi lupta să dezertez sfârşitul ei. Situaţiile prestabilite închid lumea într-o cuşcă de netrecut. Cascadele încetinite o arată cel mai bine, în forma ei brută, necolorată, credulă şi credibilă, nevoiaşă şi ofertantă. Timpul e năuc, nu-l putem măsura sau fixa, dar nici el nu ne lărgeşte vreun spaţiu. Fără timp! Nici cel al adevărului şi nici cel al provocării.

Cafeaua din zori sau vinul din noapte? Trăirea se mai confundă oare cu visarea şi dacă da, atunci adevar sau provocare?!
Mai aromat si mai personal aici

Aici sau acolo- destinaţii

Se face seară. Atât de repede cade întunericul. Nesigur, dar fioros. Nicio voce dintr-o dată, camere prea largi pentru a-mi lua forma, ziduri reci şi fără cântec. Simt un dor alergându-mi prin oase şi prin vene, profunzimea lui îmi schimbă anatomia automat. Şi eu sunt vulnerabilă în astfel de momente, mai mult decât eşti tu.
Ziua îşi închide deja ochii, când a trecut şi când se va mai întoarce? Îi aştept deja povestea, una neştiută de data asta. O aştept prea repede, ştiu, dar firesc aş spune.

Sunt călător într-un spaţiu nedeterminat, sunt călătorul obişnuit cu gările goale, cu civilizaţii fără chip, cu umbrele de la orice pas. Sunt acela care aşteaptă orice tren spre aici sau spre acolo. Mereu mahmur, înfrigurat, cu servieta desfăcută şi bocancii rupţi. Sunt un tipic al drumurilor dezirabile doar de către mine. Singur nu sunt, dar nici primul, sunt al doilea călător dintr-un spaţiu nedeterminat.
Trenul meu a ajuns, a şi plecat, l-am prins (fără bilet), am găsit căldura aşteptată la destinaţie şi m-am întors la fel de repede de acolo, tot fără bilet. Trenul tău când ajunge? Şi dacă întârzie, îmbracă-te! Degeaba nu-l vei aştepta.
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 4 februarie 2011

Serendipity

Azi m-am întors acasă. Am găsit pe drum nişte bani, suficienţi cât să-mi iau un pachet de ţigări. Acasă- nimeni! Răsuflu uşurată, îmi arunc haina şi îmi aprind prima tigară din pachetul norocos. Mă întind pe canapea, am vrut să revăd senzaţii, să revăd fumul urcându-se şi lovindu-se de aer. Am deschis uşa, mi-era frig- altfel de frig, unul real, banal, fără altfel de reacţii. Mi-era dor de un hanorac, pielea mi se răcea, mi se golea, îmi tremura sângele. Nu-mi plăcea frigul ăsta! Uitasem să fumez, priveam nelămurită dinamica trupului meu; mâinile mi se împreunau singure, capul îmi aluneca pe umăr, umărul mi se dezgolea în toată carnalitatea lui, buzele se muşcau, ţigara se fuma singură...

Începeam să găsesc momente depline- obiecte de valoare, infinite, nesegmentate, atemporale! M-am descălţat, mi-am luat botoşii, mi-am mai aprins o ţigară şi m-am luat în braţe!
Winampul alesese- Paul Anka- A Steel Guitar and A glass of Wine! Ce poate fi mai frumos?
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 2 februarie 2011

Şi iar, cântec!

Sous aucun pretexte je ne veux
avoir de reflexes malheureux,
il faut que tu m'expliques un peu mieux.
Mon coeur de silex vite prend feu,
ton coeur de pyrex resiste au feu,
je suis bien perplexe, je ne veux
me resoudre aux adieus.

Mărgelele mi s-au rupt, sunet grav pe podea,
Clinchet demonic în mine! Perlele rămân
ancorate în efervescenţa lor rotativă,
chipul mi-e mânjit, schimonosit şi dictator!
Ele... expun nimicuri prin sunete, dar lumea toată
în gesturi, în rotaţii, în cicluri
bine definite, perfecte.
Îmi luminează gura paharului, îmi bate în ochi
ca un ciob nespart, care nu şi-a atins menirea.

Încremenesc, adulmec, râd cerebral, dar idiot!
Mi-e silă, îmi spun, să le adun, să le caut,
să le strâng iar în şirag şi să le port cu aceeaşi plăcere!
Ce plăcere să am când pe faţă mi se citeşte grimasa
reciclării unui IT prea cunoscut, unui IT care mă şi prăpăstieşte
de atât de mult timp,
unui IT care îmi râde în faţă întorcându-se în toate direcţiile
şi sâcâindu-mă să nu-l las? Mi-e silă să reciclez mărgele vechi,
sunt o doamnă cu nevoi noi, de tranziţie;
poate că vreau perle adevărate şi nu rupturi,
poate că vreau deja ciobul spart şi gura paharului
amprentată cu buzele tale.

Nu le mai strâng, ar dura prea mult şi ar fi zadarnic.
Mă aşez pe jar, pe jarul încins de două mâini viclene
care ştiau ce voi alege. Ridic paharul, gust,îl izbesc
mânioasă de suflet.

Clinchet demonic în mine! Clinchet ascuţit de data asta,
ispititor, rebel, foc şi ciob încă nespart!
Râs... în final, idiot de cerebral!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 1 februarie 2011

Caramels, bonbons et chocolates





Desigur, mi-e bine! Sorb dintr-un pahar cu vin, mă întind leneşă pe o pernă uriaşă, sting lumina şi văd stele. Amuzant, dar chiar văd! M-am decis să schimb registrul, de la muzică am trecut la carte, de la cuvântare la tăcere. Rien que des mots- zicea un cântec... Deci, să nu mai fie cuvinte deloc! Deloc, am zis! Să fie noapte odată, noapte lungă, să fie sunet fără cântec, să fie imagine fără tablou...

Mi-e aşa de bine, mă răsfăţ, mă îmbăt dintr-un pahar deja golit. "Chelner?! Încă unul!" -Mais c'est fini le temps des ręves, daaa, daaa, ajung unde voiam.Câte cuvinte să mai spunem? Câte cotite şi învârtite, câte ardem şi câte păstrăm până la urmă?

Răsfaţă-mă tu, adu-mi ce n-ai mai adus până acum nimănui, fă-mi ce n-ai mai făcut până acum, plânge-mă, strânge-mă, aruncă-mă departe, închide-mi ochii, sărută-mi tăcerea şi tulburarea, zi-mi minciuni, zi-mi poveşti, inundă-mă şi caută-mă sub apă, leagă-mă pentru că sunt rea, bate-mă pentru că sunt arogantă, dar nu-mi lăsa paharul gol! Umple-mi-l, iar si iar, până te voi auzi ţipând... că nu mai e vin, că nu mai e linişte, că avem prea multe cuvinte. Eu? N-ai nevoie de mine,nu sunt reală, nu sunt acelaşi lucru (deja ştiut?), sunt un vulcan care te topeşte! Parole, parole, parole que tu semes au vent...

Desigur, zâmbesc! De ce n-aş face-o? M-am decis, schimb registrul! Mă repet? Taci, e doar autosugestie, de ce strici totul? Mai pune puţin vin, te rog!
Mai aromat si mai personal aici

Mozaic, zaruri aruncate şi dare de viaţă







Am un bizar elan al inspiraţiei; tot încerc să găsesc motive lumeşti pentru care înfloresc şi mă opresc cu mintea ciufulită într-o oglindă cvasi- familiară. Mă cunosc şi nu prea, dar începe să-mi placă descoperirea, deşi rar este şi autodescoperire.Am sentimentul unui străin al spaţiului, al timpului, al oamenilor. Un nou-născut curios de propria înfăţişare, genial din propria-i filosofie şi puternic în leagănul nelegănat până acum. Un aspect al necunoaşterii mă face să trăiesc netrăitul visat.

Mă gândesc fără să vreau la aspecte şi la nuanţe încrustate. Pur şi simplu alerg acolo cu picioarele memoriei. Ce am făcut să merit revelaţii? E prea mult spus?! Atunci ce am făcut să merit să mă am înapoi? Cred că frica impusă mi-a strâmbat drumul. Am ales să aleg. Cum altfel decât foarte repede, gândind prea mult înainte, randomizându-mi instinctele şi plecând la vânătoarea prestabilită? Dintr-o dată am scăpat voit de frica superficială. Am trântit-o şi am blamat-o, am închis-o în penumbra negăsirii.

De atunci, natura freamătă, crengile-i se mişcă nevrotic, râurile îşi înfruntă seceta în aşteptarea ploilor de mai! Natura se schimbă odată cu lunile necutreierate. Animalele aşteaptă trezirea ei pentru a-şi începe fuga spre ţinta nedefinită. De unde atâta freamăt în cuprinsul naturii? De ce, se întreabă nou-născutul?
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 30 ianuarie 2011

Stare şi nu autocenzură








Unde plouă? Afară sau înăuntru? Contează sau nu e nicio diferenţă?
Rămân acolo unde vreau să rămân,
nu-mi spune că-mi risc... sănătatea,
nu mă îmbrăca, nu mă acoperi.
Te-ai gândit vreodată cât de mult îmi place ploaia?
Te-ai gândit vreodată ce-mi place cel mai mult la ea?

Să fie fulgerele, tunetele, să fie furtuna din vară
sau moşcăiala simpatică din primăvară? Poate toate, poate niciuna.
Poate sunt sadică şi mă joc cu bunătatea ta,
poate sunt nebună şi mă joc cu... sănătatea mea.
Contează?! Omul se schimbă simţitor, observ
că eşti conştient de asta.
Atunci... de unde atâta banal într-o simplă dorinţă_
Ce-i drept, nu am încredere nici eu în ea!
Iar mă schimb? Ţi se pare... doar notific, nu oscilez,
nu cântăresc. De ce să fie complicată ploaia!?

Ok, dar încă nu ţi-am spus ce-mi place cel mai mult la ea...
Complicaţii... poate după aflarea răspunsului
sau după o posibilă îngemănare cu el.
Aşteaptă!
Mai aromat si mai personal aici

Întrebări şi răspunsuri anonime

Nu am avut niciodată alte aşteptări decât de la mine. Nu am ascultat, nu m-am supus, mi-am permis să merg mai departe. Între oamenii învăţaţi să regrete zilele, să asculte zgomote, să creadă banalităţi şi să le pună în practică, eu m-am depăşit în dorinţe. Nu mi-e interzis să doresc, iar dacă mi-ar fi, nu m-ar interesa.
Uşile sunt deschise pentru a ieşi un fum gros al gândirii in doi. Vedem fumul, vedem secundele, ne ascundem în pielea începutului şi continuăm să gândim prezentul. Unde să ne grăbim? Afară găsim pereţi greu de spart, parşivi, dar nepăsători in realitate. De ce să-i înfruntăm când riscul cel mai teribil este căderea în banal. Mergem în fiecare zi mai departe, într-o sălbăticie proprie a neascultării de sine, într-o decădere dorită, într-o nevoie animalică de eliberare. Ne eliberăm prin noi, prin minţile asemănătoare, prea asemănătoare. Încerc să sparg mitul misterului, dar uneori nu mai vreau pentru că-mi place prea tare senzaţia. Unde să mai spargem busole şi să oprim ceasuri dacă nu în mister? Unde să mai găsim locuri unice, atingeri ale fiinţei dacă nu tot acolo?
Întreabă-mă ce cred despre mine! Nu o să-ţi răspund prin supunere. Supunerea aparţine fiinţelor slabe. O să-ţi răspund printr-o altă întrebare. Ce-ai crede despre mitul unei anumite zeiţe dacă realitatea îl depăşeşte? Că trebuie adaptat sau că trebuie subiectivizat? Eu încep să cred în realitate, folosesc forţe foarte greu de aflat, îmi strâng aliaţii intrinseci şi încep bătălia cu zidul. O bătălie oarbă de altfel, ceea ce o face atât de uşoară. Ce scop am? Evoluţia simţurilor sau mai bine zis devoalare lor. Într-atâtea luni de netrăire, trebuie sa existe măcar două ca să ating trăirea, să o simt drept casă şi salvare, oriunde, în orice punct cardinal, în orice oră fără ceas. Nu mi-e interzis să doresc, mi-ar fi imposibil să mă supun zidului de afară. Prefer misterul nesiguranţei absolute, dar şi siguranţa definită în pielea începutului. Prefer să folosesc realitatea mitului aici, în fumul splendorii, şi nu acolo, afară, în zgomotul lipsit de empatie.
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Eliberare








Nu mă judeca! Sunt om în toată sălbăticia mea,
Am gândurile răsturnate, simţirea izbăvită
şi ochii mici, de dorul nevăzutelor lacrimi fugare!
Curând, o inimă va bate în locul golului ce l-ai simţit.
Ostilă şi timidă, îşi va începe muzica neştiutoare
şi parcă aşteptându-se la izbucniri frontale.
Eşti curios să o auzi... îţi simt venele cerându-i viaţa.
Nu fi naiv, e ca un prunc lipsit de păcate;
nu abuza, e ca o carte arsă de nefericirea
dragostei. Veţi deveni străinii ideali, căutătorii,
curtenitorii, staticii şi jovialii străini care
îşi dau mâna întâia oară.

Nu mă judeca! Am dreptul să nu-mi nasc inima,
am dreptul să nu ţi-o ofer, dar mi-e dor de lacrimi
nevăzute, iar simpla voastră întâlnire îmi va
readuce umanul în trup. Egoism ai spune...
Eu îţi zic doar favor reciproc şi plăcere a vieţii!
Mai aromat si mai personal aici

Tăcerea cuvântului







Cuceritor- cuvânt, minciună, agonie! Incitant- cuvânt, crez, curată nebunie!

Nu te gândi departe, sunt prea aproape de pământ ca
să cazi în visare. Am inima dezgolită în faţa ta şi tu
închizi ochii... Aştepti ceva? Cuvinte, fum şi o nesimţire
a fiinţei noastre. Aştepti ceva? Îţi cred nerostirea, am învăţat
să o ascult tacit, să o devorez în şoaptă.
Nu înţelegi? Ascultă-mi-o şi tu!
Nu ştii câte spune, câte vrea să facă, câţi îngeri şi
câţi demoni a adunat în viaţa dintr-o oarecare
noapte. E flămândă şi nesigură, ca un animal de pradă
care şi-a găsit în cele din urmă, prădătorul.
Aştepti poveşti? Visează zâne despletite pe trupul meu!
Visează buze neatinse şi mâini în căutarea spaţiului
dintre noi.
Aştepţi sfârşit? Asteaptă răsăritul şi vei vedea în geam
un început al vieţii ce n-a fost. Aşteaptă secunda următoare
cu teamă, dar întregeşte-o!

Nu te gândi departe, visează nopţi tacite, cuvinte disperate
de sunete gândite, poveşti cu zâne goale de pe sfârşitul
pielii mele neatinse de soare!
Cuceritor şi incitant!
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 26 ianuarie 2011

Oglinda creatorului






Evita-ma in multime, sunt toate chipurile la un loc!

Trebuie sa-mi confesez nebunia, iar tu nu stii sa
asculti ca si cum n-ai intelege! of, de ce trebuie sa intelegi?!
Te mint anemic deja, nu am putere negativa langa tine!
De ce sa te ranesc daca nu stiu sa mint?

Dezleaga-ma, lasa-ma, stramba-ma, sparge-ma,
crispeaza-ma, dezbina-ma, creeaza-ma si iar
creeaza-ma cu perversitatea unui creator al unui singur chip...
de femeie.
Atunci te intreb: oare creatorul nu se creeaza pe sine?
Si oare tu nu ma creezi pe mine in toata feminitatea mea
iar si iar cu aceeasi perversitate a tuturor chipurilor?!
Evita-ma ca sa nu te regasesti!
Mai aromat si mai personal aici

Intr-un spectacol al tristetii






Credeam ca totul se rezuma la fapte, la gesturi
la ochi stralucind, dar tu nu stii cat conteaza
un semn al inimii bune, o strangere a ploii in palme,
un gand libertin izbindu-se de peretii sufletului.

Sunt cuminte, un suflet cuminte cu ganduri agatate
in cuiele inimii. Si ce daca visez? Uita-te la mine
si imagineaza-ti un camp cu maci, da, stii bine,
macul este floarea libertatii mele; atunci
de ce te uiti la mine si vezi doar una, singura,
goala, neincarnata pe campul acela blestemat?

Am nevoi, nevoi ale mine-lui; nici eu nu mi le stiu
pana nu fac greseli! Sa radem, sa radem de nevoile mele!
Sunt rea, cu ochi blajini si inima buna! Sa radem!
Circul nevoilor mele s-a deschis! In seara aceasta este debutul
vietii mele cu nevoi artificiale, dar depline, gandite, dar nebune,
simple, dar pentru tine atat de complicate!
Sa radem, deci!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 11 noiembrie 2010

Invitatie la iubire

Lasa-ma sa ma uit la tine, la felul in care dormi,
la tine tipand si punandu-ti degetul la tampla.

Lasa-ma sa privesc cum urca ploaia la cer
si cum ziua cade pe pamantul necurat.

De m-ai lasa sa-ti ating fruntea cu gandul meu bun
si sa-ti privesc dragostea cum alearga prin tine...

Lasa-ma sa te golesc de dureri si sa le strang
in buchetul sufletului meu, sa le zdrobesc
si sa le arunc in marea neatinsa de ploaie.

Sa trecem amandoi pe podul iubirii abia
curatat de pacate si sa-i strangem si ultima frunza
a durerii.

Apoi, lasa-ma sa te privesc invitandu-ma sa retraim
ultima amintire.
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 17 septembrie 2010

Lentamente





Tineretea: Sunetele toate tac intr-o mare surda de gandire.
Cum pot sa-ti recunosc vocea daca tot ce cred ca aud
sunt bataile inimii tale?
Vorbeste! Iti ordon sa vorbesti! Tipa!
Vreau sa te aud, sa te aud macar un pic.
Simt cum inima ta ma doboara. Sa taca, eu vreau sa te aud pe tine.

....
Maturitatea: Cate cuvinte in jurul meu... si parca nicio voce.
Te rog, as vrea sa-mi canti ... as vrea sa-mi canti din inima,
sa nu aud cuvintele, doar vocea.
Mi-e atat de dor sa ma doboare inima ta,
mi-atat de dor sa taci si o lasi pe ea sa-mi cante...

....
Intelepciunea: N-am mai gandit de mult timp; de auzit nici nu se pune
problema... ce ai? ai amutit?! Sparge-mi timpanele...
zguduie-mi traiul, canta, vorbeste, tipa, dar nu amorti.
Mi-e dor de viata, caci prea ocupata cu nimicuri am fost
in ultimul amar de vreme... cati sa fi trecut? 60 de ani?
atunci canta! canta-mi cu inima din tinerete...
Stiu... o sa o faci pentru ultima oara!
Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 2 iunie 2010

Am zburat candva

fara fotografie... doar cuvinte imortalizate in anul 2006









Pleca si ultima noapte de dragoste. Se-afunda nestirbita de pasiuni in alt mal, mai "altfel"decat primul. Urmeaza mii... si mii de alte nopti plecate spre a soarelui coroana; dar eu, indreptatita fiind de constiinta zambesc dulceata lor fara sa pot sa rad. Si nici macar n-am vrut sa schimb cerul, pamantul meu, chipul meu de alta data oglindit atat de limpede in al tau; nu am vrut sa-ti inlocuiesc inima cu o alta, mai rebela, mai balaie, nu am vrut sa-ti dau ochii pe altii mai "nu stiu cum". Pur si simplu am plecat, evadata fara sa stiu din lumea mea, spre o alta, cunoscuta, insa vadita de ispite si vaga fara prospetimea ta, dar nebuna.
Si-asa noptile bantuite de mirosuri de castani se schimba dulceag si rapid in nopti umbrite de padur dese, planse de aceleasi ape atat de cunoscute ce cos perle pe prundul lat si gol, imbolovanit de durerile atator ape schimbatoare, mai reci, mai calde. Si te privesc acum pe chipul lui, aceluia ce m-a facut partasa zborului prin mine, aceluia ce fara vina, mi s-a dat atat de "el", intreg, fara de spaima buzelor mele. Stiu ca ti-e dor, cerul vorbeste pentru tine. Si mie... bruta, animal dornic de salbaticie, vibrand prin venele-i nebune- dorul, spumegand libertatea printre plete, printre gene, printre degete... mie? mi-e dor, dar imi e atat de greu s-o spun! Mi-e dor de locul meu de langa tine, aceeasi banca, acelasi suflet gata sa ma incapa, fara sa fie prea stramt sau prea larg.
Si alte nopti de dragoste, cu patul gol... mai salbatice si mai rebele decat ale nostre, alt mal... mai "nu stiu cum". Si au venit si vor pleca... probabil mai curand sau mai tarziu, probabil mai rapid sau poate se vor ingemana cu ale noastre. Amorul artei?! prostii! ... mi-e frica de asa-zisa ingemanare, ar insemna sa te oglindesc in ochii lui, ceea ce m-ar ridiculiza. Nu vreau ca noptile astea de vara, fugitive si prafoase sa mi te-nlocuiasca. Mi-e frica, dar nu pot sa spun "mi-e dor". Imi place- pasare sura, fara de duh, fara de aripi si de gand, plutesc, mai zbor, mai cad, mai mor. Macar am putut si voi putea sa mai spun ca "am zburat candva", era vara, zambeam dulceata altor nopti de dragoste, stiti, vorba-aia- alt mal, "am zburat candva".




Mai aromat si mai personal aici

Fotorafii.

Noi ne impartim intre cer si pamant, dar mereu ne daruim
unul celuilalt. Noi ne cautam iubirea in buzele rosii
care cauta un sfarsit al pielii albe si in gestul simplu
de a ne da drumul unul altuia
la zbor.




Mai aromat si mai personal aici


Tin sa va multumesc ( oricui ar apartine ideea) pentru frumosul certificat de mai sus. Blogul "premiiforblog" m-a onorat cu insemnul aprecierii pentru scrierile mele, ceea ce ma face sa gandesc ca graiul meu literar nu a amutit intru-totul. Cu stima, catre cel/ cea care a avut aceasta initiativa.



Mai aromat si mai personal aici

luni, 12 aprilie 2010

Fiica Muzicianului ( sfarsitul, vezi mai jos)

Radu tace, apoi ii spune: Te iubesc, Alma!. Ea intoarce capul: "Amandoi uitam momentul in care m-ai intalnit. Batea vantul in parul meu, priveam in gol, asta te-a facut sa-mi spui ca nu-ti poti lua gandul de la mine? Ei ce i-ai zis? la fel? aceeasi replica, actorule? acelasi scenariu, pe aceeasi muzica? Nu te mai iubesc, ti-am zis mai devreme ca te iubesc, de cum nu o s-o mai fac. Mi-am dat seama ca nu te mai pot iubi, as iubi alt om."

Radu si Alma raman pe scena vietii, feicare pe o alta. El- actor ranit, trist, ingandurat, ea- fiica a muzicianului rebel, invigorata, cu o credinta si mai puternica in viata, zambitoare si cu un suflet si mai involburat. Merge pe strazi, in cautarea unui Radu matur, deschis, darnic. Intoarce capul, i s-a parut ca aude "Nu-mi pot lua privirea de la tine", atunci vantul sufla si tot parul ei vauri ii acopera fata indurerata. Iata, daca nu e dragoste, atunci e glorie, daca tot nu e dragoste, atunci nu vei gasi niciodata eroi care sa-ti sopteasca pe strada o dragoste mai veche.


Mai aromat si mai personal aici

Fiica Muzicianului





"Nu cred ca pot sa-mi iau privirea de la tine", spuse Radu minunat de fata femeii pe care abia o zarise.

O poveste incepe in cantec, in aer si in suflet. Muzica ne face mai atenti la sentimente, muzica inspira iubirea si o face mai puternica. Alma, femeia necunoscuta, straina care isi flutura stralucirea parului, care priveste intr-un gol misterios, atrage privirile tuturor; ea este nascuta prin muzica si crescuta in chip de simfonie. Cine poate stii viata acestei necunoscute, furisata pe o strada aglomerata, pierduta in valmasagul de chipuri?

Alma se opreste mirata: " Ti-am mai spus pana acum ca vreau sa te iubesc ?", de parca l-ar cunoaste, de parca se iubesc de-o viata, femeia isi intra in rol. Rolul pe care pana acum nu l-a jucat niciodata. Si-a adorat tatal, artist nebun dupa iubire, glorios inlauntrul sau, rebel ca un vant primavaratic, singur cu melodiile din mintea sa. El i-a transmis Almei pasiunea pentru viata, muzica n-a insemnat pentru ea decat eliberare, o apa rece in care nefericirea se ineca. Sunt doua firi identice care impartasesc muteste aceeasi "povara". Relatia lor e rece, o fiica devenita femeie, un tata care nu indrazneste s-o numeasca astfel.

"Nu pot sa-mi iau gandul de la tine", ii spune Radu care o asteapta zilnic in fata Ateneului. O asteapta sa iasa, sa mearga, sa atinga pamantul pe care ea a calcat. "Bate vantul, iar eu nu te aud bine, daca vrei sa ma urmaresti in continuare iti voi da adresa mea". El ii spune ca vrea sa stie cine e, vrea sa afle viata ei. " Vreau sa te iubesc, dar nu pot acum, e tarziu si eu trebuie sa-mi ajut tatal pentru un concert". "Fiica a muzicianului- ajuta-ma sa-mi iau gandul de la tine". I-a spus ca se numeste Greta, ca nu e o carte deschisa si ca viata ei e prea greu de indurat in iubire, l-a mintit si i-a zis ca i-ar placea sa il poata iubi. Nu vrea sa stie nimic despre el, vrea s-o faca sa-l iubeasca, sa faca orice posibil sa se deschida in fata lui. Uimit, Radu face o plecaciune in fata ei si a Ateneului si-i saruta galant mana, ea ii trece apoi mana prin par : "o sa te fac sa nu-ti mai iei in veci gandul de la mine" .

Povestea continua cu aventura lor, clipele trec simpu si frumos, el- actor, ea- compozitoare, desavarsirea geniului intr-un teatru mizical aproape absurd. Pana la atasament, pana la ideea obisnuintei. Radu admite ca o iubeste, ea ii este dedicata intru totul lui, pana cand el este rapus de catre o alta enigma, o jurnalista singuratica. Paralelismul iubirilor lui Radu ajunge sa se intersecteze atunci cand el o anunta ca nu o mai poate rani in continuare. Alma isi ia vioara si canta, noteaza in acelasi timp notele pe foaie: "Exact asa e, cum ai zis tu ca va fi, asteptam inspiratia de undeva si iata ca a venit din ura si nu din iubire", ii spune ea dupa ce termina de cantat. O poveste mai scurta; daca nu e dragoste, atunci e glorie, daca nu e dragoste, atunci nu sunt eroi. '" Ia-ma in brate si strange-ma", spune ea barbatului coplesit de intorsatura pe care au luat-o lucrurile. "Sper sa nu ma uiti cateodata!", "inca nu imi pot lua privirea de le tine", ii raspunde Radu.

Despartirea le-a schimbat viata amandurora. Radu s-a uratit iubind a doua femie straina. Ea si-a reamintit ca o cheama Alma si nu Greta cea naiva, Alma- cea care starneste admiratie si invidie in multime, care face sa se intoarca multe priviri. Se lupta sa devina cunoscuta, reuseste si intalneste intr-o zi oarecare, fara sa stie, o persoana care ii rememoreaza viata. Jurnalista, iubirea lui Radu ajunge sa o intervieveze si termina prin a lega o prietenie stransa. Cunoscandu-se, ea ii spune Almei ca traieste o atractie fantastica pentru un om pe care credea ca il iubeste, un om care nu s-a maturizat, care alearga dupa nou si dupa necunoscut, un om marcat de o poveste de dragoste anterioara pe care ea a destramat-o, cu o anume Greta. Ii confeseaza insa, ca ea l-a inselat cu fostul sot si ca Radu a aflat. Ranit, incearca sa o gasesca din nou pe Greta "El spune ca Greta este in continuare femeia vietii lui". Alma se schimbase mult de la despartirea de Radu, maturizata, cu un aspect mult mai luminat stia ca el nu are cum s-o gaseasca nestiindu-i numele adevarat. Ajunge insa sa o urmareasca iar la Ateneu: ' Greta, iarta-ma te rog, dar... nu pot sa-mi iau gandul de la tine!".

Dupa o lunga discutie, cei doi se impaca; ajunsi intr-o camera de hotel, Radu ii marturiseste ce prostie a facut ca a parasit-o. "stii ca piesa pe care am scris-o cand ne-am despartit a avut un succes enorm?! asa am cunoscut-o pe cea pentru care m-ai abandonat. Ma numesc Alma, ea mi-a povestit despre Greta si despre tine cu lux de amanunte." "Am nevoie de o tarie. Nu mai e nicaieri deschis? Doamne, cat de naiv sunt. Dar te iubesc Alma, Greta, Ingerule, suntem din nou amandoi asta conteaza, suntem iar noi, ma duc jos sa iau vin, asteapta-ma iubire, o sa zbor ." Radu se intoarce cu un buchet de flori, dar Alma nu-l lasa sa fie romantic, il intreaba incisiv pentru ce a parasit-o, ce a gasit la femeia aceea si ea nu avea, cat de pasionala era, de ce il atragea atat de tare, incat sa o raneasca. Radu tace, apoi ii spune: Te iubesc, Alma!. Ea intoarce capul: "Amandoi uitam momentul in care m-ai intalnit. Batea vantul in parul meu, priveam in gol, asta te-a facut sa-mi spui ca nu-ti poti lua gandul de la mine? Ei ce i-ai zis? la fel? aceeasi replica, actorule? acelasi scenariu, pe aceeasi muzica? Nu te mai iubesc, ti-am zis mai devreme ca te iubesc, de acum nu o voi mai face. Mi-am dat seama ca nu te mai pot iubi, as iubi alt om."

Radu si Alma raman pe scena vietii, fiecare pe o alta. El- actor ranit, trist, ingandurat, ea- fiica a muzicianului rebel, invigorata, cu o credinta si mai puternica in viata, zambitoare si cu un suflet si mai involburat. Merge pe strazi, in cautarea unui Radu matur, deschis, darnic. Intoarce capul, i s-a parut ca aude "Nu-mi pot lua privirea de la tine", atunci vantul incepe sa sufle si tot parul ei valuri ii acopera fata indurerata. Iata, daca nu e dragoste, atunci e glorie, daca tot nu e dragoste, atunci nu vei gasi niciodata eroi care sa-ti sopteasca pe strada o dragoste mai veche.


Mai aromat si mai personal aici

miercuri, 24 martie 2010

Conversatii (I)




Termina-ti cafeaua; voi astepta cu bratele supuse
sa primesc greutatea cuvintelor tale.
Nu te grabi! Timpul si-a uitat ceasornicul
cand ne-am sarutat de noapte-buna.

E tare cafeaua, asa cum iti place.

De ce nu ma ridic de pe covor?!
Ah, ce intrebare?! de parca n-ai stii cat imi place
sa las capul greoi pe genunchii tai...
de parca n-ai stii cat iubesc pamantul.

De ce nu beau cafea?!
Ah, prea banal lucru pentru o stare perfecta;
m-am trezit inaintea ta, imi place sa-ti aud pasii
urmandu-i pe ai mei prin casa,
imi place sa te trezesti cu instinctul de a ma cauta!

Cum adica de ce plang?! Ah, ce intrebare!?
Plang oare?
un om care plange pentru ca a fost intrebat,
inseamna ca a auzit altceva decat ceea ce
implora sa auda pe pamant, cu gura uscata,
seaca, cu dureri.

Iata greutatea unor cuvinte care nu mi-a incaput
in brate, a ajuns pana la gene...
si pe sub ele!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 24 ianuarie 2010

proces.



Vino si tine-mi tamplele in balanta mainilor tale.
Da-mi puterea de a-ti citi suferinta
prin sarutarea amprentelor.
Vreau doar sa inchid ochii si sa plang pentru tine!
da-mi-te si te voi elibera.

Intr-o asemenea noapte, trupurile stau lipite
pana cand durelrile noastre vor incepe sa planga
din cauza stransorii androgine!
Mai aromat si mai personal aici

joi, 14 ianuarie 2010

Nemiscari




In furtuna dintre nopti, singura parte lucida
a mea a ramas gura.
Ea tace. Cu buzele lipite, pregatite de ghilotina
ea isi construieste cute grave imprejur care blameaza
neputinta gandirii mele.
Si as vorbi, si mi-as descarca demonii cuvantului,
si te-as ucide cu ei fara sa-mi pese daca suferi.
Dar tac. Undeva intre degete si suflet s-a surpat inima.
Din umezeala senzuala a gurii mele, n-a mai ramas
decat desertul goliciunii ei, n-a mai ramas decat
crunta si bolnava asteptare a ghilotinei.
Mai aromat si mai personal aici

marți, 15 decembrie 2009

Alandala prin mine





Sunt multele cuvinte stranse la o masa, la un scaun,
la un pahar, la o strigare disperata.
Nu as vrea sa fiu licoarea care-mi curge prin vene si
totusi as vrea sa ma-mbat cu trecerea ei telegrafica.
Ca un Orient Expres, ca apa oparita pe piele, ca sangele
cazut pe pamant.

Sunt stanga, verde, intepatoare, dificila, moale, uscata
pestrita, stramta, lucioasa, mov.
Sunt cuvinte scorojite pe butuci singuri,
sunt deasa de amintiri tipatoare si vaga de imagini.
Mi-e dor de povesti de cuvinte, de basme de cuvinte,
dar mai mult mi-e dor de poezii necuvantatoare.

Mi-e dor de tacerea cuvintelor mele! SI TOTUSI...
...unde esti TU?!
Mai aromat si mai personal aici

duminică, 13 decembrie 2009

Lista unei fete cuminti!





Am fost cuminte. Da, cea mai cuminte. M-am purtat frumos,
mi-am aranjat parul, m-am imbracat cu cele mai frumoase hainute, am avut mereu unghiile facute, buzele rujate, pielea stralucitoate si ochii fardati. Nu mi-am uitat niciodata cheile pe banca din parc si nici oglinda in banca de la facultate. Mi-am sters mereu cizmulitele, am reusit sa-mi pun flecuri noi ca sa nu mai tropai, mi-am cumparat zeci de carnetele si mi-am notat pe fiecare fila sa nu uit sa inchid geamul cand plec de acasa.



Am fost cuminte, spune tu daca nu am fost! Te-am sarutat zilnic, in somn, pe umar, pe spate, pe degetele de la maini, ti-am pregatit micul-dejun si cafeaua ta cea tare. M-am jucat in spuma ochilor tai si i-am inchinat sufletului meu zi dupa zi. Ti-am facut cele mai bune prajituri si ti-am dat cele mai calde imbratisari. Ti-am citit versuri de amor si am dansat pe melodii dintre cele mai dragi noua. Ti-am sarutat urechiusa si nasucul si ti-am urat "O zi usoara!". Te-am iubit ceas de ceas si am ales sa te am in gand fara intrerupere.


Am fost cuminte, icoana mea! Da; zi-mi ce merita o fata atat de cuminte?! Nu-mi raspunde! Deja simt ca detin tot ce merit!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 29 septembrie 2009

Drum





Tramvaiul numit Dorinta a oprit prea devreme
din drumul lui aparent etern.
Eu nu eram in statie, iar copilul care ma ruga
sa ma grabesc, era chiar Dumnezeu!

Mai aromat si mai personal aici

Fara...





A sunat telefonul si am raspuns: "Alo!"

Se auzea doar o vioara murind.

O respiratie topind linia, auzul si inima.

Am strigat: "Nu pleca! nu te schimba!

Nu ma ucide si pe mine!"

Respiratia s-a frant, vioara a scos un sunet

aproape mut in departare.

"Inchide!"- te-am auzit soptindu-mi si

luandu-ma in brate.

"Promit ca daca vreau sa-mi sinucid iubirea,

am s-o fac in tine."- e tot ce mi-ai fagaduit

si ai plecat_ Nu te-am mai vazut.

Poate te-ai schimbat.

De atunci incerc sa-mi sinucid iubirea

in amintirea ta, dar nu pot, nu stiu sa traiesc

decat cu ea!

Mai aromat si mai personal aici

joi, 9 iulie 2009

Regretele mine-lui


S-a spart paharul care purta in el 

gustul intepator al dragostei,

Al patimei si al orbirilor constante.

Sa ne jucam cu cioburile, ar insemna sa ranim mainile

care-au atins pana acum doar trupuri perfecte.

Sa uitam, ar insemna sa fim imbecili!

Te rog macar sa strangem vinul rosu de pe jos!

Sa-l gustam plat, murdar, sa ne manjim.

Dintre toate cioburile, esenta salbatica a vinului varsat

ne mai aduce aminte azi de dragoste!


Mai aromat si mai personal aici

Psiunile mine-lui


Saruta-mi rosul de pe unghii,

impodobit mi-e sufletul cu rasuflarea ta vicleana,

mintita imi e inima de jocul ochilor tai,

ucis de dor mi-e amorul intre Vivaldi si poezie.

Ineaca-ma intr-o multime de slugi si ridica-ma zeita!

Picura timpul in butoiul spart al vietii.

La o fereastra, Vivaldi imi arata un Stradivarius

si-mi spune ca el te-a facut pe tine, vicleanule,

din muzica si poezia ochilor mei!


Mai aromat si mai personal aici

Bogatiile mine-lui


Da-mi timp sa-mi fac din orgoliu-manusi.

Da-mi ani sa mi-i croiesc in calea maniei tale,

vreau ochi sa-ti vad captuseala sufletului, vreau maini

ca s-o ating! Si iarasi timp ca sa croiesc pe ea cea mai

frumoasa si mai scumpa haina.

Da-mi luxul rasaritului, somniferul dulce al apusului si

vinul scump al ploilor de vara.

Apoi da-mi-te ca sa-mi dogori pe piele si imprima-te

pana ajungi la captuseala sufletului meu.


Mai aromat si mai personal aici

duminică, 28 iunie 2009

Speranta inmuiata-n fum


Te astept. Oglinda s-a plictisit

sa ma picteze- ncercanata, proband

rochii seara dupa seara pentru 

a te surprinde. Dulapul scartaie.

Pantofii albi sau rosii? Dantela

sau satin? Oglinda- oglinjoara,

patata intr-un colt de ceara rosie

a noptilor de vara, zareste-ma

prin fumul gros plouat de scrumiera!

Tot eu, Imbracata! Clipesc, ma apropii

si tac. Nu vii nici azi, poate nici maine...

dar eu ca fraiera ma tot imbrac! 


Mai aromat si mai personal aici

luni, 22 iunie 2009

Mi-am visat viitorul copil...

Cu chipul tau, cu lumina mea,

cu gropite si ochisori verzi!

Te-am vazut sarutandu-mi umarul gol,

apoi cotul si mana.

Ne-am privit cum faceam dragoste 

pe acoperisul unei cladiri inalte

si cum trageam obloanele caminului nostru!

Apoi copilul ridica manutele spre cer,

spre copaci, spre noi!

Subit, corpul nu imi mai cuprinde emotia!

Dragostea mi-a desenat astfel, destinul.


Mai aromat si mai personal aici

duminică, 3 mai 2009

Mahmur?- Aprob!




Iar am ajuns să urăsc urma lăsată de
buzele tale pe gura paharului... Vivaldi,
sudoare, gust dramatizat de aripi frânte,
nopţi neiubite, neculoare.

"Cine sunt?"- mă-ntreabă vinul...
îi răspund - "Un Cupidon ratat!"
Te urăsc pentru că mi-ai schimbat destinul.
...rouge, rose... culoarea drumului spre pat!
Mai aromat si mai personal aici

sâmbătă, 21 februarie 2009

Indura si vei avea!





Cauta-mi privirea in milioanele de
stele rasfirate, cazute si inviate dintre noi!
Undeva, in aerul diform, in munitia grea
a dragostei spulberate, stau doi sori ajunsi
in apusul pleoapelor!

Da-mi mana sa ti-o duc pe rotunjimea lor
si sa simti ca inghiti greu saliva mea,
ca respiri greu aerul meu, ca vezi noapte-n
lumea mea, ca inima nu mai vrea sa bata
singura, calugarita.
... ce vei face, calatorule? vei darama peretii
de sticla ce nu pot fi sparti? vei sapa cu dintii
in pamantul inghetat? vei infige cotul in pulpa
mea vanata?
...te vei uita la cer prin sorii mei apusi, imi vei
saruta crestetul si vei inchina aerul diform
in numele Soarelui, si-al Iubirii si-al Sfantului
Pamant!
Mai aromat si mai personal aici

marți, 10 februarie 2009

Life- power in Piata Romana





-Hai sa ne jucam, zuzu! Sa facem forme nostime
in zatul de cafea si sa ghicim viitorul:
dormi tu in bratele mele sau eu intr-ale tale?!

-Hai sa umflam baloane si sa umplem cerul
de respiratia noastra rotunda!

-Sa ne invartim, zuzu! Pana cadem in iarba rece
a vietii si o lipim de pamant, iar urmele nostre
raman ca doi ingerasi in zapada!

-Hai sa ne gadilam, sa radem d eprostie si snobism,
sa ne imbracam altfel, sa ne pupam la fiecare 2 minute,
sa ne alergam in Piata Romana printre gentilomii la costum
si doamne speriate, sa ne ascundem dupa stalpi incolori
si boscheti chei!

-Hai zuzu sa innumaram pasii de la mine pana la tine si apoi
sa-i stergem si sa facem altii a -2-a zi!

-Hai sa ne jucam, zuzu! Ce daca s-a racit cafeaua!
Mai aromat si mai personal aici

luni, 9 februarie 2009

passe recent.




Am trecut prin mult noroi; cerul se unea
de crestetul capului meu si atunci tu
ai desfacut umbrela si m-ai luat de brat.
(nu invers)
m-ai imbracat, m-ai pieptanat, mi-ai pus
tocuri-cui si m-ai pupat ca pe o papusa vie.
mi-ai aratat soarele de dincolo de blocul gri
si mi-ai zis ca am trecut prin noroi pana
am gasit aurul.

... acum stau pe mijlocul zebrei nesigure si-ti
fac cu mana. Tu esti la fereastra, fumezi nelinistit
si faci cercuri de fum in aerul gatuit de fosta noastra
dragoste.
Si eu, pieptanata, am vrut sa am mai mult aur decat se putea!
Proasta!





.....




a- 2 -a POVESTE



Am lasat la tine in torpedou poza in care
ne strambam ca doi copii intr-un parc izolat,
uitat de ochii celor care nu cunosc iubirea.
Fara iarba, fara flori, fara ciment, ura si invidie.
Un parc bucurestean al iubireii egoiste,
impartasita doar cu 2,3 copaci insemnati de scrumul
catorva sute de punkisti nocturni.
Noi ne plimbam ziua si radem in fata unui aparat-jurnal.


Torpedoul tau a ascuns pe rand primele tigari,
prima cutie de bere, prima pereche de desouri.
Astazi te-am lasat in pat; cred ca ma visai, zambeai
in somn; eu plang, ma imbrac in fuga cu o camasa
murdara de durerea plecarii,
iti iau cheile de la amsina si privesc pentru ultima
data peretii vopsiti in grafitti ai scarii ce ne-a fost,
pe rand, tovaras de singuratate!


Aveai o bricheta in torpedou si actele! Acum ai doar poza
cu noi si urma de pe scaunul patat cu durerea plecarii
de pe camasa mea murdara...
Mai aromat si mai personal aici

vineri, 6 februarie 2009

Manelizarea- între belly dancing şi caluşari






Scopul: chipul românului!

Se ia profilul lui Decebal şi se asezonează cu vitejia tulburătoare a Ecaterinei Teodoroiu. Apoi, într-un recipient separat se amestecă "humorul" humuleştean cu romantismul eminescian pe acorduri enesciene. Ornăm acest chip cu ridurile pământeşti ale lui Ilie-Moromete Ilie, dar şi cu "tinereţea fără bătrâneţe" a Guvernului sau " bătrâneţea efervescentă" a valorii guvernamentale. Într-un final, ajungem la dantura extrapolată a lui Guţa( regret că trebuie să-i fac reclamă) şi la blonzimea cu rădăncini "negresse" a dnei. Udrea. De asemenea, recipientul anterior se toarnă peste nonşalanţa băsesciană şi vulcanismul vadim-tudorian, formându-se garnitura gelatinoasă a dansului ţigănesc împresurată de energia căluşarilor. Se ornează după gust: prefăcătorie generală, ruşine neruşinată, zâmbet fad şi fals, dadada şi nununu, ţambal sau fluier. Se lasă câteva minute în cuptorul parlamentar, iar după răcirea de criză se serveşte liniştită, gravă, în paşii fetelor de la Căpâlna! Reţeta de astăzi: chipul românului bulversat şi oscilatoriu, trecut atât prin sabia de fier cât şi prin sabia valutară.
Mai aromat si mai personal aici

marți, 3 februarie 2009

ROMANIA şi... ultimul strat de piele al Babei Dochia





Cel mai rău îmi pare că mă simt nevoită să "morfolesc" menirea acestei pagini. Din umilii mei cititori, aceia care fac săpături în timpul lor liber ca să mai planteze câte o frântura de frumos, marea majoritate se simte înghiontită de prostie. Fraţilor, nu mai suport! M-am născut acum 19 ani într-o altfel de Românie şi acum trăiesc în ţara pe care nu "junii cu forţe noi şi minte multă" au făurit-o, ci într-o ţară murdară de închipuirea democratică lăsată de primul mare post-ceauşist.

Regret că nu continui itinerariul docil al artei şi că trebuie să-l întrerup brusc într-un moment de real dezechilibru şi panică. Sunt chinuită de prostia care nu-şi mai încape în piele şi vrea s-o cucerească şi pe a mea! Adevărul e că am doar două opţiuni, să opresc televizorul sau să-l scot din priză. De ce n-am făcut eu asta şi a trebuit să-l deschid exact în prime-time, nu ştiu?! Toate "madamele" şi les "fufes" şi domni spălaţi în gin şi-n D@G-uri... uriaşa masă de vulgaritate; nici măcar nu e fardată, dată după colţ cumva- este realmente "pe faţă". Păi ce să mai fac eu- de asemenea "june tânăr.."- categoria de după 2000, eu care am aspiraţii jurnalistice, doritoare de schimbări treptate, de instituire a culturii, de valorificare a moralitaţii umane, ce să mai fac eu într-o Românie fără uşi, fără geamuri şi fără măcar prag?

Ştiţi ce mă gândeam? Să scot din circuit întrebarea grosolană şi tâmpită în plenitudinea înţelesului ei, pusă de " bătrânii" neamului: "Ce vrei tu, guriţă, să te faci când vei fi mare?". Mei nene X, eu vreau să mă fac turist adoptat de ţări mai civilizate. Vreau să mă fac turist cinstit, legal, cu acte în regula- vorba aia- şi să-i las pe sir-ii ăştia să-şi umfle în continuare burţile, pe doamnele de societate să-şi etaleze în continuare câte un fake la ştiu eu mai ce bal, pe jurnaliştii şcoliţi în alt domeniu decât în cel jurnalistic să dezbată subiecte agasante, mârâitoare şi putrede cu fiecare blondină inteligentă. Apropo- am luat-o razna acum câteva seri- schimbam canalul- vedeam pe Simona Sensual şi în josul ecranului- 'personalitate 2000 nu ştiu căt- +infinit", apoi vedeam pe una care se certa cu cealaltă şi cu tot clanul la un post-sora, aud de brand-urile Ciumac, Tolea şi restul... intrebare: ori sunt eu nebună si am ratat spectacolul vreunui geniu în viaţa, ori sunt cretini cei care promovează asemenea pierderi de vreme?

Serios, cel mai rău şi de neîndreptat este faptul că însuşi poporul cere să vadă aşa ceva. Audienţele cresc pentru că apar bălbâiţi, anagramaţi, schizofrenici şi doritori de scandal pe sticlă. Şi asta pentru că... aşa cum stă el, românul pe fotoliul lui mai mare în vârstă decât mine şi scuipă o coajă de sămânţă într-un coif- bătător de joc de muncă jurnalistică- şi schimbă el programele în desfăşurarea muncii de frecat menta- ce caută el, sărăcuţul, de fapt? Corect: SCANDAL! ahaaa... şi-l găseşte din plin pe toate posturile. Ce e prost "el capi di tuti capi" să spună nu banului- fie el de prost gust şi ruşinos?! niciodată!

Prin urmare, a apărut o ciupercă într-o zi... şi până în anul curent au apărut atâtea, încât mi-e imposibil, dar şi frică să le ţin numărătoarea. Despre ce aş mai scrie eu la o gazetărie încă nepătrunsă de vicleşugul prostiei? Despre silicoanele sparte ale vreunei "ea", despre măsuri guvernamentale la fel de "sparte", despre cearta dintre vânzătoarea de brânză şi florăreasa, despre tendinţa în modă existentă peste 5 ani, despre "vedeta" fluturătoare de fustiţe? Vai... dar nici n-aş face asemenea compromis! Eu să le promovez unor Nimeni- numele?! Nici măcar nu le ştiu: ce dom'le pe Simona(?!)... o cheamă Sensual(?!)... cu S- de la stress?! Măcar pe Aura- o cheamă Urziceanu, pe Mihaela- o cheamă Mihai, pe Nicu- îl cheamă onorabil, Alifantis. Deci, e clar- voi scrie despre artişti- puţinii(supravieţuitorii) care au mai ramas, şi cei trecuţi în nefiinţă. Artişti ca ei, ca Octavian- Paler, ca Dem- Rădulescu; o să-i adun pe toţi aceştia, din toate domeniile, făcându-le un almanah, sau două, trei... nu "alamanahe", şi o să vreau să-i promovez în străinătate în calitatea mea de turist amator- premierement. Acolo îi va aprecia cineva şi înainte să-i decoreze post-mortem.

Mă credeţi nebună, ştiu! Şi eu încep să mă cred. Îl citesc pe Pleşu acum- Andrei Pleşu " Obscenitatea publică; după ce am aruncat cu sictir în televizorul meu, am început să-i aplaud cartea. Este o oglindă scrisă în ani întregi de gazetărie şi mare dreptate are! România cu tot rahitismul neuronal şi cu toată înjosirea ei purtătore de funde roşii, devine o Americă a tuturor posibilităţilor dobitoace. Ruşine nu mai avem de mult timp, deci până şi negreala stratului de piele s-a spălat cu saliva post-decembristă. Hainele le-am dat rând pe rând jos, pana am ajuns în chiloţeii roz ai domnişoarei (presupun)- Sensual, şi la pielea bronzată artificial a oricărei femeiuşti. Eh, ce ne mai rămâne? Osul decebalic şi traianic( nu şi Remeş) care s-o fărâmiţa şi acela din cauza vânturilor de criză cotrocenice şi a radiaţiilor talk-show- iste!

Paradoxul este că subsemnata are iscălitura "Nu însemn nimic mai mult decât inima mea"- citat din Paler. Şi oare inima... nu e şi ea inundată de prostia minţii? Generalmente
Mai aromat si mai personal aici