Indecența uitată în cuvinte

Purtam la gât
o nestătută trestie de
credință întru tine...
ce leneș pleci acum
crezând, cu o atâta
voluptate, că mă lași
pe brațele unui visător!
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) ultima parte

Vrând să intru pe poarta curţii hotelului, m-am oprit consternată în faţa priveliştii care mi se dezvăluia. Nu mi-am închipuit nicio secundă, în momentul în care am păsit pentru prima dată în acea curte plină de chipuri ascunse, că păşesc într-un adevărat decor calaveresc, fără nimic cosmopolit în el, întins cât o imensitate, spartă în mijloc de o fântână arteziană incredibil de mică pentru cât spaţiu era. Ei bine, acea mică fântână culegea cele mai limpezi şi mai susurătoare ape care ar fi putut crea un asemenea ecou cristalin în toată întinderea aceea de piatră, cărămidă şi de fier. Nu recunoşteam nimic din ce lăsasem în urmă, cu câteva ore mai devreme. Mulţimea dispăruse, lăsând loc proaspetelor perechi care-şi plimbau trupurile amorţite de-a lungul şi de-a latul curţii. Părea mai degrabă o piaţă medievală, frumos şi romanţios luminată, împrejmuită de falnicii ulmi străvechi şi de magnoliile cochete. În aerul fumegândă a dragoste şi a linişte, a confesiuni şi a înţelegeri, a necunoscut şi a miraculos aproape, încă simţeam mireasma plăcută de mere caramelizate şi de punci cu rom. Încă speram că, pe undeva pe aproape, va fi trebuit să găsesc un colţ în care un comerciant cu chip de clovn îmi va fi oferit un măr înmiresmat şi un punci delicios. Eram atât de acaparată de acea scenă în mişcare, acel teatrum mundi spectaculos în dinamismul lui specific, încât, în momentul în care amicul care mă escortase cu seară în urmă la carnaval a venit din spate şi m-a strâns de talie, eu am tresărit în aşa fel încât, în nicio o secundă reuşisem să ajung la doi metri de el şi să şi plâng de spaimă şi de ciudă. Hohotele mele de plâns( aşa fac atunci când încărcătura sentimentelor mă copleşeşte) se înmulţeau cu hohotele lui de râs, fapt care mă enerva teribil şi care m-a făcut să-i arunc câteva lovituri de pantof pe braţe. Tot mai târziu aveam să observ că îi lăsasem omului urme clare şi vinete ale tocurilor mele pe piele.

Am depăşit cu brio momentul, luându-mă în braţe ca pe un copil şi râzând în continuare de starea în care mă aflam- fizică şi psihică. Arătam, ce-i drept, ca după o noapte lungă, prea lungă ca să mai fie şi povestită. Văzându-mă într-atât de răvăşită, tipul m-a întrebat, foarte convins de ceea ce spune : "Zi-mi, povesteşte-mi despre noua ta cucerire! Cum te-ai distrat?". Tot ce spusese avea pentru mine două înţelesuri: ori reputaţia mea era într-atât de covârşitoare, ori eu arătam intr-atât de mândră, falnică, satisfăcută şi euforică încât omul să fie atât de sigur că nu se înşală. M-am amuzat atât de tare, încât i-am povestit pe îndelete nu despre o singură cucerire, ci despre două- un italiano verro şi un prieten de-al lui, grec! Sigur că simţeam nevoia unor aplauze interminabile pentru magnificul meu talent de actriţă şi de autoare, asta pentru că amicul meu rămăsese surprins, invidios şi de-a dreptul convins de povestea mea, de trăirile pe care i le exprimasem, de cât de ravisantă eram. În timp ce eu îi povesteam toată piesa asta de teatru, nici nu realizasem că străbătusem curtea descrisă ceva mai devreme şi că ajunsesem în faţa unei grădini. "Iată şi grădina. Tu cu siguranţă că nu ai ratat flirtul, dar dansurile, concursurile şi artificiile de aici din grădină, sigur le-ai ratat.", îmi spunea el, cu un uşor sarcasm compătimitor. Nici nu mă interesa, atâta timp cât puteam să văd acum, nederanjată de mulţimea strânsă ca la coridă, toată splendoarea acelei grădini- acelui nepreţuit spaţiu, verde-crud amestecat cu penumbrele zorilor şi licăririle roşiatice ale lămpilor care sălăşluiau pe fiecare bancă. Era un spaţiu idilic care, în mod obişnuit mi-ar fi provocat greaţă, dar iată, în acel moment nu-mi doream decât să-l îmbrăţişez. Erau suple şi veridice toate acele cupluri de tineri care-şi petreceau idila în acel spaţiu, păreau serafice şi în acelaşi timp purtătoare de cele mai perverse şi defăimătoare gânduri, toate transmiteau un erotism inspirant, unul teribil, pe care realmente îl resimţeam, îl rememoram şi îl invidiam, ducându-i dorul şi reamintindu-mi de tine. Am început să mă plimb cu amicul meu prin acea grădină a Edenului pământesc, m-a cuprins de mijloc şi am savurat în tihnă culoarea şi sunetul paşilor noştri, urmându-i pe ai acelora ai libertinilor magici în toată crăţenia crepusculului dintre noapte înstelată, prea înstelată şi zori puri, prea puri. Mă simţeam blestemată şi fericită în acelaşi timp- că nu erai acolo, cu mine, dar că te simţeam în toată fibra trupului meu, în toată ceaţa şi minunea minţii mele- era jocul cu afecţiunea- mă simţeam blestemată precum corzile unei harpe şi fericită precum harpistul care-şi trece degetele peste ele. O senzaţie narcotică a jocului cu afecţiunea.

Câtvea ore mai târziu m-am trezit într-un spaţiu cunoscut, învelită stângaci cu un cearşaf pe divanul din balconul meu. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo, cert e că mă dureau membrele, mă străpungea pielea, mi se închideau ochii, iar capul... capul mi se învârtea ca cel mai de nestăpânit carusel. Mă simţeam bicoloră, aveam un gust sărat şi dulce în acelaşi timp, eram de-a dreptul şi fără dubii, mahmură şi răvăşită. Apa rece a duşului parcă m-a tăiat. Mă simţeam scăpată de o imensă povară în momentul în care m-am văzut fără ţinuta pe care o purtasem 12 ore. Mi-am luat o rochie scurtă şi vaporoasă, mi-am prins părul şi mi-am atârnat nişte ochelari de soare de nas, coborând în derivă holul ca să ajung la lift. Tot ce visam era o cafea amară, de nebăut, un şezlong comod şi un pachet generos de ţigări. La terasa hotelului, toţi prietenii mei erau în plină desfăşurare al aceluiaşi plan ca şi mine. Toţi cu ochelari şi cu râsete ruşinoase, cu poveşti credibile sau incredibile în buzunar sau în portfard vizavi de noaptea trecută, cu un rând de cafele de un negru bolnav şi cu ţigări care-mi miroseau atât de ademenitor că-mi venea să mă scald în dansul fumurilor amestecate a şase turci regăsiţi după "război" în cazarmă, veseli că au scăpat cu viaţă şi cu amintiri speciale.

În mai puţin de trei ore aveam să fim deja în avion. Am profitat cu nesaţ de tot luxul comod al acelei dimineţi şi de mai noua mea statură de cuceritoare. Până şi eu eram predispusă la glume de genul şi le dădeam apă la moară spunându-le că dacă alţii din istorie n-au reuşit s-o facă, eu am reuşit să unesc într-o noapte trei popoare diferite. Eram într-atât de amuzată de succesul poveştii mele, încât aproape că mă convinsesem şi pe mine. Sigur că, în definitiv, toţi veniseră cu poveşti de vitejie de tot râsul şi de tot penibilul. Atmosfera atât de blândă mă făcea să regret numărul zilelor care, ce-i drept puţine, trecuseră ca Orient Expresul şi acum aveau să se sfârşească. Înţelesesem atât de multe din acest periplu, descoperisem renunţarea, frumuseţea şi speranţa, îmi redobândisem visele şi demnitatea pe fondul unor bucurii juvenile, dar clăditoare şi frumoase. În timpul care-mi mai rămăsese până la plecare, mă hotărâsem să calc pragul unui magazin de antichităţi pe care-l zărisem cu o zi în urmă şi să-mi cumpăr un cufăr. Plecasem de la hotel hotărâtă să-mi cumpăr neapărat un cufăr, nimic altceva! Magazinul acela de antichităţi, de care m-am şi îndrăgostit, purta toate nevăzutele în el, din cele mai diferite epoci, mirosea a carte veche şi a porţelan lustruit, a lumânări arse şi a cedru şi era destul de cochet, dar în acelaşi timp, pentru faptul că era micuţ, părea un adevărat bazar înghesuit şi şifonat. Cu atât mai mult îmi plăcea acea dezordine, acea lipsă de snobism şi de etichetă. Am plecat de acolo cu o magnifică bijuterie de cufăr, de dimensiuni medii, dintr-un preţios lemn de santal, sculptat original şi aerisit. Acel cufăr a însemnat simbolul Renunţării. A însemnat preţuirea momentelor care au fost, păstrarea lor într-un spaţiu drag, dar şi depozitarea, împăcarea şi închiderea cufărului cu amintirile frumoase sau dureroase pe care le strânsesem până atunci. Aveam să preţuiesc acest cufăr pentru însemnătatea amintirilor din el. Fără acele amintiri, n-aş fi reuşit să te găsesc pe tine, iubitule, pe tine, cel care mi-a arătat adevăratele mele vise şi adevărata mea bucurie a vieţii.

M-am întors acasă deci, cu un alt halou, unul stigmatizant care mi-a reconstruit, cumva viaţa. Te vreau pe tine, dragoste, ca pe un anotimp oarecare, unul care vine şi care pleacă, unul care nu mă îmbolnăveşte sau îndurerează, un anotimp pe care l-aş simţi, cu toată candoarea şi intensitatea lui, într-o oarecare noapte, şi apoi l-aş părăsi pentru alte câteva nopţi de singurătate egoistă, de intimitate nedivizată. Asta sunt, asta vreau... să alerg lumea, s-o recunosc, s-o scriu, s-o citesc, s-o trăiesc autonom, într-un matriarhat atât de cunoscut ca independenţă, s-o iubesc când vreau, cum vreau, fără să mă certe, să mă întrebe sau să mă caute soarta în momentul în care sunt cu tine, iubitule, şi doar cu tine!

Şi atunci începusem să-mi repet: Într-un fel, sfârşitul lumii nu a venit niciodată pentru mine, pentru că, dincolo de tragismul lui, pe mine mă înfioară partea sa repetitivă. Atunci te întreb, iubitule... de câte ori se poate sfârşi lumea pentru tine?

(Fine)
Mai aromat si mai personal aici

Amorata (Jurnal de călătorie) VII parte

Aerul nopţii era cald, aproape înăbuşitor. Blamasem câteva secunde efectele celor câteva pahare de vin băute, dar, în toată frenezia evenimentului, simţeam atmosfera din ce în ce mai sufocantă. N-aveam timp decât să-mi pierd privirea şi aşa ascunsă în spatele măştii şi să mă gândesc la tine. Într-un fel tulburător, violent aproape, liniştea pe care o căpătasem zilele trecute vizavi de tine, se transformase atunci în spaimă şi-n singurătate. M-am hotărât instantaneu să urc în cameră, regretând încă de la început faptul că acceptasem să mă prezint la acel carnaval. Am înapoiat masca standului, fiind ultima care a închiriat-o şi prima care a adus-o înapoi după nici o oră. Aveam de gând să-mi arunc hainele de pe mine şi să ţip- simţeam în momentul ăla, în crâmpeiul ăla diavolesc de secundă, că tot echilibrul cules până atunci se spărsese într-o teribilă depresie. M-am avântat vijelioasă către balconul care dădea spre oraş şi nu spre curtea hotelului. M-am aşezat pe incomodul meu scaun de reverie, într-o poziţie aproape imposibilă şi m-am bucurat de liniştea acelei privelişti, de parcă aş fi stat la capătul opus al lumii faţă de petrecerea de dedesubtul meu. M-am liniştit timp de câteva minute, fumând orbeşte ţigări cărora le-am uitat numărul şi am tresărit în momentul în care a pornit, de undeva din apropiere, subtilul acord al piesei Tosca. Am înmărmurit. Era singurul moment plăcut, copleşitor aproape, al acelei nopţi. Tosca. Se auzea Callas mai clar ca oricând, cântându-mi direct în suflet. Am atins balustrada balconului şi m-am aplecat, furişându-mi privirea, în strada vag luminată. Era pustie, nici urmă de om sau de operă, sau de acord muzical. Sunetele de care aveam nevoie disperată în momente de panică sau de furie, opera pe care am devorat-o ca o bestie de fiecare dată când scoteam fum pe nas, îmi răsuna acum, parcă trimisă de către cineva, de undeva din imediata apropiere. Iată, la momentul potrivit!

Mi-am dat seama că melodia se aude din altă cameră, vecină cu a mea. Am zâmbit la gândul că, singurul lucru pe care l-aş fi făcut acum, într-o astfel de situaţie, dar cu alte unelte, ar fi fost să las în tandem, în liniştea nopţii, să cânte La Traviata, în acelaşi timp cu minunata Tosca. Ar fi ieşit un haos mult mai uşor de digerat decât ceea ce era afară şi, cine ştie, o nouă cunoştinţă cu gusturi muzicale comune. Dar nu la asta îmi stătea mintea. Noaptea mă invita să ies, să nu zăbovesc prea mult într-un loc, să nu ajung prea apropiată de cineva- gânduri care mi-au devenit deviză între timp. Am ieşit din cameră luând grăbită traista mea de drumeţie în care se presupunea că am câteva resurse prime de supravieţuire fizică şi mentală. Uitasem să mă mai schimb, să-mi las pantofii, să-mi iau ţigările. Uitasem multe! M-am strecurat prin curtea neîncăpatoare, sperând să nu fi fost luată în vizor de către vreun amic de-al meu şi am păşit, destul de zgomotos, pe străduţa pe care mai devreme o privisem de sus, din balcon. Nu ştiam încotro mă duc şi dacă aveam să fiu în siguranţă, mă gândeam doar la sutele de statui ale lui Amor care mă aşteptau pe undeva prin tot acel oraş debusolant. Mă calmasem, starea de nervozitate şi de eşec de mai devreme dispăruse. În lumina câtorva felinare forjate, pe o stradă pietruită şi caldă, am început să râd, nefiresc de fals şi uşor aplecată din cauza lui Bachus, la gândul că, oricât de candid mi-ar fi fost sufletul zilele trecute, n-a avut nevoie decât de o simplă ambuscadă de necunoscuţi ca să-i işte furtună. Sigur, de la necunoscuţi aceia a plecat un întreg lanţ al slăbiciunilor care te-a avut pe tine ca nucleu. Râdeam de cât de sensibilă devenisem, de cât de atârnândă la orice pas într-o mică sau mare depresie.

Mă oprisem pe o bancă în faţa unei atracţii turistice specifice zonei şi care ziua era de netrecut. Noaptea era pustiu locul. M-aş fi aşteptat, cred, măcar la o pereche de îndrăgostiţi, mahmuri în toată beatitudinea iubirii lor, trecând încolăciţi prin locul acela şi râzând fără să le pese de privirea lunii şi a cerului de deasupra lor. Dar, nimic! Linişte! Când spuneam la început că nu dorm nopţile doar ca să fiu martora trecerii de la linişte la viaţă din acest oraş, nu glumeam! Noaptea- liniştea e mormântală sau misterioasă, depinde de starea sufletului tău. Pentru mine, nicio noapte acolo nu a semănat cu cea de dinainte sau cu cea de după. Uitându-mă la propriile mâini şi amintindu-mi că le aveam îmbrăcate cu parfum, m-am lăsat pe spate şi mi-am închipuit prezenţa ta acolo. Voiam să te scot forţat din mintea mea, dar cum seara fusese un fiasco, am zis că până dimineaţă îmi permit să fac exces de tine, de sentiment, de nevoi, de... dragoste, poate! Mi-am amintit că citisem un prim vers din Dante, în italiană, cu o zi în urmă, interesată fiind de cartea respectivă într-un anticariat. Am rugat vânzătorul să-mi traducă acel vers care mi-a rămas pe retină ca tatuat cu tuş indian. Însemna: "Te rog, când te vei întoarce în lume... ", iar originalul, căci forma si melodia lui m-au fermecat, era aşa : "Deh, quando tu serai tornato al mondo..." - fascinantul Dante, fascinanta lume şi tu... fascinantul Anima!

(voi continua)
Mai aromat si mai personal aici

Wine, Woman and Whisper

Poveştile ascunse miros a flori trecute. Au luat mirosul filelor învechite care le-au îmbrăţişat ceva vreme; iasomie, camelie, mărgăritar, mac, felii de măr, strugure, seminţe de kiwi, două pete de cafea tare şi alte câteva de vin- cea mai pură mireasmă a poveştii noastre. Şi-au pierdut pe rând forma, petalele, intensitatea culorilor, dar a rămas parfumul. Acela pe care îl respiră pielea mea în fiecare dimineaţă, după fiecare îmbrăţişare a patului gol, după fiecare aşteptare pe care o am de la acea zi, de la acea lumină care-mi îmbracă sufletul şi camera în roşul acela aprins, ca de caşmir, al razelor trecute prin perdea.

Povestea mea nu se termină nicodată, nu vă aştetaţi să vă povestesc despre dragoni, fecioare cu diademă şi prinţi veniţi de pe hipodrom; povestea mea este spusă de acest parfum care o imortalizează, povestea lui este spusă de către nopţile lungi şi curioase, de către dimineţile ingenue şi paşnice, de către şoapta parfumului poveştii mele.

Povestea noastră va reîncepe tainic, în acel miros al florilor trecute şi al vinului vechi; va reîncepe atunci când păcatul ascuns în şoapta femeii pe care o va vedea şi o va dori, va fi îmbrăcat deja neprihănirea!
Mai aromat si mai personal aici